Poemul de sâmbăta asta (25)

Dacă tot m-a numit Emilian Galaicu-Păun "un nou Sfântul Augustin de Cartier", mi-am zis că ar fi cazul să postez un poem de cartier, scris de unul dintre cei mai buni patru-cinci poeţi optzecişti.
Iată-l:

Alexandru Muşina, Cartierul nostru

Noi, de cînd ne ştim, am fost aici, în cartier. Blocurile le-au ridicat străbunii noştri, le-au reparat bunicii noştri, părinţii noştri le-au zugrăvit de cîte ori a fost nevoie: dinafară, pe dinăuntru, casa scărilor, holurile, bucătăria, camerele, baia. Tot ei au montat antenele de pe acoperişuri.
Cartierul ăsta e-al nostru. De cînd ne ştim, locuim aici, îi cunoaştem toate aleile, parcurile, subsolurile, ţevile de apă rece şi caldă, tomberoanele, gurile de canal. Ne-am născut cu ele. Nu le ia nimeni de-aici, nu le dăm nimănui.
Cartierul e-al nostru: noi ne-am rupt picioarele în gropile de pe trotuar, pe noi ne-au muşcat cîinii şi ţînţarii, pe noi ne-a durut burta de la apa de la robinet. Noi am transpirat vara, noi am dîrdîit iarna, noi am păşit prin băltoace, prin fleşcăraia de zăpadă cu sare, pe noi ne-au stropit maşinile cu noroi, noi am mirosit gunoaiele neridicate cîte o lună...
Ale noastre sunt băncile rupte, ale noastre leagănele ruginite din parc, ale noastre mesele de ciment, pe care jucăm table şi şah de cînd ne ştim, ale noastre straturile cu flori din faţa blocurilor, ghena de la fiecare scară, liftul cu oglinda spartă, zidurile pline de grafitti, ale noastre-s parcările şi chioşcurile de ziare, terasele, crîşmele, cinema "Favorit", ale noastre-s capacele de la canalizare şi stîlpii de lumină, ale noastre au fost şi vor fi în veacul vecilor.
Cartierul e-al nostru. Nu-l dăm nimănui, nu-l vindem nimănui. El e casa noastră. Aici sunt rădăcinile noastre, strămoşii noştri. De mii de ani suntem aici.
"Fuck the strangers! Muie la ţărani!"