Bucuria Sebastian

Bineînţeles că tot pe sărmanul Sebastian Mihai cel mititel al meu o să dau vina pentru întârzierea cu care răspund la leapşa lui Dragoş despre Mihail Sebastian al nostru:), dar adevărul e că o parte din vină o poartă şi Mircea Cărtărescu, al cărui excelent articol la temă de aici, numit Tristeţea Sebastian, m-a lăsat, practic şi efectiv, fără cuvinte, întrucât spune exact ce contează cu adevărat şi te face să simţi că e inutil să spui orice altceva pe lângă axioma lui bazală: anume că Sebastian e unul dintre foarte puţinii oameni din întreaga cultură română care nu merită să fie umbriţi. Acum, eu oricum nu cred că studiul Martei Petreu, la al cărei perseverent exerciţiu de umbrire face referire Mircea Cărtărescu, reuşeşte în esenţă să aşeze în penumbre ceva din personalitatea lui Sebastian – sistematicele şi prezumţioasele de- şi re-contextualizări ale frazelor lui „anti-democrate”, „anti-parlamentare” şi „anti-europene” au fost deja deconstruite de Mihai Iovănel (1) şi Ioana Pârvulescu (1 , 2 şi 3), în rubricile lor din Cultura şi România literară, nu mai are rost să le rezum eu aici, cu atât mai mult nu îmi stă în intenţie vreo polemică anume cu teza Martei Petreu. Aşa că nu-mi rămâne să spun decât că, pentru mine, Mihail Sebastian e un ficţionar mediocru, romanele şi piesele sunt prea sentimentale pentru gustul meu şi, pe deasupra, suferă toate de o voinţă de patos simbolic cam adolescentină şi, în orice caz, plictisitoare. Însă jurnalul arată un om net superior scriitorului, din toate punctele de vedere, inclusiv din cel al inteligenţei artistice. Omul Sebastian (care fireşte că la rigoare este tot o proiecţie bine ficţionalizată a jurnalului intim, însă nu în asemenea chichiţe de teorie literară vreau să mă încurc aici) e complet metanoizat de cultură, aşa cum scriitorul Sebastian, rămas încă la stadiul acumulărilor şi tatonărilor livreşti, nu e. Omul Sebastian, de asemenea, nu e suma emoţiilor lui – obsesiv puse în pagină şi uneori maniacal nuanţate, însă aproape întotdeauna controlate de o luciditate aproape calmă, implauzibil de senină, având în vedere contextul în ciuda căruia funcţionează. Şi tocmai această neverosimilă seninătate a lucidităţii e cea care cucereşte cu totul. Ea îţi arată cât de radical (în sens etimologic, adică de la rădăcină) l-au schimbat literatura şi muzica pe omul ăsta şi, subsecvent, te îndreptăţeşte să crezi în (ce vorbe mari, ştiu, dar nu retractez nimic!) eficacitatea funcţiei alchimice a literaturii. Nu a literaturii mediocre a lui Sebastian, ea nu te poate schimba ca om, ci a marii literaturi în general. Şi, în particular, a jurnalului său, el singur, din tot ce a scris, asimilabil marii literaturi, fără să fie propriu-zis literatură. De acord până la ultima fibră din sufletul meu cu minunatul articol al lui Mircea Cărtărescu, aş îndrăzni să spun doar că mi s-ar părea mai potrivit să vorbeşti despre posibilitatea existenţei unui asemenea caz de metanoizare a omului prin artă ca despre o bucurie, nu ca despre o tristeţe. Ca, adică, despre bucuria Sebastian.