Mariana Marin

Pentru Mariana Marin, literatura-frumoasă-şi-atât e o inutilitate – nici măcar dulce, ci ca fierea de amară; ba chiar mai rău decât o inutilitate – literatura fantazărilor frumoase şi a adevărurilor călduţe e, indiferent de calitatea ei strict estetică, imbecilizatoare de-a binelea: „Fără prietenii mei – tinerii poeţi germani din România – / subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul / în faţa realităţii. Uşor nătângă şi îngrozită de propria sa umbră, / n-ar fi înţeles niciodată de ce / poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor / şi al sălilor de disecţie cu program continuu. / Fără ei ar fi fost mai greu. / Mi-ar fi crescut pe creier micuţa ciupercă burgheză / citind sub umbreluţă (cu un real interes intelectual!) / romanele obsedantului deceniu / sau problematica prozei sudamericane...” (Fără ei). Cât dispreţ pentru „interesul intelectual” al literaturii, tot atâta ironie pentru jumătăţile de adevăruri şi pentru mirajele realismului magic... Poezia nu admite ca obiect decât adevărul pur şi dur; ba chiar cu atât mai pur, cu cât mai dur. E un răspuns indirect, dar tranşant, dat celebrei întrebări a lui Adorno – anume cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz. Tocmai, ar zice Mariana Marin, că numai după câte un Auschwitz se poate scrie cu adevărat; adevărul poeziei e cel al masacrelor, al catastrofelor, iar etica poeziei cere să spui „nu” minciunii şi „da” vieţii din epicentrul însuşi al cataclismului. „Da-ul spus vieţii chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale” – nu sunt, aşa cum am putea crede, cuvintele Marianei Marin, ci este definiţia dată de Nietzsche tragicului dionisiac într-un cunoscut pasaj din Ecce homo (care reia, la rândul lui, un pasaj de asemenea binecunoscut din Amurgul idolilor). Poetă, aşadar, tragică şi dionisiacă (în acest înţeles nietzschean amintit mai sus, fireşte), pretinzând, în ciclul eponim din Aripa secretă, că vorbeşte în numele unei Anne Frank devastate de un cataclism istoric, alegându-şi-o ca persona, Mariana Marin scrie unele dintre cele mai adevărate poeme despre libertate în cele mai puţin libere dintre vremuri. Chiar dacă „vremea poemului înalt, ameţitor / a trecut”, cum declară poeta în Limba scrisă sub pleoape, ea scrie aici poeme, cele mai multe vertically challenged, prin care reuşeşte cele mai ameţitoare exerciţii de verticalitate.
„Unde o fi generaţia / să-mi povestească / despre cum confund eu eticul cu esteticul?”, se întreabă poeta în Vorbeşte A.F. Nu ştiu despre care generaţie o mai fi fiind vorba şi ce părere va fi având ea despre confuzia cu pricina, dar cunosc câţiva poeţi tineri adevăraţi pentru care hibridul acesta, observat şi deprins din poezia Marianei Marin, reprezintă chiar Poezia.

(preview fragmentar din iminentul supliment dedicat Marianei Marin de "Observator cultural" - va apărea, cred, la sfârşitul lunii)