joi, 31 decembrie 2009

O raza intr-o fraza





"Din sufletu-ţi rece tu fă o gradină/ Cu râuri cânturi, cu flori de lumină.". O urare luminoasă, în stil eminescian, de la O carte într-o frază.

imagine: 1. Gaetano Previati, Maternita, 1890-1891
2. Gaetano Previati, La danza delle ore, 1899

marți, 29 decembrie 2009

Isaac Bashevis-Singer, "Conacul"


Povestea îmbogățirii lui Calman Iacobi începe o dată cu sfârșitul răscoalei poloneze de la 1863. E un moment în care lucrurile se schimbă radical pentru locuitorii moșiei Iampol, și mai ales pentru minoritatea evreiască izolată mult timp într-o suburbie, numită sugestiv Nisipuri. Bineînțeles, nu era vorba de o autoizolare, ci de o lege restrictivă, care îi obliga pe evreii ce doreau să pătrundă în zonele locuite de polonezi să achite o taxă. De îndată ce li se ridică aceste restricții, evreii se integrează în comunitatea poloneză - presărată, pe ici pe colo, și anume prin părțile esențiale, și cu ruși -, racordându-se la o mulțime de curente noi, venite din toate părțile Europei și dezbinându-și, din cauza diversității aduse de epoca modernă și de amestecul de populații, propria comunitate. Unii mai norocoși sau mai întreprinzători încep afaceri bănoase, așa cum se întâmplă cu protagonistul cărții, Calman Iacobi, care se ploconește și la propriu și la figurat în fața ducelui care guverna regiunea și-i cere dreptul de administrare a moșiei Iampol. Spirit modern în afaceri, Calman nu vrea să se abată deloc de la tradiția evreiască, educându-și familia după toate legile vechi. Pornind de la nucleul familiei lui Calman - soția Zelda și fiicele lor -, autorul creează nenumărate trasee personale, influențate atât de dorința de a păstra intact modul de viață tradițional, cât și de ispita renunțării la acesta, prin studii laice sau prin căsătorii cu persoane din afara comunității, altfel spus, cu oameni botezați. Toate firele narative secundare pleacă de la o căsătorie sau de la o relație amoroasă interzisă de credințele tradiționale. Romanul poate fi citit ca istoria destrămării unei familii sau a unei categorii social-istorice, ca poveste a unei singure existențe - a lui Calman -, de care depind multe altele, ca o frescă a unei comunități multiculturale și în multe alte chei. Stilul e savuros, captivant și naratorul nu rămâne dator cu niciun detaliu.

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (36)

Memoria mea îmi deapănă deseori o poveste, pe care o pretinde auzită acum mai bine de zece ani de la Mircea Ivănescu. Aşadar, cu vocea subtonală şi uşor tremurată a poetului, îmi spune că în '68, după apariţia volumului de debut, Mircea Ivănescu şi-ar fi invitat prietenii la el acasă, la un sympozion. Printre prieteni, Matei Călinescu, Nichita Stănescu şi doamna Stela, pe care M.I. o curta după ritualul trubaduresc ortodox, deocamdată fără rezultate notabile. Apa minerală terminându-se, poetul-gazdă a coborât să mai cumpere câteva sticle. În absenţa lui, Nichita i-ar fi spus Stelei: "Ştii tu ce poet mare e Mircea?". Şi, ca s-o convingă, a deschis volumul de Versuri şi i-a citit, aşa cum ştia el şi numai el să citească, poemul vicleim. Când M.I. a revenit cu lichidele, doamna Stela era deja convinsă că e doamna Stela Ivănescu.
Nu ştiu cât credit să dau memoriei mele, etilizate masiv pe atunci, convalescentă acum. Aş putea, ce-i drept, jura că povestea e autentică, însă jurămintele mele nu pot avea cine ştie ce preţ la nici o bursă. Însă vă transcriu mai jos, în chip de colind, poemul vicleim, dorindu-vă ca, măcar o dată în viaţă, atunci când contează mai mult şi mai mult, poezia să fie la fel de regeşte de generoasă cu dumneavoastră. Sau muzica, sau pictura, sau orice fel de artă. Sau, în fine, ceva sau cineva să fie generos ca un rege atunci când e cel mai mult nevoie. Cine, pe-un astfel de ceas, n-ar da viaţa lui toată?

Aşadar, Mircea Ivănescu, vicleim

să facem un vicleim pentru ea, pentru faţa ei
atât de indiferentă încât nici nu credem
că e nepăsătoare de fapt, pentru ochii ei orbi,
pentru mâinile ei reci despre care de atâtea ori
am vorbit cu intenţie - şi când ea le va ridica încet
să-şi acopere ochii - să creadă deodată
că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt
peste ea - să i se pară că aude cum îi cântăm noi -
dar nu ne mai recunoaşte vocea.

- mergem prin zăpadă către stea
cu întreită urmă,
gândurile noastre către ea
se fac pân' la urmă

o baladă despre aşteptarea
lângă drumul nins,
ascunşi printre pomii spulberaţi cu marea
pală a vântului unde s-a prins

printre ramuri cu lucire dură
câte o privire unde se răstoarnă
chipul ei, acum cu o impură
aură. şi pânda noastră toarnă

vreme îngheţată peste noi,
şi ne-nchide într-un cub de gheaţă,
şi făptura ei răsfrântă, noi
să ne închipuim cum se răsfaţă

în prea strâmbe jocuri, şi apoi
gheaţa să se aburească,
noi să mergem mai departe, goi
de orice firească

şi duioasă închipuire despre ea.
urma noastră întreită
să se spargă în zăpadă. abea
când o va acoperi, putridă,

neaua lent topindu-se - şi ea
ne va fi uitat de mult,
noi vom şti că pentru-o clipă ea
se va fi schimbat ocult

în colindul nostru îngheţat,
sub fereastra stinsă,
pentru umbra ei-ncercănat
contur, pe fereastra ninsă.

pe urmă ar trebui să se audă vocea lui irod
ţipând ascuţit: stratioate!
(cum o auzeam în copilărie, uimit, neştiind
ce înseamnă) şi vocea soldatului în zale, crispat
răspunzând: poruncă, prea înalte împărate.
dar vorbe din acestea nu mai au înţeles acum.

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (35)

Moş Crăciun şi-a deschis o filială în Timişoara şi trimite de acolo, din lumea lui de zgomot alb, cele mai frumoase daruri cu putinţă - cărţi de poezie, fireşte. Renii au adus tropa-tropa Locus pericundus, volumul din 1994 al lui Ion Monoran, poetul onorific al tuturor lunilor decembrie în România. Cum dar din dar de face, sâmbăta asta se cade aşadar să postăm două poeme, întîiul - platonician - despre realitate şi vis, al doilea - macbethian - despre adevăr.

Aşadar, Ion Monoran

Garcia Lorca, Brecht, Neruda şi alţii...

Am văzut îngerii -
copiii teribili ai epocii noastre
reali ca o desprindere sau un efect al tristeţii
pe trotuare
sfidând reţetele
experimentând din repere aeriene
realitatea şi visul
în poemele lor ca nişte infirmiere
la periferia marilor oraşe.

I-am văzut
- să pot să nu mai am îndoieli -
nevoiţi în orişice clipă să cerşească iluzii
neînţeleşi şi umili
hotărâţi să facă faţă celor mai brutali adversari
jertfiţi adevărului în culise
sau de la fereastra vagonului inhalând dorul de patrie
în surghiun
şi în cele din urmă
făcând K.O. întreaga istorie a Omului

...gelos
pe cântecele lor exuberante şi solemne
sau poate pe neputinţa de a mă divide în mulţimile
care nu trebuie să uite asta niciodată

(1977)

***

Singurătatea m-a făcut mare

O simt în mine cum trece de adevăr
ca o umbră ce împodobeşte lumina

Nu ştiu dacă aş putea schimba Singurătatea
cu un arbor

El şuieră dacă trece vântul pe stânci
El e departe dacă nu înaintează pădurea.

(1978)

joi, 17 decembrie 2009

Spatiu privat

Pana acum am preferat doar casele din copaci, dar m-am hotarat sa cobora de indata ce am citit volumul lui Florin Partene, Reverenta, in care eul insular, catabazic, se proiecteaza in spatiul de cele mai multe ori acvatic al propriei intimitati. Nu stiu de ce nu m-am gandit pana acum sa il alatur pe Partene lui Monet, casutei lui plutitoare…Probabil ca, de la o varsta, conexiunile se fac un pic mai greu. Dar nu cred ca e prea tarziu pentru un exercitiu de dubla admiratie prin analogie. Sper ca lui Florin Partene sa ii placa acest spatiu privat plutitor, destinat exclusiv creatiei. Doar de aceea se numeste atelier, The studio boat. Poate ca si Elenei Vladareanu ii va placea locsorul acesta, ei, careia ii displace butaforia show-room-ului ca alternativa deloc acceptabila a camerei adevarate, numai a ei. Nu va gasi o asemenea barca locuibila (si perfect… untrendy!) in nicio revista glossy, in niciun catalog de mobila, deci nu va fi constransa comercial in niciun fel.

luni, 14 decembrie 2009

Serghei Dovlatov, "Compromisul"

În "Compromisul" lui Serghei Dovlatov, naratorul, pe numele lui Dovlatov, e ziarist la diverse cotidiene din Talin, Estonia. Cultivat, inteligent, mai are pe deasupra şi un excelent condei - lucru recunoscut de toţi redactorii-şefi pe la care trece, care n-au însă cum să nu-i recunoască şi alte două calităţi: un cinism (bonom, de altfel) pe măsura (hiper)inteligenţei, plus un alcoolism, cum altfel, pe măsura cinismului. Graţie celor două daruri din urmă, nu poate fi promovat; din pricina celor dintâi, e greu de dat afară. Aşa încât primeşte cu vremea sarcini de redacţie pe care nimeni altcineva nu era nici suficient de idiot, nici suficient de inteligent pentru a le putea duce la capăt - practic, fiecare dintre cele douăsprezece părţi ale romanului debutează cu o ştire aparent neutră dintr-un ziar din Talin, redactată fireşte de naratorul Dovlatov, pentru ca în capitolaşul subsecvent să se detalieze contextele aberante ale documentării pentru scrierea ei. Poate că pare o chestie plicty, dar sunt de fapt douăsprezece radiografii ale unei Rusii sovietice complet daniilharmsizate, în care oamenii sunt înmormântaţi, de paregzamplu, unul în locul altuia, şi, deşi cei prezenţi observă, înmormântarea e dusă până la capăt, urmând ca mortul să fie scos cândva sine die - totul pentru că partidul, care stabilise cine murise, nu putea greşi. Însă, oricât de metastazată e farsa tragică în Soviete, Rusia din ziare sună cum trebuia - adică în cea mai curată limbă de lemn posibilă. De aceea, bineînţeles, orice ştire e pentru Dovlatov un compromis.
Acum, din câte îmi dau seama, reflexul general în Rusia pare a fi să asociezi numele lui Serghei Dovlatov cu cel al lui Venedikt Erofeev şi să le decretezi congenialitatea etilică. Am nişte rezerve. Nu că nu m-ar fi dat pe spate "Compromisul" aşa cum m-au dat "Moscova-Petuşki" sau "Noaptea Walpurgiei" - dimpotrivă, am citit-o cu aceeaşi sete, să zic aşa. Însă, deşi sunt amândoi mucenici ai alcoolului (i-a terminat relativ repede pe amândoi - născuţi unul în '38, altul în '41, mor amândoi în 1990), cauzalităţile subtile dintre eul artistic şi cel... etilic sunt totuşi diferite. La Erofeev, beţia transmută musai în viziune, de la un anumit număr de pahare încolo alcoolul nu mai e băutură, ci agent al unui freatism cosmic, irigă pământul, sorii şi alte stele, nu numai de pe lumea asta, ci şi din toate lumile livreşti cunoscute de Venecika - aşa încât nu e chiar exagerat în a spune că, la Erofeev, alcoolismul galopant e cauză şi efect al unei intertextualităţi galopante. La Dovlatov, alcoolismul nu e extrovertit, invadator, anabazic, dimpotrivă, e aşa-zicând minimalist - nu provoacă gesturi abnormale ale consumatorului, ci dimpotrivă, îl ajută să evite asemenea gesturi într-o lume abnormă (cu o singură excepţie - un personaj minunat, care seamănă ca două picături de apă cu... Venedikt Erofeev, un anume Ernst Busch), singura formă de intertextualitate remanentă fiind aceea dată de permanenta (şi delicioasa) hibridare a limbajului de cârciumă sau a celui amoros cu limba de lemn. Pe scurt, dacă la Erofeev alcoolul ţine de evadarea din infernul sovietic, la Dovlatov el asigură adaptarea. Tot în infern, fireşte. Unul face pe nebunul, altul, dimpotrivă, pe normalul. E o soluţie atât de ambiguă, încât nici nu mai ştii dacă e cu adevărat o soluţie - de unde şi splendidul răspuns al unui personaj care, întrebat de o femeie dacă e curajos, răspunde: "Nu ştiu. Înainte puteam să beau doi litri. Iar acuma de la şapte sute de grame o iau razna". E acesta curaj? E laşitate?
E compromis. Dar compromisul ăsta ce e, curaj sau laşitate? Ah... :)
P.S. Declar pe proprie răspundere cele de mai sus o singură frază. Am curajul să susţin asta. (Sau laşitatea?!)

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (34)

Pedese cu nori, deci. Am vrut să pun ceva din "Norii" lui Petru Creţia, dar apoi mi-am zis să mă duc de-a dreptul la "sursă", la cel care, pentru Creţia, e poetul-arhetip, Ideea de poet întrupată în 165 de cm de carne, sânge şi limfă bucovinene (şi ceva cam mult păr bucovinean, după cum mărturiseşte un frate de-al poetului, ofiţerul Matei Eminovici, dar să trecem peste asta, să nu inflamăm spiritele prea... poetice).
Iată, aşadar, un poem cu nori de la poetul cu capul în nori (şi în stele şi în ceruri 'nalte).

Mihai Eminescu, Trecut-au ani

Trecut-au ani ca nouri lungi pe şesuri
Şi niciodată n'or sã vie iară,
Căci nu mă 'ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri


Ce fruntea-mi de copil o 'nseninară
Abia 'nţelese, pline de 'nţelesuri—
Cu-a tale umbre azi în van mă 'mpresuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de searã.


Spre-a smulge-un sunet din trecutul vieţii
Spre-a face, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec


Pierdut e tot în zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri —
Iar timpul creşte 'n urma mea... mă 'ntunec.

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (33)

N-am prea pus la pds traduceri, am preferat poeţi de limbă română, dar aşa, pentru corazonul nostru civic, o să postez azi dintr-un poet persan de secol 13, adecvat la situaţie (să însemne asta că om fi şi noi abia în secolul 13?)

Aşadar, Saadi zice:

Puterea, ţara, omul - cu japca cel rapace - şi le ia,
cel drept - renume, faimă, de la supuşi în pace - şi le ia.
Tu întăreşte-ţi ţara şi ţara o s-o ai,
de n-o faci tu acuma, un altul o va face - şi ţi-o ia.

marți, 1 decembrie 2009

Ion Negoițescu, ”Straja Dragonilor”


Ion Negoițescu face, în ”Straja Dragonilor”, un exercițiu al adevărului personal, prezentându-și viața printr-o enumerare de fapte nuanțate, pe ici, pe colo, cu conexiuni în realitățile vremii, de la familie până la școală, politică sau sexualitate. Ultima categorie pare să fie un fel de filtru al realității, canalizând o parte importantă din trăirile enunțate, ba chiar mergând până la afirmația că imaginația erotică a împiedicat imaginația scriitoricească. Straja dragonilor este impresionantă prin puternica senzație de sinceritate, subliniată de ”gravitatea” unor fapte recunoscute și de faptul că scriitura nu este una foarte îngrijită, a unui om care dorește să-și construiască o imagine convenabilă, ci mai degrabă a unei persoane care dorește, pur și simplu, să-și treacă în revistă existența, ba chiar se grăbeşte sa facă asta, într-o impresionantă luptă cu timpul. Paginile pe care a reuşit să le scrie cuprind mai ales perioada de formare. Nu este vorba numai despre formarea ca intelectual, ci ca om, în general. Un om care caută adevărul despre sine și despre ceilalți, experimentând la toate nivelurile și depășind limite de orice fel, un om care descoperă sexualitatea, surprins de fiecare trăire și căutând senzații din ce în ce mai puternice, prin asumarea unor riscuri de tot felul. Un om care caută adevărul despre societatea în care trăieşte, implicându-se, la un moment dat, în mişcări pe care ulterior le reneagă. Profesia tatălui îl ajută să descopere diverse zone ale ţării, oameni şi atitudini diferite. Un tată a carui atitudine rigidă  - dublată de a mamei - nu-i este deloc indiferentă fiului. Pe măsură ce avansezi cu lectura, ai tot mai mult impresia unor memorii pe care autorul nu apucă să le recitească şi să le cenzureze, ceea ce subliniază intenţia de a spune totul, de a salva cât se poate de mult. Sub ochii noştri, experienţa devine poveste, viaţa se scurge abrupt în carte, valorile se discern şi, din fericire, cizmele fostului legionar sunt vândute pentru a achita costuri editoriale.

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (32)

O. Nimigean, Nu, revolta nu a pierit

Nu, revolta nu a pierit. Mi-e la fel de silă de guşile unsuroase de la prezidii. De cefe. De porcii care se cred Dumnezeu. De primarii care-ţi dau un cârnat şi o bere. De băieţii finuţi care s-au futut în cur cu securitatea. De limbile puţind a căcat ale rezistenţilor prin cultură. De târlă. De ţaţe. De Patriarh. Dar nu vreau să plec nicăieri. Vreau să mă vindec de urticaria epifenomenelor.
Cineva, mult umilul, trebuie să îi iubească.

marți, 24 noiembrie 2009

Angela Marinescu, Probleme personale

Am citit pe coperta inferioară a vol. Probleme personale al Angelei Marinescu cele câteva extrase critice. Unul dintre ele a căzut în capcana formaţiei mediciniste a poetei. Chirurgie, bisturiu, sfârtecare... poeta “face curat”, decupează şi înlătură excrescenţe incomode sau organe bolnave. Este adevărat că, între disecare şi... secare, se preferă prima variantă, doar ni se arată “rectul plin de sânge” al poetului "introdus în manuale", dar distanţa dintre cea care scrie şi poemul său se reduce într-atât, încât nasul inhalează de aproape mirosuri fetide: ”Eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri / să îi spun de-a dreptul, cu parfumurile mortuare / acelea amare şi grele, pe care japonezii le-au adus la cel / mai înalt grad al rafinamentului ce nici nu mai este mortuar /este pur şi simplu excitant (...) ” Aşadar, nu se stă în picioare, deasupra organismului întins, inert al poemului, ci lângă acesta, în densitate spaţială deplină, ca sardelele, pentru ca cei doi - scriitoarea şi poemul - să devină buni conducători de căldură într-un mediu literar de multe ori ingrat şi ostil. Nu mi se pare o modalitate tocmai medicală, profesionistă de resuscitare a unei poezii devalorizate prin experimente nefericite, cu -isme la sfârşit, aflată într-un soi de moarte c(l)inică (“am fost o alcoolică / postmodernă şi slabă / pentru că am suferit / un şoc / al poeziei improprii / şocul livresc / al libertăţii unei / maimuţe în flăcările iadului ”), ci una radicală, violent- necesară, concretizată prin măsuri de prim-ajutor, în contratimp cu minuţia chirurgului, prin respiraţie gură la gură, prin apăsări toracice, poate chiar şi cu picioarele, astfel încât sângele să poată reporni. Nu se recurge sub nicio formă la vreuna dintre substanţele farmaceutice de tip pastile, perfuzii sau anestezice care ar afecta acuitatea simţurilor. Împotriva durerii nu se ia niciodată nimic; temperatura confortabilă nu îţi poate deschide adâncimi reale în propriile fisuri. Şi, oricum, toxicomania adevărată din poemul cu acelaşi nume a fost una de natură livrescă. Redescoperită, subiectivitatea paradoxală, incisivă, dar total expansivă, amestec de pathos şi ură, de sexualitate şi adoraţie, de curaj şi de teamă, îmbibată de repulsia faţă de “poezia bătrâneţii”( “o reptilă ce-ţi taie răsuflarea, / o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de-o feminitate masculină / bătrâneţea este o cârpă pe care o foloseşti după consumarea / unui act homosexual”- Nu putem judeca realitatea cu bun-simţ) se avântă mai mereu, prin deversări, prin fluxuri imprevizibile sau prin jeturi ignifuge (se face referire şi la casa cu colţ din Zabriskie Point, filmul lui Antonioni, cu scena uneia dintre cele mai frumoase explozii din istoria cinematografului!- http://www.youtube.com/watch?v=ResQFDDsDAI) : “tabăr cu o dorinţă ucigătoare / şi degradantă”; “perspectivă totalitară asupra lumii / când victimele îşi unesc forţele şi apoi / îşi dau foc cu ură / şi îşi dezgolesc sânii înroşiţi cu ochii nepăsători / şi detaşaţi ca ai sinucigaşilor în serie / sau ca ai celor condamnaţi la moarte.” Nimic din aerul septic al spitalului, ci toate spasmele vieţii înseşi, animată de un teribil instinct revoluţionar, distructiv şi purificator în acelaşi timp. Nimic din tactilitatea aceea tocită de latexul mănuşii chirurgicale nu se regăseşte aici, căci Angela Marinescu nu se menajează, din contră: se expune tuturor pericolelor agenţilor necrofagi ai pseudopoeziei pentru a se dona pe de-a-ntregul propriului poem, astfel încât acesta să redevină viu şi autentic, să scape de conectarea la aparatele prin care i se menţine respiraţia artificială. Într-adevăr, metabolismul poematic şi cel biologic ajung să se sincronizeze perfect în Probleme personale. Poeta este în primul rând donatorul, voluntarul şi abia pe urmă, biografic vorbind, medicul.

imagine: Eva Svankmajerova, The making of a hole, 1987

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (31)

Tema Teodorei Coman demandă de la bloggerii cu poezii sâmbetiste texte în care poeţii vorbesc despre poeţi. Grea temă, tocmai pentru că prea multe poeme la care ţii îţi vin în minte - de la "Epigonii" masculului alpha al poeziei române, la poemele lui O. Nimigean dedicate lui Michael Astner şi Constantin Acosmei, sau la poemul lui Radu Andriescu despre prietenii lui, pingponghiştii ieşeni Nimigean, Astner şi Acosmei. Ca să nu mai vorbesc de poemele douămiiştilor, în care toată lumea pomeneşte pe toată lumea, încât ai de la un punct încolo impresia că toată generaţia e, dacă nu o big happy family, atunci măcar un Beverly Hills 90210 al literelor române.
Însă am ales un text în care un poet (român) scrie despre sfaturile date de alt poet (austriac) tinerilor ucenici. Nu e, tehnic vorbind, cazul unui poet scriind despre un altul, ci despre un poet care scrie despre cele scrise de un altul unor terţi juni poeţi. Câtamai intertextul! :)

Aşadar, Mircea Ivănescu (cine altul putea fi aşa de amator de intertexte? Adică, pardon, nu amator, profesionist al lor!), poezia e altceva?

nu trebuie să povesteşti în poezie - am citit
un sfat către un tânăr poet - deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini -
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini - aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei - ar fi numai un chip,o imagine -
şi ea - adevărata ei fiinţă?

miercuri, 18 noiembrie 2009

Mircea Vulcănescu. O efigie

Când te gândeşti la Mircea Vulcănescu, ştii că nu mai este vorba numai despre intelectualul format în Franţa (sub influenţa directă a neotomistului Jacques Maritain, al cărui cerc l-a frecventat, şi sub aceea indirectă a marxistului creştinat Nikolai Berdiaev, căruia i-a urmărit conferinţele), revenit acasă ca primus inter pares recunoscut ca atare de orgolioşi, altfel inflexibili sub acest aspect, precum Noica sau Eliade; nici doar despre finanţistul care, de la rebeliunea legionară şi până la 23 august 1944, a avut cu succes în grijă destinul economic al României, scoţând, se pare, profit chiar sub ocupaţia germană şi determinându-l, cu al său Proiect economic pentru Estul Europei, pe luminatul preşedinte Masaryk să exclame: „il a des traits de génie”! ; nici exclusiv despre incoruptibilul director general al Vămilor, demis în septembrie 1937 pentru culpa de a fi descoperit şi denunţat contrabanda cu băuturi şi ţigări patronată de Eduard Mirto, fostul ministru al Comunicaţiilor. Toate aceste date imediate ale legendei personale, necesare şi importante, pălesc în faţa nimbului transpersonal al sfântului închisorilor.
Despre Mircea Vulcănescu nu se mai poate scrie decât direct în efigie. Finalul dostoievskian al existenţei sale goetheene i-a metamorfozat viaţa într-o poveste exemplară, în sensul fabulelor mistice ale Patericului, al marilor pilde sapienţiale ori al naraţiunilor esoterice despre sacrificiu. În ziua din vara sau toamna anului 1952 în care, ca într-un act de kenoză (cum altfel?) suicidară, Vulcănescu se întinde pe cimentul rece şi jilav al infernalei camere de tortură Zarca din închisoarea Aiudului pentru a susţine şi încălzi trupul unui tânăr leşinat, biografia lui e definitiv transmutată în hagiografie.

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (30). Recital Komartin, Coman, Vancu

Înainte să pună Radu un nou pds, postez câteva secvenţe de la întâlnirea de aseară, din subterana librăriei "Constantin Noica" din Sibiu. În rolurile principale, cei trei poeţi din titlu. În roluri secundare, tinere pasionate de fotografie şi zgomote de fond (adică tinere şi zgomote, nu tinere pasionate de zgomote). Cu participarea extraordinară a criticului Andrei Terian.
Gata, am zis. Mă duc să beau cafeaua.













joi, 12 noiembrie 2009

Poeţi de Cartier la Sibiu




Cum zice şi Claudiu pe blogul lui, e prima lansare de când au apărut cărţile la care suntem toţi trei la un loc. Aşa că veniţi vineri de la şase seara la "Humanitas", nu rataţi ocazia! :)

Laxative, diuretice, constipante literare

La sugestia unui guest star (e vorba de un comentariu al Mihaelei Ursa), pornim aici o listă privitoare la unele dintre cele mai intime efecte somatice ale literaturii, la care vă rugăm să adăugaţi şi voi după pofta inimii, a vezicii şi a intestinului gros (sau, după caz, să tăiaţi).

Laxative literare

În categoria asta bănuiesc că ar trebui să intre cărţi care-ţi trec prin sistem la fel de uşor şi de eficient precum iaurturile Activia, lăsându-te uşurat, uşor, aproape imponderabil (sub aspect psiho-somatic, fireşte). Ar putea intra aici poeţi tranzitivi imediat lizibili & delectabili, ludici & inteligenţi, precum Khasis, Leac, Acosmei, Vakulovski, Bodiu; prozatori care te reţin îndelung pe soclul zeului de porţelan, fie pentru că intriga e captivantă – şi atunci e cel mai probabil că citeşti un Chandler, un Clancy, un Block –, fie pentru că ai sub ochi picanterii pe care ai roşi dacă le-ai citi în sânul familiei – şi se poate să nu te mai poţi despinde de plăcerile vinovate ale paginilor lui Miller, Mailer Charles Bukowski. Sunt remediul necesar după texte cu lungi meniuri de mâncăruri, de la Petronius la Sadoveanu, care or fi ele savuroase, dar cad greu la stomac.

Diuretice literare

Aici socotesc că sunt două familii mari de medicaţii: primo, cele care te fac să râzi de te pişi pe tine – de la Caragiale şi Cioran (da, da!) la Daniil Harms şi Venedikt Erofeev; secundo, cele care te aduc în halul în care mai că faci pe tine de groază & cutremurare – Kafka, Ioan Es. Pop. Ba, dacă stau şi mă gândesc bine, ar mai fi şi o a treia ramură - a textelor care-ţi dau o poftă de băut care-ţi scoate din pepeni vezica – din punctul ăsta de vedere, Venedikt şi Es. Pop ar intra, de asemenea, şi aici, alături de Malcolm Lowry şi Ion Mureşan.


Constipante literare

Aici ar putea sta deja amintitele antologii de meniuri pantagruelice ale lui Petronius şi Sadoveanu. Că veni vorba de Pantagruel, referinţa primă poate că e Rabelais, deşi el poate da grave complicaţii – mai întâi cade greu la stomac şi constipă cu tot potolul şi haleala respectivă, după care te face să râzi până te pişi pe tine (da, într-adevăr, trebuia amintit şi mai sus. A se face cuvenita rectificare.) Dintre poeţi, scremere & încleştare a dinţilor asigură cei hiper-reflexivi şi oraculari – Barbu, uneori Blaga, Ioan Alexandru, Ştefan Aug. Doinaş. De asemenea, hiper-intertextualii în genul lui Mircea Ivănescu ori Mircea Cărtărescu. În general, toţi cei care fac transport pe scară prea largă de diverse materii prin corpul literaturii.

Cam asta ar fi lista de plecare. Propun s-o completăm şi s-o vindem prin librării homeopate. Ce ziceţi?

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (29)

Cum azi şi mâine se va vorbi mult la Sibiu despre Iustin Panţa (revista "Euphorion" organizează a şaptea ediţie a Zilelor "Iustin Panţa"), se subînţelege că şi altceva decât patriotismul local mă îndreptăţeşte să postez un text al acestui atât de personal poet, într-adevăr euphorionic - ridicat prea repede de pe pământ, întocmai ca Euphorion, fiul lui Faust şi al Elenei.

Aşadar, Iustin Panţa, Ce frumos arde focul tău

După ce am mai pus câteva lemne pe focul din sobă,
Ce frumos arde focul tău, a spus ea.
Am stat un timp şi am vorbit despre lucruri simple.
Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău, tonul vocii, gestul sapienţial
şi blând al capului, şi mai ales pronumele "tău" -
toate astea au rămas: liniştea şi simplitatea adâncă a lucrurilor;
iarăşi: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.
Este scena care a provocat peste alte câteva săptămâni

întâmplarea face să locuieşti chiar în piaţeta unde se instalează parcul de distracţii al copiilor, s-au montat mecanismele - maşinuţe electrice, cutia cu manetă, caruselul - o femeie frumoasă din metal, cu mâinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuţele unde se aşază copiii ca să fie rotiţi în cercuri suitoare/coborâtoare. Doar că motorul caruselului nu funcţionează, femeia mecanică stă imobilă şi cu faţa-i enormă priveşte direct spre fereastra ta, într-o noapte, deschizând-o, ai fost copleşit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului şi privirii ei, de atunci nu mai aeriseşti dimineaţa, nu mai priveşti seara pe geam - ştii că ea continuă să te privească ăst timp

întâmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu de la marginea oraşului
când o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă.
Nu aveam la îndemână decât jarul ţigării şi brusc am simţit nevoia să-i văd faţa.
Şi atunci i-am purtat ţigara în jurul chipului -
figura ei era, cufundată în fumul şi lumina aproape inexistente ale ţigării,
doar un halou, faţa ei mai reprezenta doar privirea,
Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera din cartierul de la marginea oraşului,
era replica mea la, Ce frumos arde focul tău.

luni, 2 noiembrie 2009

René Wellek, "Istoria criticii literare moderne" (detaliu)

"Ar trebui să se recunoască cinstit că istoria criticii prezintă un interes intrinsec, independent de legătura ei cu istoria practicii scrisului: ea constituie pur şi simplu o ramură a istoriei ideilor care se află într-o relaţie destul de slabă cu literatura propriu-zisă produsă într-o anumită epocă. Fără îndoială că se poate demonstra influenţa teoriei asupra practicii şi, într-o măsură mai mică, a practicii asupra teoriei, dar aceasta este o problemă nouă şi dificilă, care nu trebuie confundată cu istoria internă a criticii. Noi vom pleca de la principiul că relaţia dintre teorie şi practică e indirectă şi că, în ceea ce ne priveşte, o putem ignora. (...) Studierea influenţei criticii asupra poeziei şi viceversa ar destrăma unitatea temei noastre, continuitatea şi dezvoltarea ei independentă, făcând ca istoria criticii să se dizolve în istoria literaturii".
Iată, aşadar, de ce se teme unul dintre cei mai autoritari şi influenţi critici literari ai secolului al XX-lea: de posibilitatea existenţei vreunei relaţii între critică şi literatură. Când şi de ce au ajuns oare criticii cei mai raţionali să aibă teama asta iraţională de literatură?

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (28)

Iată pedeseul cu fotbal, deci. (Mi-e aşa de târşă că am chiulit săptămâna trecută de la pedese, încât aş fi în stare să dau vina chiar pe poetul de sâmbăta asta - şi să spun că şi din cauza lui n-am avut vreme să postez un poem sau măcar un vers, fiind el unul dintre invitaţii la colocviile revistei "Transilvania". Însă nu-l bag la înaintare, gândindu-mă că oricum am pus data trecută trei poeme de Petru M. Haş, deci mă scot cumva aritmetic la medie.)

Aşadar, Ştefan Manasia, copilăria cu Ettore

ţîrîie greierii în ierburi, sus, pe colină
sau poate, Ettore, aşa bate inima ta cînd
Annei Magnani i se aude din piaţă
glasul fenomenal.

sculpturi întunecate şi stranii
prietenii tăi joacă fotbal
pe ruinele Marelui Imperiu:
se mai îmbrăţişează se mai trosnesc

serile intră în spital fură radioul bătrînului
paralitic (şi bine-i fak). să scuipăm
pe adulţii aceştia proşti,

să-i furăm şi să-i linguşim
ei care toată viaţa nu au
realizat nimic altceva

decît să îşi pună sufletele
într-o ecuaţie de gradul trei
într-o terţină dantescă

să-i furăm şi să-i linguşim
pe proştii aceştia mari
care nopţile ne leagă de pat

ca să nu fugim cumva acasă la Mamma Roma
să nu visăm gleznele de bronz
ale Fetei Ăleia ce se împreună ca iepurii

ca să nu demarăm cu scuterul
pe arterele largi ale metropolei
în căutarea bunului Dumnezeu

rătăcindu-ne degetele în părul
de smoală al Brunei în ierburile aspre
peste greierii care ţîrîieţîrîie nebuni

miercuri, 28 octombrie 2009

Victor Ieronim Stoichiţă: “Vezi?”

Nu, nu este o carte adresată orbilor sau celor cu deficienţe optice, ci un ghid de doar 110 pagini, dar extraordinar de substanţial, necesar pentru înţelegerea picturii adresat oricărui iubitor de gen. Stoichiţă, autor al impresionantelor studii de critică şi istorie a artelor plastice precum Pontormo şi manierismul, Efectul Don Quijote, Carnavalul lumii, Creatorul şi umbra lui sau Scurtă istorie a umbrei, este criticul care m-a învăţat cu adevărat să descifrez mecanismele interne ale unei imagini picturale, energia ei intrinsecă, fără să recurg la liricizări pedante sau artificioase, aşa cum se întâmplă de multe ori când se analizează o operă plastică. Trebuie să ştiţi că atunci când un personaj stă cu spatele la privitor, nu este altceva decât un mod de a-l dedubla pe acesta din urmă (cazul celebrelor tablouri ale lui Dali sau ale lui Magritte, de pidă!) ; figurile-spectator, numite şi "figuri-ecou", reprezintă o oglindire a actului însuşi de contemplare iar atunci când în câmpul optic al figurii se interpune un obstacol de tip grilaj, oblon, draperie sau chiar ceaţa ori aburul de locomotivă, acesta este un mod plastic de a tematiza privirea însăşi: o privire îngrădită, o discretă contestare vizuală a narativităţii picturale clasice în favoarea unei variante profund subiective asupra lumii. Prin caracterul “reflexiv şi dialogic”, pictura impresionistă specializată în ipostazierea actului însuşi de a privi marchează o binecunoscută schimbare de percepţie vizuală prin fragmentarea imaginii pe retină în funcţie de lumină şi devine, astfel, un act cultural. Din această perspectivă a tabloului ca “intrigă vizuală” sunt analizate lucrări celebre ale unor artişti precum lui Edouard Manet, Edgar Degas, Berthe Morisot, Claude Monet sau Gustave Caillebotte.
Iată cât de rapid se pătrunde în intriga vizuală a unui tablou aparent simplu, Calea ferată al lui Edouard Manet:
Titlul anunţă ceva ce nu se regăseşte în tablou. Nu în sensul că nu ar exista calea ferată, imaginea ei însă este voalată, ascunsă, făcută inaccesibilă. În zona de tensiune dintre ceea ce afirmă titlul şi ceea ce (nu) arată tabloul trebuie să caute privitorul sensul acestei picturi.” Cartea conţine toate reproducerile, majoritatea în culori, a operelor pe care Stoichiţă le analizează în detaliu.

miercuri, 21 octombrie 2009

Colocviile Revistei Transilvania - ediţia a şasea



            Revista Transilvania organizează cea de-a şasea ediţie a Colocviilor sale,  la Sibiu, între 23 şi 24 octombrie 2009, la Librăria „Humanitas”. Anul acesta, pe lângă deja tradiţionalele seri de poezie,  programul Colocviilor cuprinde o dezbatere cu tema Corespondenţa literară.
      Program

    Vineri, 23 octombrie:
    - ora 18: Lansarea volumului Basmul Prinţesei Repede-Repede, de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu. Prezintă  Bogdan Creţu, Radu Vancu, Dragoş Varga.
    - ora 19: Seară de poezie cu Emil Brumaru, Mihail Vakulovski, Şerban Axinte, Ştefan Manasia.

    Sâmbătă,  24 octombrie:
    - ora 11: Simpozion şi masă rotundă cu tema Corespondenţa literară. 
    - ora 13: Prezentarea numărului special al Revistei „Transilvania” dedicat temei Colocviilor, Corespondenţa literară.
    - ora 1330: Premiile Revistei „Transilvania” pe anul 2009.
    - ora 19: Seară de poezie cu Ioan Es. Pop, Andrei Bodiu, Constantin Acosmei, Ovidiu Nimigean.

Participanţi:

Constantin ACOSMEI (Iaşi), Şerban AXINTE (Iaşi), Dumitra BARON (Sibiu), Ovidiu BARON (Sibiu), Andrei BODIU (Braşov), Mircea BRAGA (Sibiu), Rodica BRAGA (Sibiu), Emil BRUMARU (Iaşi), Bianca BURŢA CERNAT (Bucureşti), Paul CERNAT (Bucureşti), Dumitru CHIOARU (Sibiu), Cosmin CIOTLOŞ (Bucureşti), Bogdan CREŢU (Iaşi), Mihai CURTEAN (Sibiu), Silviu GUGA (Sibiu), Leonte IVANOV (Iaşi), Ştefan MANASIA (Cluj), Angelo MITCHIEVICI (Constanţa), Veronica D. NICULESCU (Sibiu), O. NIMIGEAN (Iaşi), Ioana PÂRVULESCU (Bucureşti), Ioan Es. POP (Bucureşti), Daniela POPA (Sibiu), Andrei TERIAN (Sibiu), Cornel UNGUREANU (Timişoara), Mihail VAKULOVSKI (Braşov), Radu VANCU (Sibiu), Dragoş VARGA (Sibiu), Ioan RADU VĂCĂRESCU (Sibiu), Joachim WITTSTOCK (Sibiu).

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (27)

Despre poetul despre care-i vorba azi am auzit încă de acum vreo zece-doisprezece ani, de la Mircea Ivănescu. Numele lui, suficient de urmuziano-ionescian încât să-ţi rămână din prima-n minte, eram sigur că nu-l văzusem nicicând, nici în vreo revistă literară, nici pe coperta vreunei cărţi. Ceea ce făcea cu atât mai frapantă aprecierea cu care M.I. se pronunţa despre poezia arădeanului Haş (căci aşa se numeşte; cred că sunteţi de acord cu mine că lui Ionescu, dacă nu chiar şi lui Urmuz, i-ar fi plăcut un poet desemnabil prin hipersemantizabila literă H, cu asociaţii atât de profuze!); şi nu numai despre poezie - Petru M. Haş începuse chiar şi un doctorat despre poezia lui Mircea Ivănescu, scris, se pare, dar nu şi susţinut.
Aşa că m-am bucurat cu atât mai tare când, în tabăra de la Săvârşin de anul ăsta, Vasile Leac mi-a adus din partea poetului Haş o antologie apărută recent la Brumar (cu titlu care nu-mi place - "Lectura de apoi"), cuprinzând aproape toate volumele publicate de el, intruvabile altfel. Şi, ca să compensez cât de cât, pe măsura micuţelor puteri ale blogului nostru, excesiva discreţie a acestui poet pursânge, aşezat chiar de postfaţatorul Caius Dobrescu printre poeţii "de liga întâi" (discreţie de care, parţial, şi el e responsabil - cronica literară ţinută la "Arca" nu ţine loc de poeme publicate în reviste sau de volume apărute la edituri mai vizibile!), o să postez în sâmbăta asta trei poeme.

Aşadar, Petru M Haş

Despre dialog

Constatând că treburile sunt aşa de-ncurcate, poetul hotărî
într-o
bună zi să interpeleze puterea.
Imaginându-şi apoi punct cu punct dialogul său cu puterea,
în
cele
din urmă fu nevoit să-şi dea singur seama că la un astfel de
dialog
puterea n-are cum face faţă.

Cum mi-ar sta mie cântând o oră şi jumătate pe zi, dimineaţa

Îmi dau târcoale prin cameră,
ascultând vocile cartierului, mahalalei.

Ăştia-ntr-o seară,
aşa-ntr-un asfinţit, chiar au să vină
ca să mă devore,
vorbind una-alta, râzând.

Pe urmă-mi zic, Doamne, cum mi-ar sta mie cântând
o oră şi jumătate pe zi, dimineaţa:
HARE KRISHNA HARE KRISHNA
KRISHNA KRISHNA HARE HARE
HARE RAMA HARE RAMA
RAMA RAMA HARE HARE? 'n timp ce
ăstora probabil să nici nu le dea prin cap
vreo metodă de meditaţie, iar sufletul lor
va cădea-n cele mai haioase neamuri
(plante & animale); gata să jubilez la
ce de mai floră şi faună-n
cele din urmă.

Oh, Vyasa,
bătrân şi prost cum sunt
să mă dedau şi la versuri. Doar sinele hărăzit
stă şi se uită la mine, numai piele şi os, stă şi se uită la mine.

O destăinuire a doctorului t.p.

Puteam să fiu un romancier, chiar un
poet, în sfârşit, dacă scriam un roman.
Însă mi-e frică, mi-e frică...
Trebuie să fac şi eu aşa, în fine,
un pas energic în viaţă.

Am fost un tip orgolios, foarte
orgolios, chiar mândru.
Foarte blând desigur, nici nervos, nici feroce.
Vreau să zic, o bestie. Puteai să faci orice
cu mine, dar
eram provocat de ei.

marți, 13 octombrie 2009

A.C. Grayling, "Wittgenstein"

Eu unul tot nu ştiu ce-mi place mai mult şi mai mult la Wittgenstein: cărţile lui despre cum se poate gândi cu propoziţiile şi frazele, în care logica e trăită cu o fervoare mistică, sau viaţa lui, atât de rocambolescă, încât numai biografiile lui Diogene şi Empedocle din "Despre vieţile şi doctrinele filosofilor" îi pot sta alături. Diogene Laerţiu cred că ar fi fost fericit să şi-o poată imagina: filosoful nostru e fiul unuia dintre cei mai bogaţi oameni, dacă nu chiar cel mai bogat, din cel mai puternic imperiu al vremii. Tatăl lui alege să-şi educe copiii el însuşi până la paisprezece ani, însă rezultatele sunt dezastruoase, încât nici o şcoală bună nu-l mai acceptă pe W. Ajunge astfel elev la o şcoală de provincie, unde e coleg cu un viitor tiran, Adolf H., care va scrie că n-ar fi ajuns să-i deteste într-atât pe evrei dacă n-ar fi fost coleg cu fiul unuia dintre cei mai bogaţi evrei din imperiu, meprizabil prin pretenţiile lui de superioritate a minţii. A plecat după trei ani şi din şcoala aceea, trecând în imperiul briţilor, unde s-a dedicat de unul singur studiului zmeelor şi zborului. A fost remarcat aici de unul dintre cei mai importanţi filosofi ai vremii, care a văzut în el principalul lui discipol; însă, taman când ar fi putut rămâne profesor la Universitate, pleacă în ţinuturile boreale, îşi construieşte o colibă şi trăieşte acolo aproape doi ani, scriind (la douăzeci şi ceva de ani) singura carte publicată în timpul vieţii, Tractatus Logico-Philosophicus . Izbucneşte cel mai mare război al lumii de până atunci; W. părăseşte coliba şi se înrolează în armata imperială, ca mecanic, şi e luat prizonier. La sfârşitul războiului, îşi dăruieşte averea uriaşă fraţilor şi surorilor lui, spunând că, de vreme ce erau deja bogaţi, banii nu aveau cum să-i mai corupă, şi trăieşte apoi o viaţă aproape ascetică. Publică în 1921 "Tractatus"-ul şi, convins că a spus totul despre filosofie, renunţă la ea şi se face învăţător. După şase ani, silit să demisioneze din cauză că era prea sever, ajunge grădinar la o mănăstire. Trec alţi trei ani; filosoful cel important din ţara briţilor îl aduce la Universitate, echivalând Tractatus-ul cu doctoratul în filozofie (unul dintre referenţi va scrie: "Tractatus-ul este lucrarea unui geniu, dar altminteri satisface cerinţele pentru un doctorat în filosofie"). Peste puţini ani pleacă în URSS, unde se pare că ar fi vrut să fie primit colhoznic (unii spun că atunci ar fi fost racolat ca spion comunist). Petrece după aceea încă un an în coliba din ţinuturile boreale. Izbucneşte al doilea război şi se înrolează ca brancardier. După doi ani de la sfârşitul războiului, demisionează şi se retrage la o cabană din Irlanda. Pentru ca, după alţi patru ani, să moară de cancer.
Mi se pare numai mie, sau chiar există o logică riguroasă dincolo de haosul ăsta? Sau poate chiar în el?

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (26)

M-au cam indispus ilustraţiile (frumoase în sine) lui Mircia Dumitrescu la basmul scris de Vera Niculescu şi Emil Brumaru. Sunt prea explicit decoltate, prea apropric condimentate. Sunt convins că artistul, auzind că e vorba despre Emil Brumaru, a conchis că musai e vorba de ceva pornolirism (cu termenul poetului însuşi) şi a acţionat în consecinţă. Ei bine, tocmai reflexul acesta al asocierii lui Emil Brumaru cu poetul din ”Plai cu boi”, şi numai cu acela, mă indispune. Aşa că, pentru săptămâna asta, am ales un text cum nu se poate mai antipornoliric, de un cinism inocent care ar merita să fie marcă înregistrată Brumaru cel puţin la fel de mult ca poemele pornolirice (frumoase şi ele, nu-i vorbă!, dar prea vedetizate).

Aşadar, Emil Brumaru, Cântec naiv:

Un peşte mic şi foarte trist,
Din heleşteul contelui,
S-a-ndrăgostit de-un ametist
De la inelul contelui.

Şi-ntr-o caleaşcă a sosit
Să ceară mâna contelui,
Dar refuzat şi-adânc jignit
Muri sub ochii contelui.

Atunci un falnic servitor,
Din ordinele contelui,
Îl prepară cu cimbrişor
Pentru motanul contelui.

vineri, 9 octombrie 2009


Feminimalism: copacul hăcuit

M-a pus pe gânduri faptul că automutilarea poate să semene chiar şi unei...femei supraponderale, imagine perfectă a lipsei de măsură:
"Când văd un om cum îşi hăcuieşte cu bună ştiinţă ramuri întregi din sine de dragul culturii ca să-şi concentreze toată puterea într-una singură, îmi dau seama că dacă reuşeşte va ajunge la fel de vulgar ca femeile grase din bâlciuri; iar dacă nu reuşeşte, nu va fi decât un mutilat demn de milă."

(W.N.P. Barbellion)

marți, 6 octombrie 2009

O carte într-o... perifrază

Cineva ne-a atras atenţia că nu respectăm convenţia propusă prin numele blogului. E adevărat că, în loc de O carte într-o frază, a ieşit de cele mai multe ori O carte într-o... perifrază. Cum eu mă ocup mai mult de ekphrasis-uri, m-am gândit că m-aş preta de minune la economia de cuvinte -cum de nu mi-a trecut prin cap lucrul ăsta mai repede?! Gata, că iar mă lungesc: o postare într-o frază. Nici măcar carte. Poate aşa îl îmbunăm pe anonimul supărat.


Ştiu ce ascunzi în mâini. Ştiu că nu mai ai faţă. -Sartre

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (25)

Dacă tot m-a numit Emilian Galaicu-Păun "un nou Sfântul Augustin de Cartier", mi-am zis că ar fi cazul să postez un poem de cartier, scris de unul dintre cei mai buni patru-cinci poeţi optzecişti.
Iată-l:

Alexandru Muşina, Cartierul nostru

Noi, de cînd ne ştim, am fost aici, în cartier. Blocurile le-au ridicat străbunii noştri, le-au reparat bunicii noştri, părinţii noştri le-au zugrăvit de cîte ori a fost nevoie: dinafară, pe dinăuntru, casa scărilor, holurile, bucătăria, camerele, baia. Tot ei au montat antenele de pe acoperişuri.
Cartierul ăsta e-al nostru. De cînd ne ştim, locuim aici, îi cunoaştem toate aleile, parcurile, subsolurile, ţevile de apă rece şi caldă, tomberoanele, gurile de canal. Ne-am născut cu ele. Nu le ia nimeni de-aici, nu le dăm nimănui.
Cartierul e-al nostru: noi ne-am rupt picioarele în gropile de pe trotuar, pe noi ne-au muşcat cîinii şi ţînţarii, pe noi ne-a durut burta de la apa de la robinet. Noi am transpirat vara, noi am dîrdîit iarna, noi am păşit prin băltoace, prin fleşcăraia de zăpadă cu sare, pe noi ne-au stropit maşinile cu noroi, noi am mirosit gunoaiele neridicate cîte o lună...
Ale noastre sunt băncile rupte, ale noastre leagănele ruginite din parc, ale noastre mesele de ciment, pe care jucăm table şi şah de cînd ne ştim, ale noastre straturile cu flori din faţa blocurilor, ghena de la fiecare scară, liftul cu oglinda spartă, zidurile pline de grafitti, ale noastre-s parcările şi chioşcurile de ziare, terasele, crîşmele, cinema "Favorit", ale noastre-s capacele de la canalizare şi stîlpii de lumină, ale noastre au fost şi vor fi în veacul vecilor.
Cartierul e-al nostru. Nu-l dăm nimănui, nu-l vindem nimănui. El e casa noastră. Aici sunt rădăcinile noastre, strămoşii noştri. De mii de ani suntem aici.
"Fuck the strangers! Muie la ţărani!"

luni, 28 septembrie 2009

Liviu Rebreanu, ”Jurnal”

Jurnalul lui Rebreanu este o colecţie uriaşă de mărturii despre viaţa de zi cu zi, despre familie, prieteni, călătorii şi, bineînţeles, despre activitatea de scriitor. Plănuind să scrie o carte despre sine însuşi, intitulată Spovedanii, Rebreanu începea, în 1927, jurnalul, subliniind această intenţie de ”spovedanie pentru mine însumi” care să curpindă ”tot ce am în inimă şi-n suflet”. Începând Jurnalul, Rebreanu vrea să ”îşi” spună o mulţime de lucruri despre propria existenţă. Foarte atent cu planificarea activităţii scriitoriceşti şi cu împărţirea timpului care-i stă la dispoziţie, scriitorul încearcă să salveze, şi în Jurnal, cât de mult poate din experienţele zilnice, pe care le va topi, parţial, în alte proiecte. Memoria zilei care trece pare să-l intereseze foarte mult pe scriitor - şi pe om -, care nu vrea să lase nimic la voia întâmplării. Viaţa alături de ceilalţi îi întăreşte concepţia că ”menirea omului (...) este să ducă singur o viaţă în fond solitară.” Parte a lumii, omul este şi o lume în sine, ”puternic izolată de toate celelalte lumi omeneşti.” Toate aceste remarci ne atrag atenţia că notaţiile din jurnal vor fi trecute printr-un filtru sever, care va reţine numai ceea ce este cu adevărat important pentru lumea lui Rebreanu. Dincolo de calculele referitoare la timpul alocat scrierii fiecărui roman sau la transcierea unor planuri de cărţi, Jurnalul ne dezvăluie felul în care romancierul îşi organiza munca, influenţa celorlalţi asupra sa, neliniştile şi bucuriile fiecărei zile de lucru. Fiind o poveste mare a tuturor cărţilor sale, Jurnalul este şi o colecţie imensă de poveşti mai mici, de fragmente, de chipuri, de stări de spirit. Nu lipsesc opiniile despre propriile cărţi (sau mai degrabă proiecţiile asupra acestora, ce şi-ar fi dorit el să fie) şi nici reacţiile la opiniile altora. Nu îşi ascunde suferinţa provocată de reacţia unui prieten care nu apreciază Ciuleandra, nici ranchiuna pe care i-o poartă lui Lovinescu, care nu-i laudă chiar toate cărţile, aşa cum făcuse cu Ion, şi ale cărui opinii critice sunt, după Rebreanu, luate prea în serios. Însă şi în situaţiile în care primeşte nenumărate laude la adresa unei cărţi tot se lasă ros de ”cariul îndoielii”. Pe alt plan, cel al realităţii imediate, numeroase notaţii se referă la probleme materiale şi la dificultăţile cu care familia Rebreanu găseşte soluţii pentru a merge mai departe. Bucuria este nedisimulată când reuşeşte, abia în 1930, să aibă prima sa ”proprietate reală”, o casă la ţară, la Valea Mare. Susţinut în permanenţă de soţie, scriitorul îi cere părerea inclusiv în privinţa proiectelor literare. În 1931, de exemplu, când plănuieşte să scrie o nouă carte, numită iniţial Scara fericirii, Rebreanu se vede nevoit să schimbe titlul, împotriva căruia ”s-a ridicat” Fanny. Jurnalul cuprinde şi numeroase pasaje mai puţin interesante, cum sunt cele în care se rezumă la a nota capriciile vremii, însă cine are răbdare găseşte din plin răsplata pentru efortul de a parcurge volumele până la capăt.

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (24)

Mă întreb uneori dacă n-avea dreptate cel care zicea că e mai bine să turnăm şapă de beton peste Arhivele Securităţii (oare Adam Michnik?). Şi îmi vine întrebarea asta mai ales când citesc poeme precum cel de mai jos - oare tot cu vocea pură cu care rosteşte poemul îşi turna poetul confraţii la Securitate? Sau cum?

Aşadar, Ştefan Aug. Doinaş, şi lasă

şi lasă grâul ce l-am dus la moară
(cu cât mai greu cu atât mai putrescibil)
în miezu-i tandru-consistent să moară
(cu cât mai gri cu atât mai comestibil)
să ragă leii derutaţi de colburi
(cu cât mai crunt cu atât mai incredibil)
din cranii albe să răsară volburi
(cu cât mai lent cu atât mai invizibil)
şi peste noi păianjenul să-şi prindă
(cu cât mai jos cu atât mai intangibil)
firul întins din uşă până-n grindă
(cu cât mai fin cu atât mai invincibil)

ce blând e corpu-n sufletul teribil!

vineri, 25 septembrie 2009

feminimalisme

Îmi trec mâna razant şi teatral peste faţă ca pe un evantai fără membrană pli(s)ată între degete. Îmi las o dâră de umbră suficient de gelatinoasă, dar nu, nu cred că e transpiraţia mea jeleul ăsta cărămiziu-maroniu. Nici nu se mai poate şterge cu mâneca hainei, a intrat deja în circuit. Unii îi spun artă.
Mă enervez. Când te enervezi, pui mâna pe primul lucru care îţi iese în cale, fără discernământ. Iată-mă sustrăgând un mănunchi greoi de conopidă de pe taraba de piatră din piaţă. Întâi îl ţin la piept ca pe un copil de suflet, apoi ca şi când urmează să mă laud cu cel mai frumos obiect - ceva între buchet şi bolovan inflorescent -de mireasă, pe care îl voi arunca de noroc sau de milă cuiva dintr-un grup din spatele meu, isteric, nerăbdător-feminin, care visează prinţul pe cal alb sau speră măcar la un măritiş de convenienţă. Sper să nu lovesc pe nimeni în mod fatal - nu pot avertiza pentru că m-aş da de gol, experimentul meu ar eşua. Plus de asta, atâta lume fojgăie în jurul legumelor, că nu aş putea fi văzută de nimeni, darmite prinsă! O să ziceţi că sunt dură, dar nu pot proba consistenţa femeilor decât prin zgomotul înfundat al conopidei care tocmai a dat de ceva tare. Tare. Feminitatea e un lucru taaaare sprinţar când e vorba de chipurile (era să zic chinurile, dar asta e cu totul şi cu totul altceva) facerii. Aş putea la fel de bine să aud zgomotul împotmolirii în ceva moale, precum o femeie care se deşiră, deşi chiar nu aş vrea, am oroare de rimelul, fardul sau orice altă substanţă care curge. Mie nu mi-e deloc bine nici măcar în propriul sânge -deşi o poetă contemporană afirma exact contrariul. Sper ca cele din spatele meu să fie, totuşi, din carnele şi oasele pe care le ştim -adică acelea ahtiate după shopping şi solar, cremuite până la măduvă cu body lotion- şi, neapărat, cu idei fixe. Multe, complicate, crescute pe trunchiul comun al convingerii că sunt grase. Mai bine aşa decât marmeladă vizuală.
Ce le pot dori cu adevărat femeilor din micul şi nefericitul meu experiment misogin?! Ca pielea de pe umeri să li se resoarbă într-atât, încât claviculele să iasă în relief precum încreţirile scoarţei terestre. Nu-i aşa că la capătul claviculelor ne încheiem atât de cucernic, de matinal şi de maşinal semnul crucii?
Amin.

imagine: Vic Muniz

marți, 22 septembrie 2009

Mariana Marin

Pentru Mariana Marin, literatura-frumoasă-şi-atât e o inutilitate – nici măcar dulce, ci ca fierea de amară; ba chiar mai rău decât o inutilitate – literatura fantazărilor frumoase şi a adevărurilor călduţe e, indiferent de calitatea ei strict estetică, imbecilizatoare de-a binelea: „Fără prietenii mei – tinerii poeţi germani din România – / subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul / în faţa realităţii. Uşor nătângă şi îngrozită de propria sa umbră, / n-ar fi înţeles niciodată de ce / poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor / şi al sălilor de disecţie cu program continuu. / Fără ei ar fi fost mai greu. / Mi-ar fi crescut pe creier micuţa ciupercă burgheză / citind sub umbreluţă (cu un real interes intelectual!) / romanele obsedantului deceniu / sau problematica prozei sudamericane...” (Fără ei). Cât dispreţ pentru „interesul intelectual” al literaturii, tot atâta ironie pentru jumătăţile de adevăruri şi pentru mirajele realismului magic... Poezia nu admite ca obiect decât adevărul pur şi dur; ba chiar cu atât mai pur, cu cât mai dur. E un răspuns indirect, dar tranşant, dat celebrei întrebări a lui Adorno – anume cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz. Tocmai, ar zice Mariana Marin, că numai după câte un Auschwitz se poate scrie cu adevărat; adevărul poeziei e cel al masacrelor, al catastrofelor, iar etica poeziei cere să spui „nu” minciunii şi „da” vieţii din epicentrul însuşi al cataclismului. „Da-ul spus vieţii chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale” – nu sunt, aşa cum am putea crede, cuvintele Marianei Marin, ci este definiţia dată de Nietzsche tragicului dionisiac într-un cunoscut pasaj din Ecce homo (care reia, la rândul lui, un pasaj de asemenea binecunoscut din Amurgul idolilor). Poetă, aşadar, tragică şi dionisiacă (în acest înţeles nietzschean amintit mai sus, fireşte), pretinzând, în ciclul eponim din Aripa secretă, că vorbeşte în numele unei Anne Frank devastate de un cataclism istoric, alegându-şi-o ca persona, Mariana Marin scrie unele dintre cele mai adevărate poeme despre libertate în cele mai puţin libere dintre vremuri. Chiar dacă „vremea poemului înalt, ameţitor / a trecut”, cum declară poeta în Limba scrisă sub pleoape, ea scrie aici poeme, cele mai multe vertically challenged, prin care reuşeşte cele mai ameţitoare exerciţii de verticalitate.
„Unde o fi generaţia / să-mi povestească / despre cum confund eu eticul cu esteticul?”, se întreabă poeta în Vorbeşte A.F. Nu ştiu despre care generaţie o mai fi fiind vorba şi ce părere va fi având ea despre confuzia cu pricina, dar cunosc câţiva poeţi tineri adevăraţi pentru care hibridul acesta, observat şi deprins din poezia Marianei Marin, reprezintă chiar Poezia.

(preview fragmentar din iminentul supliment dedicat Marianei Marin de "Observator cultural" - va apărea, cred, la sfârşitul lunii)

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (23)

Nu cred să aibă cineva de pe lumea asta habar cine-i autorul poemului pentru sâmbăta de azi. Cert e doar că-i vorba de un ţăran (sau mai mulţi) din Maramureş, probabil de prin secolul XVIII, după vârsta matură a limbii. Într-o vreme, felul în care cânta Grigore Leşe versurile astea a fost obsedant pentru mine (ah, ce douămiist păşunist pot fi!) - o intepretare, nu cea mai bună (e prescurtată, un fel de variantă de Reader's Digest), dar alta n-am găsit pe net, găsiţi aici.

Aşadar, un ţăran cu feeling dantesc din Maramureşul secolului XVIII vorbea aşa despre dragoste şi moarte:

Nu-i lumină nicări,
c-or murit tăţi oaminii.

Numai la mândruţa me
arde lampa ca ş-o ste,
c-o gândit c-oi mere la ie.

Ş-atâta m-oi duce-n noapte,
până m-oi-ntâlni cu moarte

şi m-or pune-n copârşeu,
la un loc cu Dumnezeu.

Copârşeu cu scânduri ude,
unde moarte nu pătrunde,
nici dragoste nu răspunde.

Nu-i lumină nicări.

miercuri, 16 septembrie 2009

Milan Kundera, "Arta Romanului"

Pornind de la o serie de conferinţe ale lui Husserl pe tema crizei umanităţii europene, Kundera scrie o carte despre roman din perspectiva unui scriitor, a unui autor de romane. Este, spune el, o viziune asupra istoriei romanului care poate fi verificată chiar în textele sale, iar bazele acestei teorii se află în raportarea eului gânditor al lui Descartes - care îl pune pe om singur în faţa universului - la lumea ca ambiguitate a lui Cervantes - care îl pune pe om să înfrunte o mulţime de adevăruri realtive ce se contrazic, adevăruri încorporate în euri imaginare. Văzând parcursul genului ca o veritabilă viziune paralelă asupra Istoriei, Kundera schiţează etapele esenţiale parcurse de roman, de la Jacques fatalistul al lui Diderot (călătorie de-a lungul lumii aparent nelimitate), la dispariţia orizontului îndepărtat şi intrarea în Istorie cu Balzac, la orizontul restrâns până la îngrădire (Madame Bovary), făcând astfel trecerea de la infinitul lumii exterioare la infinitul sufletului, redus, ulterior, la orizontul absurd în care trăieşte personajul kafkian. Pe măsură ce se restrânge spaţiul - sau orizontul -, aventura, prima mare temă a romanului, dispare sau devine propria ei parodie. În romanul modern, crede Kundera, omul nu mai are de combătut monştri imaginari, nici măcar monştrii propriului suflet, ci un singur mare monstru, Istoria. O Istorie care, uneori, ucide romanul, obligându-l să spună certitudini - ca în regimurile totalitare. Or romanul tocmai certitudini nu poate să spună, rolul său fiind acela de a transmite ambiguităţi, perspective multiple, de a pune cititorul să vadă situaţiile ca fiind mult mai complicate decât par, de a evita răspunsurile facile. Iar dacă, în societăţile totalitare, dispare romanul, în lumea actuală, în această unificare a Istoriei, romanul nu mai poate progresa decât împotriva progresului lumii. Capcana reprezentată de viaţă, de lume, se putea rezolva, în trecut, prin permanenta posibilitate de evadare. Prezentul face însă evadarea imposibilă, lumea închizându-se în jurul nostru. Nici măcar evadarea în interior nu mai este posibilă, greutatea eului devenind din ce în ce mai uşoară.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (22)

Chiar numai norocul, dacă noroc se mai poate numi şi ăsta, l-a scăpat, copil fiind, din mâinile hitleriste de care părinţii lui n-au putut scăpa. A vrut apoi toată viaţa să se răzbune pe limba asasinilor. Faţă de a cărei sintaxă, ce-i drept, s-a purtat mereu ca un torţionar - însă unul hiperlucid. A ajuns să fie numit de unii dintre fiii asasinilor cel mai important poet de limbă germană în viaţă; ba chiar George Steiner, într-o frază din "După Babel", îl numeşte en passant, aşa, ca şi cum ar enunţa o axiomă, cel mai mare poet european de după al doilea război. E, totuşi, îndoielnic că Sena ştia asta în acel aprilie al anului 70 în care l-a primit în apele ei tandre.
Mă întrebam dacă acela a fost noroc; mă întreb şi dacă, în cazul ăsta, e vorba de o victorie. Iar dacă da, a cui? A poetului? A poeziei?


Paul Celan, [Poate că într-o zi]

Poate că într-o zi, când reabilitarea solstiţiilor va fi devenit oficială, dictată de atrocitatea cu care oamenii se vor încăiera cu copacii marilor bulevarde albastre, poate că în acea zi vă veţi sinucide toţi patru, în acelaşi timp, tatuându-vă ora morţii în pielea frumoasă a frunţilor voastre de dansatori spanioli, tatuându-vă această oră cu săgeţile timide încă, dar nu mai puţin veninoase ale adolescenţei unui adio.
Poate că voi fi în apropiere, poate că-mi veţi fi dat de veste despre marele eveniment, şi voi putea fi de faţă când ochii voştri, coborâţi în încăperile îndepărtate ale serei în care, în tot timpul vieţii, v-aţi exilat nesiliţi de nimeni, pentru a contempla eterna imobilitate a palmierilor boreali, când ochii voştri vor vorbi lumii despre nepieritoarea frumuseţe a tigrilor somnambuli... Poate că voi găsi curajul pentru a vă contrazice atunci, în clipa când, după atâtea aşteptări infructuoase, vom fi găsit un limbaj comun. Depinde de voi, dacă voi stârni, cu degetele răsfirate în evantai, boarea uşor sărată a requiemului pentru victimele primei repetiţii ale sfârşitului. Şi tot de voi depinde dacă îmi voi coborî batista în gurile voastre devastate de focul falselor profeţii, pentru ca apoi, ieşind în stradă, s-o flutur deasupra capetelor concrescute ale mulţimii, la ora când aceasta se adună lângă singura fântână a oraşului pentru a privi, pe rând, în ultima picătură de apă din fundul acesteia; s-o flutur mereu, tăcut şi cu gesturi care interzic orice alt mesaj.
De voi depinde. Înţelegeţi-mă.

joi, 10 septembrie 2009

Jeni

Trăind într-un mediu cultural foarte activ, Jeni se interesează de cultură pe multiple planuri: literatură, muzică, teatru... Într-o viaţă culturală în care predomină bărbaţii, ea îşi pune în valoare inteligenţa, taxându-i adeseori pe cei care fac distincţia feminin-masculin în dezavantajul primei categorii. Nu are complexe în faţa unor scriitori ca Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Mircea Eliade, cu care se întâlneşte des. Din discuţiile cu Emil Cioran, înţelege că acesta simte, în multe privinţe, ca ea. Sunt destule reacţii acide şi la adresa prostiei şi infatuării feminine. De altfel, Jeni nu prea suportă prostia, în general, nici la oamenii din preajmă, nici la cei pe care-i întâlneşte în numeroasele sale călătorii. Jurnalul o ajută să păstreze un colţ intim, o parte din sine nealterată. Afirmă că îl scrie pentru ea însăşi, nu pentru public, dorind să se recitească, peste ani. Scrie pentru a se înţelege mai bine, pentru a se descărca sau pentru a nu spune altora lucruri pe care simte că trebuie să le păstreze numai pentru ea. Numeroase pasaje din Jurnal se referă însă la scrisul ca destin, depăşind evident intenţiile mai puţin ambiţioase, de a nota, de a mâzgăli experienţe. Simte nevoia să scrie ”dintr-o anume dispoziţie spirituală”. Scrie pentru a-şi aprofunda trăirile, pentru a-şi descoperi drumul. Îşi alege cu foarte mare exigenţă prieteniile adevărate. Dintre cele feminine se remarcă Marieta Sadova şi Alice Botez, împreună cu care trăieşte experienţe dintre cele mai diverse. Jeni nu se regăseşte numai în lectură sau în momente spirituale intense, ci şi în lucrurile simple. Face gimnastică sau se plimbă goală prin pădure, descoperind, în a face plajă pe vârful muntelui, una din posibilele fericiri simple. Fire puternică, trăieşte totul cu o anume detaşare. Deşi o îngrozeşte, războiul nu-i schimbă perspectiva asupra vieţii. Moartea lui Sebastian e notată astfel: ”un om a devenit o piftie”, prilejuind apoi un gând despre iruperea tragicului în realitate. Dar Jeni nu este întotdeauna aceeaşi, uneori se pierde atât de tare, încât îi e greu să se recunoască. Trebuie să treacă timp, să acumuleze noi experienţe, după care, în situaţii dintre cele mai bizare, se regăseşte şi viaţa reîncepe să-i placă: ”În mod idiot şi contradictoriu, ca pentru a-mi dovedi că nimic nu-i urât în sine, că orice depinde de viziune, viaţa mi s-a părut de-o minunată frumuseţe.”

miercuri, 9 septembrie 2009

J.J. Rousseau, Confesiuni

Începute sub semnul unei sincerități absolute, Confesiunile lui Rousseau se pun imediat sub semnul întrebării, prin siguranța prea încrezută cu care se plasează în zona unei valori unice, dându-se drept exemplu pentru toate generațiile următoare. Ideea e simplă: dacă vrei să afli adevărul despre om, atunci citește Confesiunile. Problema apare însă chiar de la primele rânduri. Cum se poate da drept exemplu un om a cărui luciditate este din start alterată de orgoliul unei asemenea afirmații? Cum poate vorbi un singur om în numele speciei umane? Pe de altă parte, afirmația că opera sa nu va putea avea imitatori e de-a dreptul amuzantă acum. Rousseau era sigur că șochează, echivalând gestul său confesiv cu afișarea unui om în pielea goală în fața tuturor celor care doresc să-l vadă. Iată omul, reprezentantul cel mai fidel al speciei, cel care cunoaște oamenii, dar care se crede diferit de toți ceilalți. Contrazicându-se, Rousseau își pune mărturisirile sub semnul imaginarului, prezentându-se nu așa cum a fost, ci cum își închipuiește că ar fi fost. Deși face o transcriere oarecum cronologică a evenimentelor vieții, nu se mulțumește să le enunțe, lăsându-le la aprecierea cititorului, ci le interpretează, prin intermediul sentimentelor (foste sau actuale). Timid și temător declarat, Rousseau descoperă viața și o redă cu pasiune. Timiditatea - sau credulitatea - îl pune, de altfel, adeseori, în ipostaze delicate. Descoperindu-și slăbiciunile, scriitorul descoperă omul și reușește să contureze o concepție despre existența acestuia. Dacă personajul lui Rousseau nu este neapărat cel mai reprezentativ pentru specia sa, el este cel mai potrivit pentru ceea ce își propune autorul său. Asemănându-se uneori cu un roman picaresc, Confesiunile se situează într-un echilibru fragil între descoperirea (parcurgerea) lumii și a sinelui.

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (21)

Ziceam că o să mai postez din când în când traduceri din Berryman. Iată aşadar varianta mea la al treilea Dream Song, în care răscoptul profesor se cam lasă ispitit de o studentă (a se vedea şi subtitlul cântecului-vis) :).

John Berryman, Dream Song, 3 (Un stimulent pentru o fiară bătrână)



Acacia, smirnă arsă, catifea, ace înţepătoare.
- Nu-s aşa de tânără, dar nici chiar aşa de bătrână,
zise ţicnita şarmanta de 23.
O senzaţie ultimă că eşti afară, în frig,
nesărutat.
(- Psihiatrul meu să-i dea limbi psihiatrului tău). Femeile se bagă în chestii.

Toţi criminalii ăştia învechiţi mai devreme sau mai târziu
au pus-o. Citesc ziare vechi.
Gottwald & Co., ieşiţi din afaceri acum.
Pieptul lat a ceh-dat. Agent dublu, Joe.
Ea îşi ţine respiraţia ca o focă
şi e mai albă & mai catifelată.

Rilke era un abject.
Admit că tristeţile & muzica
& titlurile lui fermecau prea-decepţionatele domniţe.
Un prag mai rău decât cercurile
unde cei scârnavi stau & pândesc,
ăsta al lui Rilke. După cum ziceam –,

vineri, 4 septembrie 2009

O noapte în copacul lui Lawrence

De data aceasta nu vă mai livrez căsuţe în copaci gata construite la comanda lui Andreas Wenning sau a lui Hundertwasser. Abia acum mi-a dat prin cap că unii, mai romantici sau, cine ştie, claustrofobi, preferă dormitul de-a dreptul sub cerul liber, în aerul slobod de volumul oricărei încăperi, astfel încât să aibă acces la stele şi, indirect, la legea morală dinăuntru. Lor le ofer, prin cunoscuta pictoriţă americancă Georgia O’ Keefe, un copac minunat, care îi obligă la un urcuş fără echipament de munte, la o privire cu pantă abruptă şi la o gură căscată de uimire. Un copac căruia noaptea însăşi îi e coroană iar crengile au supleţea unor firicele de viaţă ce îşi croiesc breşe fine, abia vizibile în necunoscut, capilare de frumuseţe caldă, oranj-fosforică, ţintind uşor ieşirea din cadrul tabloului, dincolo, spre “nemargini”.

joi, 3 septembrie 2009

Scrisoare către un prieten de departe

Dragă Alexandru,

Pe de o parte, mă creditezi prea mult atunci când crezi, în comentariul tău de aici, că aş avea anume surse oculte de înţelepciune livrescă (întrucât e un secret al lui Polichinelle că nu am nici surse, nici resurse sapienţiale); pe de altă parte, mă aşezi, dacă e posibil, prea jos dacă mă crezi capabil de meschinul, suficientul, arogantul gest de a da cuiva (şi mai ales ţie!) bibliografie. N-aş face asta (şi, pe cât posibil, nici n-o prea fac, de altfel) nici măcar în sala de curs; Borges povesteşte undeva că, la unul din cursurile de literatură engleză ţinute de el la Buenos Aires, studenţii i-au cerut bibliografie - a refuzat să le dea aşa ceva, motivând că cititul e o formă de fericire, iar fericire obligatorie nu există (şi uite cât de dizgraţios pot fi în prezumţia mea! Numai ţie ţi se datorează...:) ). Dacă o carte sau alta apare spontan în discuţie, e de ajuns; listele, în schimb, sunt detestabile.
Să lăsăm, aşadar, cărţile deoparte şi să vorbim despre literatură de-a dreptul. Da, "formulele" mele, atât de rudimentare că mi-a crăpat obrazul când le-am recitit, sunt de fapt aproximări ale convingerii mele (căci dacă idei nu posed, convingeri în schimb am berechet!) că literatura e individuaţie; te ajută, adică, să devii ce eşti. Treabă frumoasă şi utilă, nu încape vorbă; însă nu trebuie uitat că nu toate procesele de individuaţie sunt duse până la capăt, ba chiar că numai puţini ajung să-şi încheie individuaţia. Restul celor care au avut curajul nobil de a intra în periculosul joc al devenirii rămân blocaţi în diverse faze ale ontogenezei lor sufleteşti (psychice, dacă vrei): sufletele lor nu ajung feţi (frumoşi), ci broaşte, peşti şi aşa mai departe. Literatura, adică, te poate şi distruge, te face din om neom. Cunoşti fauna literară, nu-i cazul să insist.
De asta cred că, în ciuda prejudecăţii comune privind abnormitatea scriitorului qua om (tribut pentru exemplarul scriitor HRP, fireşte), poetul adevărat e şi un om adevărat. Chiar dacă nu se vede întotdeauna, chiar dacă înţelege să fie om în alt fel decât în cel al cuminţeniei burgheze. Cred că nici un scriitor exemplar n-a ieşit dintr-o lichea; şi, reciproc, nici o lichea n-a ajuns scriitor exemplar. Sigur, toţi au defecte, la fel de reale şi de profunde ca şi umanitatea reală şi profundă la care au ajuns; sigur, nu e nici unul dintre ei supraom. Însă mandala pe care au ajuns să şi-o configureze e, ca şi scrisul lor, de aceeaşi umanitate exemplară (în toate sensurile cuvântului - adică superlativă şi reprezentativă).
Altfel spus, Textul dizolvă şi apoi coagulează ambele euri: pe cel artistic, ca şi pe cel biografic. Le conaturează (la puţinii aleşi; la ceilalţi le denaturează). Din substanţa lor conjugată se alcătuiesc quantele noii lumi textuale (dacă râzi de tonul meu exaltat, fac una nefăcută şi-ţi indic... bibliografie - până şi singularităţile lumii de aici, zice Michael Coleman Talbot în "Universul holografic", sunt explicabile prin aceea că totul e o hologramă proiectată de psiheea noastră; dacă, deci, fizicieni serioşi spun asta despre lumea de aici, de ce nu s-ar putea spune asta cu aceeaşi îndreptăţire despre lumea ficţională de... chiar, de unde? De aici? De acolo?).
De asta sunt, aşadar, mort-copt după Lucian Raicu, să zicem: pentru că şi el crede că scrisul e o emanaţie a omului, după cum omul e o emanaţie a scrisului. Bon, n-o zice aşa cu picioarele cum o zic eu, dar înţelegi tu ce-vrea-să-zică-poetul. :)
Şi tot de asta îmi place şi doctorul Johnson (care scrie, de altfel, mai puţin delectabil decât Raicu): pentru că, deşi comentează cum nu se poate mai aplicat textele, îşi numeşte opul "Vieţile celor mai eminenţi poeţi englezi".
Cam atât acum. Iartă poliloghia, iartă pathetismul, iartă titlul de prost gust: e târziu şi mă pregătesc să fac lapte praf.

Cu prietenie,
Radu

marți, 1 septembrie 2009

Cum se poate evita, pe scurt, "uscăciunea preajmei"

... Prin explorare, prin tăierea panglicilor de vid cu catargul ferm al propriului trup, cu părul electrizat de un fior puternic până la evazarea într-o pânză ridicată la ceas de vreme potrivnică. O text-ură care place oricând luminii pentru că îşi poate cerne în voie particulele într-un joc niciodată împiedicat de gravitaţie sau de ploaie, de tăcere sau de zgomot. Prin forma de luntre sau de insulă a îmbrăţişării. Prin Dali şi Gellu Naum, oniric-onorific asociaţi, iscaţi din spuma “maltratării” stânjenitoarelor margini. Iată şi fragmentul scris de Gellu Naum care mi l-a adus în faţa ochilor pe Dali, cu minunatul său The ship, căci mulţi artişti se ilustrează reciproc, fără să o ştie.
“(...) oasele se ruginesc şi trec prin fluvii
cu pânze desfăcute larg pe care scrie cum ne adorăm
şi cum ne contopim în partea noastră
cu nume ameţite care ne străbat
şi se înalţă şi coboară şi plutesc departe." (Gellu Naum, Vecinătăţile)

sâmbătă, 29 august 2009

Poemul de sâmbăta asta (20)

O criză e o fractură majoră.
Ergo, un poem despre criză este cu necesitate un poem fracturist. :)
Am ales aşadar un poem fracturist - nu vorbeşte descriptiv despre criză, ci strigă din miezul însuşi al unei crize despre care înţelegi pe loc că e mai mult decât individuală (deşi se pretinde doar un document exasperat al crizei bărbatului la 30 de ani) şi, aş îndrăzni să spun, mai mult chiar decât istorică (referinţă pe care, de asemenea, o invocă). E un poem venit din vortexul Crizei.

Marius Ianuş, Cel bun, cel rău, cel urât

Sînt Marius Ianuş, am petrecut 30 de ani
în viaţă, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie
cu cămaşa lipită de piele.

De parcă ţoalele mele ar înainta singure,
pe trotuarul desfăcut. Lîngă nimeni.

Ce am făcut în 30 de ani?

Cine sînt, după 30 de ani de viaţă?

M-au iubit femeile & am scris versuri
despre mine, despre femei & despre mama.
Dar cine sînt? Ce am scris
în versurile mele?

N-am scris versuri de dragoste.
Mi le-am adus în minte şi m-am îngrozit.
N-am scris nici un vers de dragoste…

Am scris versuri în care îmi răzbunam
viaţa, gîndurile, anii care treceau,
treceau întruna…

Am scris versuri îngrozitoare
într-un moment al istoriei îngrozitor
încolţit de fiare imbeciloido-isterice.

Recte în societate.

/Cu ceauşeii./

& nimic nu e sigur. Femeile m-au iubit
după ce am încetat să le mai iubesc eu,
după ce am început să le tratez altfel -
un exerciţiu împotriva depresiei & ideilor goale,
ghemuri de carne pîrjolite în pat.

Sau proptite de pereţi, ca slănina bunicului,

sau direct pe covor, nişte gîndaci mari
care oftează.

Şi cine sînt băgat şi scos
prin toată carnea asta?

Sînt un om care înaintează
spre ţoalele mele, în care ceva
înaintează spre mine

Viitorul? O proiecţie a minţii?
sau un urs care are grijă de mine,
un vrăjitor bătrîn?

M-am simţit apărat toată viaţa
de o forţă necunoscută, fără limite.

Hainele mele înaintează spre mine.
Şi nu mi-e frică deloc. Mă întreb
cine sînt. Cine sînt
hainele mele care înaintează spre mine.

(Şi pe cine am iubit
pînă la urmă? Mama,
Domnica, Zvera. Dar iubitele
aruncate din mers
pe autostrada memoriei?
Le-am iubit? A fost
“ceva între noi?”)

Versurile au fost bune. Dar n-au fost făcute
ca să le placă cineva, să le repete.
Au fost versuri stricte. De răzbunare.
Versuri ca nişte lame de cuţit.

Ce pot să facă oamenii
cu versurile mele?
Să se sinucidă citind?

Ăsta e răul absolut, Savatie?
Versurile mele?

Am 30 de ani şi mi-ar fi plăcut
să construiesc o şosea.

Sau casa poporului, ca Pop.

Sau să fiu un tehnician, un om simplu,
o rotiţă în angrenaj, care nu întreabă
pe nimeni nimic.

Azi sînt un tehnician, dar nu mai pot fi
un om oarecare.
Am scris versurile alea
pe care nu pot să mi le explic.

& i-am ajutat pe alţii să facă literatură.
& din chestia asta nu înţeleg nimic.

/N-am scris versuri ca să impresionez critica,
nu le-am trimis mai nici o carte.
N-am scris ca să fiu Number 1.

Atunci de ce le-am scris?
Cît rău era în mine?/

Cine e Marius Ianuş? Hainele mele
înaintează spre mine. Eu înaintez către ele.

Am un copil minunat.
O soţie uluitoare. O mamă
care plînge, plînge întruna. Nu ştiu
cine sînt.

miercuri, 26 august 2009

Bucuria Sebastian

Bineînţeles că tot pe sărmanul Sebastian Mihai cel mititel al meu o să dau vina pentru întârzierea cu care răspund la leapşa lui Dragoş despre Mihail Sebastian al nostru:), dar adevărul e că o parte din vină o poartă şi Mircea Cărtărescu, al cărui excelent articol la temă de aici, numit Tristeţea Sebastian, m-a lăsat, practic şi efectiv, fără cuvinte, întrucât spune exact ce contează cu adevărat şi te face să simţi că e inutil să spui orice altceva pe lângă axioma lui bazală: anume că Sebastian e unul dintre foarte puţinii oameni din întreaga cultură română care nu merită să fie umbriţi. Acum, eu oricum nu cred că studiul Martei Petreu, la al cărei perseverent exerciţiu de umbrire face referire Mircea Cărtărescu, reuşeşte în esenţă să aşeze în penumbre ceva din personalitatea lui Sebastian – sistematicele şi prezumţioasele de- şi re-contextualizări ale frazelor lui „anti-democrate”, „anti-parlamentare” şi „anti-europene” au fost deja deconstruite de Mihai Iovănel (1) şi Ioana Pârvulescu (1 , 2 şi 3), în rubricile lor din Cultura şi România literară, nu mai are rost să le rezum eu aici, cu atât mai mult nu îmi stă în intenţie vreo polemică anume cu teza Martei Petreu. Aşa că nu-mi rămâne să spun decât că, pentru mine, Mihail Sebastian e un ficţionar mediocru, romanele şi piesele sunt prea sentimentale pentru gustul meu şi, pe deasupra, suferă toate de o voinţă de patos simbolic cam adolescentină şi, în orice caz, plictisitoare. Însă jurnalul arată un om net superior scriitorului, din toate punctele de vedere, inclusiv din cel al inteligenţei artistice. Omul Sebastian (care fireşte că la rigoare este tot o proiecţie bine ficţionalizată a jurnalului intim, însă nu în asemenea chichiţe de teorie literară vreau să mă încurc aici) e complet metanoizat de cultură, aşa cum scriitorul Sebastian, rămas încă la stadiul acumulărilor şi tatonărilor livreşti, nu e. Omul Sebastian, de asemenea, nu e suma emoţiilor lui – obsesiv puse în pagină şi uneori maniacal nuanţate, însă aproape întotdeauna controlate de o luciditate aproape calmă, implauzibil de senină, având în vedere contextul în ciuda căruia funcţionează. Şi tocmai această neverosimilă seninătate a lucidităţii e cea care cucereşte cu totul. Ea îţi arată cât de radical (în sens etimologic, adică de la rădăcină) l-au schimbat literatura şi muzica pe omul ăsta şi, subsecvent, te îndreptăţeşte să crezi în (ce vorbe mari, ştiu, dar nu retractez nimic!) eficacitatea funcţiei alchimice a literaturii. Nu a literaturii mediocre a lui Sebastian, ea nu te poate schimba ca om, ci a marii literaturi în general. Şi, în particular, a jurnalului său, el singur, din tot ce a scris, asimilabil marii literaturi, fără să fie propriu-zis literatură. De acord până la ultima fibră din sufletul meu cu minunatul articol al lui Mircea Cărtărescu, aş îndrăzni să spun doar că mi s-ar părea mai potrivit să vorbeşti despre posibilitatea existenţei unui asemenea caz de metanoizare a omului prin artă ca despre o bucurie, nu ca despre o tristeţe. Ca, adică, despre bucuria Sebastian.

luni, 24 august 2009

Horia Roman Patapievici, ”Zbor în bătaia sagetii”

M-au atras întotdeauna cărtile despre perioada de formare a unui om, mai ales dacă omul respectiv avea vreo legătură cu scrisul. Citind Zbor în bătaia săgeții, am reintrat în tematica aceasta și, sincer să fiu, am rămas uluit de bogăția de informații pe care le oferă, despre cărți, despre oameni, despre sine, despre definirea omului prin cultură și multe altele. Este o carte în care, de fapt, formarea unui tânăr este doar un pretext. Omul care scrie rândurile respective a depășit demult vârsta formării, și nu mă refer aici la vârsta fizică. În carte se îmbină, cred, două tendințe majore, cea a eseistului, a cititorului asiduu de filosofie, literatură și de multe altele, și cea a prozatorului. Niciuna nu ar fi așa de fascinantă dacă nu ar avea legături directe, explicate sau sugerate la tot pasul, cu lumea reală, cu atmosfera epocii, cu mediul în care trăiește tânărul scriitor, cu locuri și cu oameni la care ne putem raporta în mod concret. Prozatorul Patapievici impresionează atât în pasajele dezvoltate la timpul prezent, cât și în cele memorialistice, pentru că perioada aceasta de formare urmează altor etape de formare sau de descoperire. Sentimente, trăiri, prietenii, călătorii și multe altele se topesc într-o pastă densă modelată, au fur et à mesure, de cultură. Omul trăiește realitatea prin cultură și invers, învățând viața într-un efort constant, într-o resituare periodică a sinelui în raport cu ceilalți. Cartea valorifică scrieri mai vechi, caiete care înregistraseră, cuminți, experiențele anilor trecuți. Scriind despre sine, tânărul se recitește, în același timp, cu referiri exacte la paginile caietelor sale, demonstrând nu doar organizarea foarte bună a materialului, ci și conștiința propriei valori. Caietele completează sau susțin o memorie excelentă - deși nu perfectă, cum își dorește naratorul la un moment dat -, transformându-se, treptat, în cărți. Zbor în bătaia săgeții e una din cărțile care te pun la treabă, fie că e vorba de citit, de scris sau de meditat asupra propriei vieți.

Administrare

Statistici (Vizitatori unici)


"Fără speranţă" (1) "Ghimpl-netotul şi alte povestiri" (1) "Jurnalul unei fete greu de multumit" (2) "Mireasa cu şosete roşii" (1) "Muzeul negru" (1) "negru la albino" (1) "Speranţă abandonată" (1) "Steaua Sudului" (1) "Trei într-o barcă" (1) ”Zbor în bătaia sageții” (1) 47 Îngeri de catifea (1) A.C. Grayling (1) Adela Greceanu (1) Alexandru Muşina (1) Ana Dragu (2) anabasis (1) analogii (1) Andreas Wenning (1) Andrei Oişteanu (1) Angela Marinescu (1) Anii (1) Antologie de poezie şi proză (1) arhitectură ambiental-ecologică (1) arhitectură ambientală (1) Arta Romanului (1) Barbellion (1) Baronul din copaci (2) Basmul Prinţesei Repede-Repede (1) blogosfera (1) blogul de aur (1) Bohumil Hrabal (1) Caitlin Thomas (1) Caius Dobrescu (1) Cartea neliniştirii (1) Cartea tuturor intenţiilor (1) Casele din copaci (1) Centaurul (1) chirnoagă (1) Chris Tanasescu (1) Chrisots Yannaras (1) Claudiu Komartin (2) Club ASTRA (1) Compromisul (1) Conacul (1) Confesiuni (1) Constantin Virgil Bănescu (1) D. Iacobescu (1) Dan Coman (3) Daniel Bănulescu (1) Diana Geacăr (1) Don DeLillo (1) Dylan Thomas (1) ekphrasis într-o frază (1) Ellias Canetti (1) Emil Brumaru (3) Eminescu (2) eros (1) exercitiu de analogie (1) experiment misogin (1) Fântâna lui Julien Ospitalierul (1) feminimalisme (1) Fernando Pessoa (1) filip florian (1) Florin Partene (2) frază despre automutilare (1) Fric (1) Friedensreich Hundertwasser (1) Friedrich Nietzsche (1) Garcia Marquez (1) Gellu Naum (2) Generalul în labirintul său (1) Georgia O' Keefe (1) Gherasim Luca (1) Ghiorghios Seferis (1) Goya (1) Grigore Leşe (1) Horia Roman Patapievici (1) Humanitas (1) Ilarie Voronca (1) Ioan Es. Pop (1) Ion Mircea (1) Ion Monoran (1) ion mureșan (1) Ion Mureşan (3) Ion Negoițescu (1) Ion Zubaşcu (1) Isaac Bashevis-Singer (2) Istoria criticii literare moderne (1) Italo Calvino (1) Iustin Panţa (1) J.J. Rousseau (1) J.M.G. Le Clézio (1) Jeni Acterian (2) Jerome K. Jerome (1) John Berryman (2) John Updike (1) Joseph Brodsky (1) jugendstill (1) Jules Verne (1) jurnal (3) kafka (1) Kiran Desai (1) Lady Lazarus (1) lansare (1) Lawrence tree (1) Leapşă literară (1) Leonid Dimov (1) librăria "Constantin Noica" (1) Limba salvată (1) Liviu Rebreanu (1) loc ideal de refugiu (1) Lucian Raicu (1) Mandiargues (1) Marcin Swietlicki (1) Mariana Marin (2) Marin Mălaicu-Hondrari (2) Mario Vargas Llosa (1) Marius Ianuş (1) Martin Woodside (1) Matei Călinescu (1) Matei Milu (1) Mă numesc Roșu (1) memorii (1) metamorfoza (1) Mihai Eminescu (2) Mihai Ursachi (1) Mihail Medrea (1) Mihail Sebastian (2) Milan Kundera (1) Mircea Cărtărescu (2) Mircea Dinescu (1) mircea ivanescu (1) Mircea Ivănescu (5) Mircea Vulcănescu (1) Moscova - Petuşki (2) Nadejda Mandelştam (1) Nichita Stănescu (4) Nora Iuga (1) O. Nimigean (2) Orhan Pamuk (1) Osip Mandelştam (2) Pampers (1) Pantaleon si vizitatoarele (1) Paul Celan (1) Peştişorul de aur (1) Peter Beagle (1) Petru Aruştei (1) Petru M. Haş (1) poemul de sambata asta (4) Poemul de sâmbăta asta (54) poetii arabi din Spania (1) poeţi mistici (1) poezie (5) poezie italiană din secolul XX (1) poezie populară (1) Praga. (1) premii (1) Previati (1) Probleme personale (1) prozatori cehi (1) proză (2) Radu Vancu (2) recital de poezie (1) remedii contra "uscăciunii preajmei" (1) René Wellek (1) Reverenţa (1) Revista Transilvania (2) roman (13) Romulus Bucur (2) Saadi (1) Salvador Dali (1) Sandro Penna (1) Sara (1) sartre (1) satira (1) Serghei Dovlatov (1) Sibiu (1) Simona Constantinovici (1) Sorin Ilfoveanu (2) spatiu privat (1) Stau in cerdacul tau (1) stilizare (1) Straja Dragonilor (1) Ştefan Agopian (2) Ştefan Aug. Doinaş (1) Ştefan Manasia (1) Teodor Dună (1) The Ship (1) trubadurii (1) Tudor Arghezi (1) Un loc plăcut şi numai al lor (1) Vecinătăţile (1) Venedikt Erofeev (2) Veronica D. Niculescu (1) Victor Ieronim Stoichiţă (1) Vintilă Ivănceanu (1) Virginia Woolf (1) Vlad Moldovan (1) Wittgenstein (1) Zarvă în livada de guave (1)

  ©O carte într-o frază - Template by Dicas Blogger.

SUS