Poemul de sâmbăta asta (22)

Chiar numai norocul, dacă noroc se mai poate numi şi ăsta, l-a scăpat, copil fiind, din mâinile hitleriste de care părinţii lui n-au putut scăpa. A vrut apoi toată viaţa să se răzbune pe limba asasinilor. Faţă de a cărei sintaxă, ce-i drept, s-a purtat mereu ca un torţionar - însă unul hiperlucid. A ajuns să fie numit de unii dintre fiii asasinilor cel mai important poet de limbă germană în viaţă; ba chiar George Steiner, într-o frază din "După Babel", îl numeşte en passant, aşa, ca şi cum ar enunţa o axiomă, cel mai mare poet european de după al doilea război. E, totuşi, îndoielnic că Sena ştia asta în acel aprilie al anului 70 în care l-a primit în apele ei tandre.
Mă întrebam dacă acela a fost noroc; mă întreb şi dacă, în cazul ăsta, e vorba de o victorie. Iar dacă da, a cui? A poetului? A poeziei?


Paul Celan, [Poate că într-o zi]

Poate că într-o zi, când reabilitarea solstiţiilor va fi devenit oficială, dictată de atrocitatea cu care oamenii se vor încăiera cu copacii marilor bulevarde albastre, poate că în acea zi vă veţi sinucide toţi patru, în acelaşi timp, tatuându-vă ora morţii în pielea frumoasă a frunţilor voastre de dansatori spanioli, tatuându-vă această oră cu săgeţile timide încă, dar nu mai puţin veninoase ale adolescenţei unui adio.
Poate că voi fi în apropiere, poate că-mi veţi fi dat de veste despre marele eveniment, şi voi putea fi de faţă când ochii voştri, coborâţi în încăperile îndepărtate ale serei în care, în tot timpul vieţii, v-aţi exilat nesiliţi de nimeni, pentru a contempla eterna imobilitate a palmierilor boreali, când ochii voştri vor vorbi lumii despre nepieritoarea frumuseţe a tigrilor somnambuli... Poate că voi găsi curajul pentru a vă contrazice atunci, în clipa când, după atâtea aşteptări infructuoase, vom fi găsit un limbaj comun. Depinde de voi, dacă voi stârni, cu degetele răsfirate în evantai, boarea uşor sărată a requiemului pentru victimele primei repetiţii ale sfârşitului. Şi tot de voi depinde dacă îmi voi coborî batista în gurile voastre devastate de focul falselor profeţii, pentru ca apoi, ieşind în stradă, s-o flutur deasupra capetelor concrescute ale mulţimii, la ora când aceasta se adună lângă singura fântână a oraşului pentru a privi, pe rând, în ultima picătură de apă din fundul acesteia; s-o flutur mereu, tăcut şi cu gesturi care interzic orice alt mesaj.
De voi depinde. Înţelegeţi-mă.