tag:blogger.com,1999:blog-35825803690254460842024-02-07T08:28:05.707+02:00O carte într-o frazăNumele blogului spune aproape totul: ne propunem să descriem câte o carte într-o frază. Scurt şi cuprinzător. Cam ca Borges într-o revistă argentiniană de acum trei sferturi de secol. Suntem, adică, minimalişti şi modeşti, nu?Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.comBlogger139125tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-47568472995515396302010-08-02T00:00:00.002+03:002010-08-02T00:03:16.858+03:00Poemul din sâmbăta de ieri...ce să-i faci, aşa-s eu, cam cu retard. :)<br />
Dar, de dragul poemului de mai jos, tot o să mă iertaţi până la urmă, nu puteţi altfel. :P<br />
<br />
Aşadar, <i>Ion Mureşan</i>, <b>Singur sub pământ</b><br />
<br />
Ci eu singur sub pământ.<br />
Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.<br />
Căci pământul i-a expectorat pe toţi.<br />
Pe toţi i-a scuipat între flori,<br />
în batista înflorată a primăverii.<br />
Pe toţi i-a dat afară.<br />
Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase<br />
domnişoare tebeciste.<br />
Pleosc! i-a scuipat pământul în iarbă.<br />
<br />
Şi tocmai acum e ziua învierii.<br />
Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului.<br />
E Ziua Judecăţii.<br />
Oh, ce bucurie mare!<br />
Pe toţi i-a scos pământul afară<br />
din plămânii lui,<br />
din lăzile lui frigorifice<br />
unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat.<br />
<br />
Aceasta e Ziua Judecăţii,<br />
ziua în care creşte carnea pe fiecare os,<br />
carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă.<br />
Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna.<br />
E o carne sigură.<br />
Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice:<br />
„Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!”<br />
<br />
Ci eu singur sub pământ.<br />
Şi pe fiecare osişor creşte carnea.<br />
Încât se umple pământul de oameni<br />
şi apele de peşti<br />
şi cerul de păsări<br />
şi cuştile de câini<br />
şi bucătăria de vară a mamei se umple de muşte<br />
(căci şi pe osul de muscă creşte carnea de muscă)<br />
oh, ce bucurie mare!<br />
<br />
Iar cei care au fost arşi în foc de nu mai au oase<br />
se bucură şi ei<br />
căci, după câte văd eu de sub pământ,<br />
în iarbă se aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit<br />
ori mari cât o casă care arde,<br />
iar flăcările, pleosc, numai ce scuipă oase<br />
şi pe oase numai ce creşte carnea,<br />
iar dacă undeva, în lume, apare o idee,<br />
numai ce vezi că în jurul ei creşte un cap,<br />
numai ce vezi ideea că se tolăneşte la umbra unei frunţi<br />
care înainte nici nu era.<br />
Oh, ce bucurie mare!<br />
<br />
Ci eu singur sub pământ.<br />
Pocneşte pânza praporilor în vântul serii.<br />
Eu singur sub pământ ca un copil cu nasul lipt de geam.<br />
Eu cu nasul ca un melc lipit de geam.<br />
Iar ceea ce văd, văd prin iarbă.<br />
Şi stau în laptele dulce şi negru al pământului<br />
şi-s singura broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat<br />
din neagra împărăţie.<br />
<br />
Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.<br />
Iar ei joacă hora,<br />
roată–roată în jurul lui Christos<br />
care stă ca un miel în mijlocul lor.<br />
Şi ce văd eu, prin iarbă văd:<br />
femeile cu picioare subţiri ca şi creioanele<br />
şi cu sexul ca şi guma de şters, udă şi roz ca radiera,<br />
şi bărbaţii tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi<br />
fiecare cu două călimări pline cu cerneală între picioare.<br />
<br />
Asta am apucat să văd,<br />
căci ei cu Christos în mijlocul lor se înalţă la cer.<br />
Iar eu singur, singur, singur pentru vecie,<br />
şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra,<br />
cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi,<br />
singur în laptele dulce al întunericului,<br />
singur sub pământ.<br />
Oh, ce bucurie mare!<br />
<br />
Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri.<br />
Şi deodată, pleoasc,<br />
întunericul scuipă un înger,<br />
un înger mic mic,<br />
un înger sfrijit,<br />
un înger diabetic,<br />
un înger albinos,<br />
ultimul îngeraş recuperator.<br />
Care mă înhaţă de o ureche<br />
şi mă duce în lumină şi eu plâng<br />
şi plâng prin aer<br />
cu urechea între degetele îngeraşului,<br />
plâng,<br />
că întunericul rămâne singur.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com60tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-6019529322694172242010-07-24T14:14:00.001+03:002010-07-24T14:14:37.729+03:00Poemul de sâmbăta asta (62)Pam-pam, cea mai proaspătă poetă douămiizecistă vine azi la pedeseul nostru.<br />
<br />
<b>Luiza Vasiliu</b>, <i>Summertime (live in Bistriţa)<br />
</i><br />
pesemne că<br />
(mereu am vrut să-ncep aşa<br />
o postare, dar nici una<br />
n-a meritat efortul)<br />
s-au întîmplat cu adevărat lucruri la bistritz<br />
<br />
dacă eu am dormit ieri<br />
non stop, iar azi mi-am mai rezolvat<br />
din treburile lăsate deoparte ascultînd<br />
de două sute de ori lying a martinei. last.fm-ul meu<br />
e în pragul unui atac de panică.<br />
<br />
am fost singura<br />
ne-poetă<br />
dintre participanţi, un copil<br />
lăsat să alerge printre galantarele cu dulciuri<br />
şi să-şi aleagă de-acolo drajeuri, jeleuri<br />
şi amandine moi. am primit în 4 zile<br />
bucurii cît pentru 4 ani. k.<br />
zicea că să nu exagerăm, uite că nu exagerăm<br />
şi chiar aşa e.<br />
<br />
dacă festivalurile de poezie<br />
trebuie să existe, atunci<br />
neapărat să fie ca cel de la bistriţa.<br />
<br />
în fine, mă cunoaşteţi deja,<br />
mă entuziasmez uşor<br />
şi nu prea se poate pune preţ<br />
pe ce spun. dar de data asta<br />
vă rog eu mult să mă credeţi.<br />
<br />
un pas mai departe dacă fac<br />
şi o să ziceţi c-am inventat totul<br />
<br />
şi că vai ce e cu siropul ăsta.<br />
nu-l fac şi spun aşa, într-o ordine dezordine:<br />
<br />
marin mălaicu-hondrari. un om cu adevărat bun, aşa cum nu se prea mai găsesc nicăieri. şi c. îi seamănă întocmai.<br />
adela greceanu. sora mea cvasi. ar trebui s-o auziţi cum cîntă summertime pe la 3 dimineaţa, pe terasa unui club house unde ne-am cam lăsat pieile de-atîta dans şi prosteală.<br />
ana dragu. o frumuseţe de împărăteasă romană, genul care-ar fi condus imperii numai clipind de două ori.<br />
doina ioanid. mai tînără decît toţi tinerii de la observator.<br />
miruna vlada. în sfîrşit cineva care rîde mai tare ca mine. deşi cred că ea crede acelaşi lucru despre mine.<br />
răzvan ţupa. ar trebui să li se interzică poeţilor să aibă gropiţe. atîta am avut de zis.<br />
claudiu komartin. cu vocea aia a lui poate să îmblînzească şi leii.<br />
radu vancu. bonom şi blînd. musai să-l auziţi spunînd bancuri. şi cîntînd.<br />
white noise. de fapt, e blue noise, pencă se-mbracă mereu în albastru. şi ne-am cam împrietenit.<br />
gabriel daliş. are în el ceva care linişteşte apele, pe toate.<br />
dan coman. el şi mara.<br />
ştefan manasia. un munte de om, cred că ar fi putut să-l joace pe spartacus dacă şi-ar fi pus mintea.<br />
rareş moldovan. nu ştie ce comentarii făceam cu fetele de la engleză în anul I de facultate..<br />
cristi cotarcea. if jesus was a clown.<br />
ioana nicolaie şi mircea cărtărescu, amabili şi deschişi, păşind atent printre noi.<br />
ana şi camelia toma. aproape surori.<br />
florin partene. sau ce frumos e omul. sau hîp hîp (aşa ne-a spus că sforăie ştim noi cine). sau toţi sîntem o pulbere fină şi din delicateţe plutim în lumină.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com13tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-67388125057900751632010-07-06T00:09:00.000+03:002010-07-06T00:09:35.131+03:00Ioan Es. Pop, "Ieudul fără ieşire"În ce priveşte poezia română, unul dintre evenimentele de top ale lui 2009 a fost reeditarea "Ieudului fără ieşire", deja demultişor o carte-cult, la Ninpress/Charmides. I-am trimis lui Un Cristian două-trei fraze despre această carte minunată pentru Târgul Alternativ de Carte; le reproduc mai jos. (Sunt un fragment dintr-un text ceva mai amplu, publicat în "Transilvania".)<br />
<i><br />
Ioan Es. Pop, exorcistul</i><br />
<br />
Nu atât moartea, cum s-a tot spus, e sursa de teroare din poezia lui Ioan Es. Pop, cât răul. O hipermnezică exorcizare, o obsesivă anamneză a ororii – orice text care îşi propune altceva decât asta e, pentru poetul <i>No exit</i>-ului, altceva decât poezie. Oricât s-ar da de (auto)biografist şi de coborâtor al poeziei în căminele de nefamilişti, Ioan Es. Pop înţelege de fapt rostul poeziei în felul vechilor şamani – după care poezia nu are multe în comun cu literatura în înţelesul modern al cuvântului, ce să mai vorbim de cel postmodern. Ea e pur şi simplu descântec, invocaţie a spiritelor pentru tămăduirea răului. Febricitarea ei e a vraciului zgâlţâit de frigurile posedării. Desigur, masca dogonă a şamanului pare uneori decorată cu schime şi grimase expresioniste, ori evocă cine şi ce alte asocieri culturale. Nu e o eroare să le luăm în analiză; ar fi însă una capitală să le luăm, ca să zic aşa, în sinteză, să reorganizăm înţelegerea poeziei în funcţie de dezvoltările livreşti ale acestor trimiteri (ca la Mircea Ivănescu, să spunem, unde metabolizarea referinţelor în corpul poemului e esenţială, sensul poetic pur şi simplu nu se instanţiază independent de inserţiile livreşti). Ar însemna să socotim că funcţiile intertextuale ale limbajului poetic valorează vreo clipă pentru Ioan Es. Pop mai mult decât funcţiile lui exorcist-terapeutice. Altfel spus, posibilitatea intertextului e reală, însă secundară; chiar atunci când referinţele sunt punctual identificabile şi intertextul are ramificaţii imense, sensul poemului nu e suma sensului intertextelor, poemul nu există pentru a se constitui din interglosări endogene în corpul literaturii. Asimilarea metanoică a poeziei – pentru un poet precum Ioan Es. Pop, mirajul acestei posibilităţi e totul. Literatura cu sens autoconţinut, literatura endogamă e în cazul acesta un nonsens, dacă nu un contrasens de-a dreptul, ca pentru acei poeţi suprarealişti pentru care literatura propriu-zisă e duşmanul – să ne amintim de Breton, care în <i>Al doilea manifest</i> din 1929 l-a excomunicat din mişcare pe un scriitor de talia lui Georges Limbour sub acuzaţia de „cochetărie literară” .<br />
Nu e întâmplătoare asocierea lui Breton; structura fantasmatică a poemelor lui Ioan Es. Pop are un chose suprarealist, răul exorcizat de ele e de aceeaşi natură cu răul suprem din <i>Haut mal</i> a lui Michel Leiris, faţă de care poezia lui Ioan Es. Pop e mai puţin sanguinară, e drept, însă mai acut metafizică. De asemenea, textele din <i>Ieudul fără ieşire</i> ar fi făcut deliciul lui Georges Bataille, sunt toate exemple ideale pentru acea „hipermorală poetică” născută din profuziunea complicităţilor în cunoaşterea şi experimentarea răului, teoretizată atât de seducător în <i>Literatura şi răul</i>. „De même que l'horreur est la mesure de l'amour, la soif du mal est la mesure du bien” – fraza aceasta lui Bataille s-ar potrivi de minune ca epigraf al <i>Ieudului fără ieşire</i>, amplu oratoriu al ororii, lipsit de orice rezolvare luminoasă, ca şi când corul tragediei antice, luând cutremurat act de hybris-ul lumii reprezentate, îi cântă oroarea, fără a reuşi să treacă la rezolvarea violentă, dar kathartică, din actul final. Priveşti în hău, şi hăul priveşte în tine, clamează aforismul celebru al lui Nietzsche. Priveşti în rău, şi răul priveşte în tine, ar putea parafraza Ioan Es. Pop. Tensiunea insuportabilă a poeziei lui vine din aceea că dicteul automat al terorii se face lucid, pagină de pagină; nimic nu anesteziază conştiinţa care, terifiată, înregistrează viziune neagră după viziune neagră. Contrar prejudecăţilor, alcoolul nu are nici un efect în sensul acesta; ceea ce demonstrează că alcoolul este numai întâmplător catalizatorul răului, poezia lui Ioan Es. Pop fiind complet indiferentă faţă de orice soi de anacreontism, de orice fel de celebrare a alcoolului. <br />
Pe lângă un astfel de infern, lumea din poezia lui Bacovia aproape că pare mic-burgheză. Nu-i aceasta, desigur, o judecată de valoare, ci una pur descriptivă – citind pe cei doi mari poeţi cu ochiul unui Fernand Braudel, bunăoară, interesat adică de istoria vieţii private, nu putem să nu observăm că „omul concret” bacovian îşi duce existenţa, prin comparaţie cu chiriaşul (era să zic: prizonierul) căminului de nefamilişti din strada Olteţului numărul 15, într-un infern de confort îmbunătăţit. Ioan Es. Pop e faţă de Bacovia ceea ce e Eugen Ionescu faţă de Caragiale; în rarele circumstanţe în care e manifest, umorul are simptomatologia sindromului moriatic – bolnavul, hipomaniacal, intră într-o starie de euforie aflată într-o evidentă asimetrie cu starea generală dezastruoasă, cauzată adesea de leziuni ale emisferei drepte a creierului. Umorul, sau mai degrabă sarcasmul infrecvent al lui Ioan Es. Pop are o natură din aceasta moriatică – micile inflamaţii euforic-ludice nu numai că nu eliberează tensiuni ale lumii detracate, ci dimpotrivă, vin să-i confirme totala alienare. Îngheaţă, una peste alta, sângele şi mai tare în vine, ca „râsul la mormânt”, cu vorba lui Eminescu. <br />
De la <i>Ieudul fără ieşire</i> până la poemele de deunăzi din <i>România literară</i> (10/2010), anunţând o viitoare carte care s-ar putea chema <i>Cartea rece</i> (titlu folosit deja de Irina Nechit) sau <i>Unelte de dormit</i>, Ioan Es. Pop a scris cea mai vie poezie a morţii, cea mai bună poezie a răului din întreaga noastră literatură.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-15783951405207063782010-07-03T10:15:00.000+03:002010-07-03T10:15:03.860+03:00Poemul de sâmbăta asta (61)S-ar putea zice că, la rigoare, textul de mai jos nu e poezie. Eu aş răspunde că, la rigoarea absolută, e. (Ce anume e rigoarea absolută, se va vedea tocmai din text.) Şi nu numai că e absolut riguros poetic, dar deschide o uşă altfel bine ferecată care dă direct înspre curtea interioară a poeziei. O deschide cu verva stranie a unui arici care ţine să dea iarba fiarelor la toată lumea.<br />
Pentru că, am uitat să vă spun, textul acesta din "Cartea pierdută" (1998) nu e numai un text despre poezie, ci şi unul despre arici.<br />
<br />
<b>Ion Mureşan</b>, <i>Poezia şi aricii (o paranteză)</i><br />
<br />
Câteva cuvinte despre virtuţile limbajului poetic ar fi, cred, binevenite. Dar cum m-am cam săturat de animalul invocat mai înainte, în analogia pe care tocmai sunt pe cale să o săvârşesc, mă voi folosi de un alt animal: ariciul. Din respect pentru condiţia parantezei, voi fi scurt.<br />
Stăm sub limbaj ca sub un munte nevăzut. După cum omul îşi sapă tunele în muntele de piatră, îşi sapă tunele în muntele relaţiilor sociale, nestânjenit îşi face casă, îşi cumpără maşină etc., la fel îşi sapă el tunele prin limbaj. Cuvântul, spunea Heidegeer, este rostirea cuvântului din Fiinţă, care nu are limbă. În Fiinţă, toate "cuvintele" sunt legate de toate "cuvintele". Bequerel, dacă nu mă înşel, spunea că dacă cineva mişcă un deget pe Pământ, ceva se mişcă pe Sirius. La fel este şi în Limbaj: dacă eu mişc ceva în cvântul "deget", ceva se mişcă în cuvântul "Sirius". Asta nu înseamnă că noi putem vorbi cu toate cuvintele lumii deodată. Tocmai de aceea spuneam că discursurile noastre sunt un fel de tunele. Numai Dumnezeu poate vorbi cu toate cuvintele (şi cu toate semnele) deodată. Şi chiar o face. Prorocii mărturisesc despre vorbirea lui că este ca tunetul. Cât despre urechile noastre, ele îl aud foarte rar, iar când înţelegem frânturi din Marele Tunet ne cutremurăm. Vorbirea noastră delimitează şi uneori, vorba lui Rilke, delimitează prea tare. Altfel spus, trasăm hărţi pe hârtia Limbii, iar apoi ne oirentăm după ele în Lume.<br />
Acum: să zicem că fiecare cuvânt e un arici. La fel cum fiecare arici are o sumedenie de ţepi, fiecare cuvânt are o sumedenie de sensuri. (Lingviştii vor râde zicând că bat câmpii pe marginea "polisemantismului". Nici măcar nu este un cuvânt la fel de frumos ca şi cuvântul "arici"!) Eficient şi sărac, ca orice unealtă, limbajul ştiinţei leagă cuvintele (sau, oricum, încearcă) prin sensurile lor cele mai tari. Adică este crescut ariciul în anumite condiţii de mediu (discursiv), se constată care ţep a crescut mai gros şi mai lung şi mai viguros şi prin acesta se leagă ariciul de ţepul cel mai lung, mai gros şi mai viguros al ariciului următor. Restul ţepilor îl taie cu grijă oamenii de ştiinţă, distinşii savanţi cărora le place ca aricii (cuvintele) să fie cheluţi (ca şi capetele lor?).<br />
Singurul, limbajul poeziei, riguros la modul absolut, leagă (încearcă) <i>toţi</i> ţepii unui arici de <i>toţi</i> ţepii ariciului următor, toate înţelesurile unui cuvânt de toate înţelesurile cuvântului următor. Poetul nu bărbiereşte aricii. Mai mult, deşi mult mai bogată, poezia cu nobila-i umilinţă nici măcar nu râvneşte la prestigiul surorii mai sărace, nici la numele ei pompos: "Ştiinţă".Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com7tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-9560389469855098982010-06-26T00:58:00.001+03:002010-06-26T01:01:30.360+03:00Poemul de sâmbăta asta (60)Un poem care ar trebui pus în DEX ca ilustraţie a cuvântului-titlu "dor".<br />
(Luat din ca de obicei meseriaşul <a href="http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=973">Tiuk!</a>)<br />
<br />
<i>Ana Dragu</i>, <b>două bucăţi de carne sleită</b><br />
<br />
<br />
acum lipseşti din toate<br />
şi facem din orice<br />
o sărbătoare<br />
tristă<br />
<br />
stau la fereastră ca un canar muribund<br />
o prelungire inutilă a propriilor mele cearcăne<br />
<br />
văd porumbei cum turbează şi cîini prăbuşindu-se cu mesaje legate de picior<br />
suprafaţa inimii se sparge în valuri mărunte.<br />
<br />
e o noapte adîncă, liniştită<br />
ca şi cum sub zăpadă s-ar ascunde inimi de aur,<br />
<br />
insule pe care trăim<br />
ca nişte zei infantili.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-76306745830224749532010-06-21T19:20:00.001+03:002010-06-21T19:26:36.976+03:00Mihail Medrea, "negru la albino"<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhnTQRrLLLNEEU8IRETs2G3KAuwAUu1zbvQoYJwEOfn9vWIx8gDUrzG81OEZGlLjJ9dpmmpZNFSuHm49oe-bxY5qNk3Q2lYeoecnvWdxi1jcxXfPbLEGcs_wUVNyTCeXr61TRip-10K_gg/s1600/Mihail+Medrea+negru+la+albino.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhnTQRrLLLNEEU8IRETs2G3KAuwAUu1zbvQoYJwEOfn9vWIx8gDUrzG81OEZGlLjJ9dpmmpZNFSuHm49oe-bxY5qNk3Q2lYeoecnvWdxi1jcxXfPbLEGcs_wUVNyTCeXr61TRip-10K_gg/s320/Mihail+Medrea+negru+la+albino.jpg" /></a></div>Volumul de debut al "tânărului" Mihail Medrea m-a pus pe gânduri din câteva motive. În primul rând pentru că versurile mi se par a nu fi deloc lucrătura unui tânăr debutant - e drept că poetul Mihail Medrea a existat anterior şi sub alte nume -, în al doilea rând pentru că nu înţeleg prea bine cum de atâtea experienţe, - atâta poveste - pot încăpea în poezie fără să o schimbe decisiv, fără să o altereze, ba dimpotrivă, oferindu-i un echilibru de invidiat. Sau un dublu echilibru, de formă şi de conţinut. De obicei, când aud de poeţi care dăltuiesc poezia - sau limba, sau cuvintele, sau ce se mai poate dăltui de către artiştii nepereche - îmi vine să râd sau râd de-a binelea. Numai că, spre ruşinea mea, citind versurile lui Mihail Medrea, nu m-am putut abţine să mă gândesc exact la chestia cu dăltuirea. Versurile, deşi ciudat de inegale, au un ritm intern care te cucereşte şi care - ca să mă exprim ca în fotbal - face diferenţa. Revenind la ideea cu povestea, cred că e într-adevăr o probă de măiestrie, se vede că întârzierea debutului în volum nu a însemnat timp pierdut, ci căutare continuă, calibrare, autocenzură. Nu cred să fi citit vreodată un volum de poezie care să conţină mai multe istorii de viaţă, prezentate pe larg, nu doar schiţate sau sugerate. Secretul cred că e în fiecare vers în parte sau în structuri de versuri citite ca entităţi separate şi care fragmentează constant povestea. Abia la sfârşit îţi dai seama că ai fost păcălit, că, în ciuda fragmentărilor, ocolişurilor, referinţelor culturale, întreruperilor cu valoare pseudo-aforistică - sau fals-înţelepte - povestea rămâne, că o poţi reface cu un minim efort şi relata ca şi cum ai fi citit o nuvelă sau chiar un roman. Şi, întorcându-te la text, luând-o de la capăt, te miri de fiecare dată că vraja rămâne. Ca să fie şi mai provocator, Medrea ne oferă şi poveste în poveste, incursiuni în memorie sau promisiuni că, dacă vom avea puţintică răbdare, povestea se va schimba radical, într-un joc pe care îl putem continua la infinit, fără niciun risc. Mai ales fără riscul cel mare, plictisul. Mare pişicher al poeziei, acest Medrea...Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-71935923032676884852010-06-19T02:41:00.000+03:002010-06-19T02:41:56.523+03:00Poemul de sâmbăta asta (59)Ion Mureşan zice că poeţii sunt ca anticorpii: cu cât e criza mai acută, cu atât trupul secretă mai mulţi.<br />
Grecia e în criză; să-i reactivăm poeţii!<br />
<br />
<b>Ghiorghios Seferis</b>, <i>Euripide atenianul</i><br />
<br />
A-mbătrânit între focul Troiei<br />
şi carierele de marmoră din Sicilia.<br />
<br />
Îndrăgea văgăunile adânci şi desenele mării.<br />
Văzuse în venele oamenilor<br />
un năvod al zeilor, în care ne prind<br />
ca pe sălbăticiuni;<br />
s-a străduit să-l rupă.<br />
Era aspru, prietenii lui, puţini;<br />
a venit apoi vremea şi l-au sfâşiat câinii.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-51993359002867976702010-06-15T16:16:00.001+03:002010-06-15T16:18:01.198+03:00Marin Mălaicu Hondrari, Apropierea"Apropierea" e una din inestimabil de puţinele cărţi care ştiu să spună <i>omeneşte</i> o poveste despre poeţi şi poezie. Căci despre patru poeţi români e vorba, care au trăit cândva împreună poezia într-un soi de falanster lirico-fanatic, amintind ca două picături de apă de cel al romanticilor germani (ori al surrealiştilor francezi); în spirit goethean, membrii tetradei au decis că, pentru ca Poezia să supravieţuiască, e nevoie ca fiecare dintre ei să-şi facă anii de ucenicie - mai exact, să plece în lume şi, vreme de cinci ani, să nu ştie nimic unul de celălalt. Pactul nu-i asumat unanim, unul dintre poeţi refuzând să-şi transforme soţia în Penelopă şi fiica în Telemahiţă; însă tetrada oricum se sparge, iar doi dintre poeţi devin Odisei. Unul dintre ei, personajul principal al cărţii, Adrian, ajunge în Spania, pentru a învăţa limba lui Cortazar, şi face pe paznicul unei firme de maşini second-hand; intră în amor cu Vanessa, contrabandistă bisexuală moartă după poezie, şi în dragoste cu Maria, sculptoriţă şi basistă adulterină. Celălalt Odiseu, Florin alias The Great, trăieşte şi el un minunat amor adulterin la Berlin, unde are o bursă. Ceilalţi doi membri ai tetradei, Dan Parfenie (Odiseul refuznik) şi Lidia (alias <i>madre de la poesia</i>, un fel de Hermes al grupului, dat fiind că în maşina ei se aduna tetrada pentru drumurile iniţiatice prin ţară), îşi văd de viaţa şi de scrisul lor, aşteptând revenirea celorlalţi în Ithaca poeziei.<br />
S-ar putea înţelege că "Apropierea" relatează anii de călătorie ai unor poeţi decişi să-şi facă ucenicia de oameni. N-ar fi chiar inexact; însă e mai aproape de adevăr să spunem că ne sunt aduse aproape poveştile unor oameni extraordinar de vii care se întâmplă să fie şi nişte exemplari poeţi. Sunt poeţi pentru că sunt vii, şi sunt vii pentru că sunt poeţi, stabilind aşadar între poezie şi viaţă o ireversibilă cauzalitate reciprocă. Ceea ce înseamnă că n-au părăsit degeaba Ithaca. Roman al unui paradis poetic pierdut, "Apropierea" e în aceeaşi măsură şi Odiseea regăsirii lui.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com9tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-18949411113255205792010-06-12T10:33:00.000+03:002010-06-12T10:33:32.317+03:00Poemul de sâmbăta asta (58)<b>Ion Zubaşcu</b>, <i>Jurnal de moarte şi supravieţuire</i><br />
<br />
Sub acest titlu, mi-a venit ideea să-mi deschid un blog pe care să-l alimentez zilnic cu însemnări şi texte, transmiţând astfel în direct corespondenţe de la moartea mea, derulată lent, sub ochii tuturor, în timp ce mă sting scriind. Dacă tot am văzut o "operă de artă", care consta în filmarea în direct pe chat a unui câine legat de un lanţ, într-un spaţiu închis, şi lăsat să moară de foame, de ce n-aş muri şi eu în direct scriind? În fond, de la "opera de artă" cu câinele nu mai e decât un pas până la alta cu un om filmat în aceleaşi condiţii. Chiar am văzut într-o zi, pe străduţa spre Metrou Crângaşi, un om căzut. De fapt, nu l-aş fi observat de după cutiile de carton, unde zăcea pe asfaltul ud al străzii, dacă nu mi-ar fi atras privirea un tânăr care îl fotografia cu un teleobiectiv din toate poziţiile, se dădea pe spate, îl lua dinspre picioare, apoi de deasupra creştetului, îngenunchea şi vâna detalii apropiate, trăgea imagini "ca teroriştii, din toate poziţiile". Hai să-l ridicăm de aici, i-am zis, să nu-l lovească vreo maşină. <i>A, nu,</i> mi-a răspuns tânărul cu şapcă gen Fidel Castro, cum poartă acum tot Bucureştiul, <i>n-am timp, mă grăbesc, asta nu e treaba mea.</i> Faptul că un om murea poate în faţa lui nu-l interesa deloc, mai important era să-i iasă lui fotografiile cât mai spectaculoase. Păi dacă asta vreţi, fraţilor, vă ofer eu spectacol: lume, lume, hai să vezi pe blogul meu moarte de om!<br />
<br />
(din volumul <i>Moarte de om. O poveste de viaţă</i>)Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-83783442038624874352010-06-02T09:14:00.000+03:002010-06-02T09:14:27.102+03:00Simona Constantinovici, 47 Îngeri de catifea<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg-ay9wYqCiijjfznL4WoWLydTtLaHInTvbOwigAb1DfgbS5VXBThm3mEnLvs388AIAliDOa0MAWOhOFokziDNifmcMIANimuT9e_7WG9m-x-zFFhhkuCHo2VIPIwhkVFxW2cOq_wGhNRE/s1600/47.JPG" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg-ay9wYqCiijjfznL4WoWLydTtLaHInTvbOwigAb1DfgbS5VXBThm3mEnLvs388AIAliDOa0MAWOhOFokziDNifmcMIANimuT9e_7WG9m-x-zFFhhkuCHo2VIPIwhkVFxW2cOq_wGhNRE/s320/47.JPG" /></a></div>În salonul 47 îngerii par să se simtă ca acasă. Pacienţii încearcă să se adapteze la o nouă condiţie, să se obişnuiască, pe cât posibil, cu o identitate ce pare definitiv ruptă de cea anterioară. Cancerul schimbă destine, realităţi, provoacă dezordine şi, paradoxal, scrie poezie. Cu ajutorul unghiei îngereşti, desigur, cea pe care nicio boală din lume nu reuşeşte să o tocească. Solidari în suferinţa lor, bolnavii îşi condimentează neputinţa cu vise. Din bătălia cu imaginaţia, boala nu poate ieşi învingătoare, indiferent de numele său. Alternanţa paginilor albe şi negre transmite repetarea unui parcurs zilnic, de la agonie la fericire şi înapoi. Indecizie, căutare de repere. Boala dă, paradoxal, sens bucuriei şi ne ajută să descoperim nuanţe, să nu mai amestecăm sentimentele, să nu mai lăsăm ochiul să înghesuie obiectele şi realităţile în ansambluri greoaie, de neînţeles. Ameninţarea morţii ne ajută să vedem. Spaţiu închis prin excelenţă, salonul nu reuşeşte să izoleze perfect, să împiedice evadarea. Fereastra se deschide, din când în când, permiţând gândurilor să-şi ia zborul şi să revină, cu amintiri, cu trăiri, cu speranţe. Deşi e plină de imagini ale suferinţei, poezia nu cade în patetic, nu cere ajutor, nu are nevoie de compătimirea nimănui. Ca de fiecare dată, poezia se pricepe să se salveze prin forţe proprii.Unknownnoreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-57353490362434957442010-05-25T10:57:00.001+03:002010-05-25T10:59:46.562+03:00John Updike, CentaurulDesi mizeaza pe semnificatia simbolica a centaurului, mie tocmai destinul (prea) omenesc al protagonistului mi se pare a fi adevarata miza. Altfel spus, paralelismul cu zeii, prezenta lor printre oameni, semnificatiile universale ale unor trairi sau sentimente, repetabilitatea etc. ma cam lasa rece in comparatie cu evolutia perspectivei fiului asupra vietii propriului tata. De altfel, daca stau bine sa ma gandesc, e cam dificil de spus cine este adevaratul protagonist al cartii: tatal sau fiul. Daca tatal este suspendat intre cer si pamant, intre iluziile trecutului si suferintele unui prezent prea brutal, fiul descopera pe zi ce trece profunzimi nebanuite ale acestui parinte pe care uneori il iubeste prea mult, iar alteori pare sa il urasca pentru ca imaginea pe care si-a conturat-o despre lume este prea stricta, prea dependenta de cateva principii sau mai degraba idei preconcepute pe care adultul cu suflet de copil le culesese din incercarile vietii. Cel mai mult il doare pe Peter Caldwell faptul ca tatal sau accepta mult prea usor sa fie invins, ca nu se lupta asa cum ar trebui sa o faca si, pana la urma, ca se lasa prea usor prada mortii, pe care o tot anuntase, singur, ani de-a randul. Profesorul George Caldwell pare sa fi aterizat acolo, in oraselul Olinger, dintr-o intamplare nefericita, care-l facuse sa devina dascal intr-o scoala unde, desi multa lume il vorbea de bine, se simtea de fapt chinuit de directorul Zimmerman, un tip care simtea oarecare placere in a-si exprima puterea, care avea o amanta in scoala, pe d-na Herzog si care, in plus, mangaia elevele intr-un mod cam prea evident, de unii colegi si, mai ales, de elevii care radeau de el, urlau in timpul orelor si profitau de toate slabiciunile lui, acei monstri, cum ii placea lui sa-i denumeasca. Caldura familiei, redata foarte bine de copil in secvente narative la persoana I si a III-a, sotia Cassie, care il accepta si il sustine, bunicul Kramer, care locuieste cu ei si, bineinteles, Peter, nu fac decat sa-i adanceasca suferinta, George reprosandu-si in permanenta ca nu este un sot destul de bun si, mai ales, un tata cum ar trebui sa fie. Punandu-si neputincios capul in maini, tatal ii marturiseste, destul de des fiului ca ar fi meritat un parinte mai potrivit si ca el, fiul, stie si poate deja mult mai multe decat a fost capabil sa priceapa tatal, la varsta lui. Cartea urmareste ultima perioada a vietii tatalui - cu scurte incursiuni in trecut - si suferinta fiului, care intelege ca tatal sufera de fapt de o boala aparte, pe care si-a indus-o el insusi si pe care niciun medic din lume nu ar fi fost capabil sa o lecuiasca. Realitatea e prea dura pentru acest om, pentru care nu exista decat o singura solutie de evadare: moartea.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-16493749012373143882010-05-22T15:01:00.000+03:002010-05-22T15:01:00.681+03:00Poemul de sâmbăta asta (57)L-am auzit pe Mircea Cărtărescu citindu-l la Maratonul European de Poezie de la Sibiu, din 2007. Mi-a strâns stomacul. Aşa cum a făcut-o şi acum, când l-am citit în <i>Nimic</i>. Un poem ca acesta (şi ca toate celelalte din volum) nu poate avea drept cauză decât disperarea unui om pentru care literatura a fost de la bun început miza esenţială, totul sau nimic; şi care a înţeles că, de fapt, literatura e totul şi nimic. (Adică, în fine, <i>Totul</i> şi <i>Nimic</i>.)<br />
<br />
Aşadar, <b>Mircea Cărtărescu</b>, <i>Nori peste blocul de vizavi</i><br />
<br />
Nu pot mişca acul busolei doar concentrându-mă. <br />
Am încercat. Nu sunt în stare.<br />
Nu pot transmite imaginea unei cărţi de joc. Am încercat.<br />
Am vrut să levitez, şi stând pe spate în sudoarea patului desfăcut<br />
m-am concentrat jumătate de oră până am simţit că înnebunesc.<br />
Am încercat în metrou să fac o fată să se uite la mine<br />
şi fireşte că nu s-a uitat.<br />
Doamne, nu sunt alesul tău!<br />
<br />
Mintea mea nu poate să schimbe lumea.<br />
Nu am destulă dragoste, destulă credinţă.<br />
Nu am o aură în jurul capului.<br />
Nu mi te-ai arătat şi nu mi-ai dat nici un semn.<br />
<br />
Pipăi cu degetele muşamaua feţei de masă:<br />
ea nu cedează, nu se transformă în aburi roşcaţi.<br />
Ating buclele fetiţei mele:<br />
ele sunt moi şi auriu întunecate.<br />
Nimic nu e altfel decât îmi spun simţurile. Nu există iluzia.<br />
Mintea mea e oglinda plană a lumii.<br />
<br />
Plană, plată.<br />
Nici o zgârietură. <br />
Nici o viaţă anterioară, nici o făptură ectoplasmatică.<br />
Nici Agarthi, nici Shambala <br />
nici Maya, cât despre vise<br />
ele sunt doar cosmetice pe nimic.<br />
<br />
Privesc în focul aragazului, ca hipnotizat.<br />
Ştiu că am stat într-un uter. <br />
Ştiu că voi sta într-un sicriu. Sau voi mânji pământul cu sângele meu.<br />
Nu voi găsi <i>eu</i> fisura.<br />
Nu voi întoarce <i>eu</i> capul din fotografia de grup.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com12tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-15911724011462525082010-05-15T02:45:00.000+03:002010-05-15T02:45:54.409+03:00Poemul de sâmbăta asta (56)E tot mai la modă în Franţa, am citit acum câţiva ani în <i>Magazine littéraire</i> un text doct al unui critic care-l considera "cel mai mare poet european de după război" (cu puţine decenii mai devreme, poziţia asta îi era concedată de George Steiner lui Paul Celan, într-o frază din <i>După Babel</i>. Dacă măcar unul dintre ei are dreptate, suntem mari, ce mai! :P). <br />
Mie unul puţin îmi pasă dacă francezul de la <i>Magazine littéraire</i> avea sau nu dreptate, ce contează mai mult e că sărmanul G. L., care s-a aruncat în '94 în Sena, la 81 de ani (cum o făcuse şi Celan, prietenul lui mai tânăr, în '70, la 50), era un poet tare haios. <br />
Iată o dovadă: <br />
<br />
<b>Gherasim Luca</b>, <i>sfânta împărtăşanie</i><br />
<br />
părăsisem uzina la 8 mai destrămat ca oricând<br />
îmbâcsit de praf pe străzi lângă domni în blănuri<br />
printre femei frumoase obosit şi destrămat<br />
şi o scârbă umedă îmi umplea gura<br />
<br />
doamna aceea frumoasă mă ochise din automobil<br />
eram şi eu destul de frumos - scuipatul nu se vedea<br />
ea purta păr ondulat şi automobil<br />
prezenţa mea acolo îmbâcsită de praf îi provoca o tremurare suavă sub ciorap<br />
şi până la uşa apartamentului ei luxos, automobilul a lunecat uşor<br />
<br />
unde lucrezi, m-a întrebat în timp ce-şi scotea mantoul<br />
de câteva zile la uzina de gaz<br />
eşti un băiat voinic şi destul de frumos ai putea câştiga mai bine<br />
până ieri timp de şase luni mâncam odată la două zile<br />
<br />
discuţia noastră se putea prelungi la nesfârşit<br />
eu scoteam din mine vorbe mirosind a pâine, a gaz<br />
ea ciripea ca dintr-un pian deschis vorbe asemenea unei romanţe la modă<br />
şi cu toate astea felul bărbătesc<br />
cum se colţura pe oase carnea mea<br />
făcea să ne înţelegem de minune<br />
orele sunt înaintate, să ne culcăm<br />
patul mirosea a cald şi a curat<br />
doamna ştia să facă dragoste mai bine decât vorbea<br />
şi mie îmi plăcea părul ei fiindcă aveam voie să-l trag<br />
dimineaţa mi-a spus la revedere, dragul meu<br />
(orele 5, la 6 deschide uzina)<br />
să ne vedem diseară la 8, luăm împreună cina<br />
lângă vorbele mele mirosind a pâine, a gaz<br />
păstram o gură plină de scuipat<br />
ea a văzut-o, ea s-a speriat<br />
doamna aceea frumoasă cu care o noapte întreagă<br />
m-am plimbat prin dragoste şi automobil, - dispăruse<br />
în locul ei rumega o babă zbârcită şi cu ochelari care<br />
citea de zor pagini din sfânta evanghelie.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-57412988126939023152010-05-08T19:24:00.000+03:002010-05-08T19:24:08.772+03:00Poemul de sâmbăta asta (55)Sunt la Sângeorz-Băi, locul care a dat cei mai mulţi scriitori români la mia de locuitori, şi am primit pe surse, special pentru pds, cel mai proaspăt poem născut, iar nu făcut, pe meleagurile acestea. Iată-l:<br />
<br />
<b>Florin Partene</b>, <i>La geam</i><br />
<br />
viaţa mea adunătură de vreascuri<br />
e bine să te îndepărtezi<br />
poate după tine vine cineva<br />
să nu treacă cum a mai trecut<br />
<br />
dulce şi coapse.<br />
nu desluşesc nimic.<br />
vine dimineaţa.<br />
<br />
mă răcesc încet<br />
semnul de la tine creşte <br />
ajunge veste şi aşa vine dimineaţa<br />
<br />
viaţa mea ca o nuntă rece<br />
se duce ruşinată<br />
şi după ea să nu poftească să mai vină nimic.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-53113488252212957382010-05-03T01:01:00.000+03:002010-05-03T01:01:58.220+03:00J.M.G. Le Clézio, Peştişorul de aurCărţile recente ale lui Le Clézio par rostite de o străină gură şi scrise de o străină mână. Nimic nu leagă <i>Proces verbal</i> de, să zicem, <i>Peştişorul de aur</i>, un soi de <i>Bildungsroman</i> revoltător de <i>politically correct</i> al fetiţei Laïla, arăboaică hilal „din poporul semilunii”, răpită pe când avea şase sau şapte ani de nu se ştie cine şi vândută unei evreice spaniole, care o creşte învăţând-o rudimentele ambelor religii. Romanul e un haloimes de clişee de toate soiurile, de la cele narative până la acelea ale corectitudinii politice, despre un Paris, o Franţă şi un Occident (<i>y compris</i> Statele Unite) văzute prin ochii unei fete hilal care, în drumul ei dinspre anonimat înspre gloria unei cariere de pianistă şi înapoi spre anonimele, dar regeneratoarele origini hilal, bineînţeles că denunţă una câte una toate „pretinsele valori” „psihologice, psihiatrice, religioase sau politice” ale societăţii occidentale de consum (cuvintele ghilimetate sunt ale lui Robbe-Grillet). E un punct terminus trist pentru Le Clézio, care ajunge astfel să celebreze aceeaşi inaderenţă la „pretinsele valori” etc. etc. pe care în punctul origo o abhorase – ba, pentru ca involuţia să fie deplină, ajunge aici pe căile stereotipe ale corectitudinii politice (cel puţin „noii romancieri” predicau în numele Artei...). Tânărul furios care dorea să strige mai tare decât toţi ceilalţi, cum se defineşte singur într-un interviu din "Le Magazine littéraire", sfârşeşte ca băiat de cor cum nu se poate mai disciplinat. <br />
Atunci când formula experimentală a romanelor lui fagocita poetica obiectualistă a noului roman pentru a o întoarce împotriva ei înseşi şi a o transforma într-un paradoxal umanism, Le Clézio era un artist adevărat, capabil să pună limbajul poetic să destructureze ideologia pe care pretinde că se întemeiază şi se preface că o afişează. În schimb, atunci când limbajul poetic e înlocuit de o traducere corectă, dar simplistă a limbajului ideologic al epistemei celui mai recent establishment, Le Clézio e nici mai puţin, dar nici mai mult decât un doctrinar al timpurilor noi, periculos de apropiat uneori de rolul de „toboşar al vremurilor noi”, cu formula propagandistului arhetipal Mihai Beniuc. <br />
Aşa încât sunt acum convins că, pe de o parte, detractorii lui Le Clézio n-au dreptate să-l dispreţuiască (e, totuşi, autorul unora dintre cele mai bune romane franţuzeşti de după război – măcar <i>Proces verbal</i> şi <i>Căutătorul de aur</i> merită acest titlu); după cum ştiu că, pe de altă parte, oricât ar fi cuvântul de tare, cazul lui Le Clézio e acela al unei ratări. Însă o ratare exemplară, mai elocventă decât orice reuşită călduţă. Nu doar pentru că punctul iniţial e situat undeva foarte sus, aproape de polul plus, şi nu numai pentru că e o ratare de Nobel. Ci pentru că e un nemaipomenit studiu de caz despre modul în care, atunci când i se cedează iniţiativa, ideologul devorează întotdeauna artistul. Opera lui e, cinic vorbind, deliciosul proces verbal al unei astfel de ratări exemplare.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-20181403552466773132010-05-01T23:56:00.000+03:002010-05-01T23:56:07.599+03:00Poemul de sâmbăta asta (54)Unul dintre poeţii tineri care-mi place mult de tot este <b>Vlad Moldovan</b>. Cu directeţea ei sofisticată, cu naturaleţea ei supravegheată draconic, poezia junelui doctor în Schleiermacher şi iubitor de Oasis atinge la merele fix totul. Da, chiar totul.<br />
Iată: <br />
<br />
<b>Vlad Moldovan</b>, <i>Tripon</i><br />
<br />
<br />
Încerc să fiu sincer şi<br />
<br />
să nu le înfloresc.<br />
<br />
Mi-am găsit o spărtură în zid<br />
<br />
îmi vine până la umeri<br />
<br />
şi pot să scriu comod.<br />
<br />
Soarele bate în dreapta mea<br />
<br />
cum numai în septembrie poate bate -<br />
<br />
o ia pe la spate, trece de ierburi,<br />
<br />
se înfiltrează sub pietre.<br />
<br />
Sticla de bere stă în stânga mea<br />
<br />
nu trebuie să mă întind prea tare<br />
<br />
să o apuc.<br />
<br />
.<br />
<br />
Tocmai a trecut un biciclist<br />
<br />
şi după el o maşină.<br />
<br />
Văd că gândim în posibilităţi<br />
<br />
lumea se pliază domol<br />
<br />
pe frumuseţea lor zgrunţuroasă.<br />
<br />
.<br />
<br />
Nu am multe de spus:<br />
<br />
Cred că suntem nişte maimuţe<br />
<br />
care învaţă necontenit tehnici.<br />
<br />
Tehnici foarte diferite<br />
<br />
Şi stranii.<br />
<br />
Unii le au cu socializarea.<br />
<br />
Alţii fac câte un lucru<br />
<br />
şi după aceea<br />
<br />
povestesc despre el sau<br />
<br />
îl analizează.<br />
<br />
E safe.<br />
<br />
E pentru schimb.<br />
<br />
Un fel de mimetism hilar.<br />
<br />
Şi eu fac la fel.<br />
<br />
.<br />
<br />
Problema mea însă e<br />
<br />
că sunt cam sălbatic.<br />
<br />
Tehnicile mele nu se potrivesc<br />
<br />
cu ale multor oameni.<br />
<br />
Nu pot vorbi prea mult<br />
<br />
pentru că mă hăpăie imensitatea<br />
<br />
din ce în ce mai crudă.<br />
<br />
Nu am răbdare să schimb<br />
<br />
impresii dar am toleranţă<br />
<br />
iar uneori mă tem de<br />
<br />
modurile voastre de desfăşurare.<br />
<br />
.<br />
<br />
Eu aş zice că îs sălbatic<br />
<br />
dar nu vreau să epatez şi<br />
<br />
nici să exagerez şi dacă<br />
<br />
nu sunteţi de acord<br />
<br />
aş lăsa de la mine imediat.<br />
<br />
.<br />
<br />
Sunt o fire molcomă<br />
<br />
cam cum sunt câinii scunzi<br />
<br />
de pe străduţele mărginaşe.<br />
<br />
Puţin băţos dacă mi se permite.<br />
<br />
Puţin afectat sau evaziv dacă nu.<br />
<br />
Dar credeţi-mă înţeleg<br />
<br />
destul de repede ce şi cum<br />
<br />
dictează sufleţelul vostru.<br />
<br />
.<br />
<br />
Uneori , când am stat prea mult singur<br />
<br />
mă entuziasmez rău de tot de<br />
<br />
ceea ce scriu şi cred că<br />
<br />
e ceva nou<br />
<br />
din care câţiva or<br />
<br />
să ştie ce să facă.<br />
<br />
Dar nu sunt sigur aproape niciodată.<br />
<br />
Însă sunt extatic<br />
<br />
şi mă umple<br />
<br />
incredibil din afară<br />
<br />
la fiecare milimetru de minunăţie<br />
<br />
.<br />
<br />
Îmi place muzica şi<br />
<br />
îmi place ce e miraculos<br />
<br />
sunt multe lucruri cu adevărat miraculoase<br />
<br />
- Numai dacă nu le-aş zburătăci<br />
<br />
prin cuvintele conştiinţei –<br />
<br />
Aşa îmi spun.<br />
<br />
Aşa mă îmbărbătez.<br />
<br />
.<br />
<br />
Ştiu că şi eu, ca o maimuţă,<br />
<br />
Ca şi voi, dacă m-aş confrunta<br />
<br />
cu experienţele dificile ale vieţii,<br />
<br />
dacă m-aş găsi într-o<br />
<br />
situaţie de supravieţuire,<br />
<br />
mi-aş da arama pe faţă,<br />
<br />
adică aş face lucruri<br />
<br />
naşpa şi necesare.<br />
<br />
Chestii mediocre sau<br />
<br />
triste în sinceritatea lor<br />
<br />
pe care le-aş uita destul de repede.<br />
<br />
Dar nu mi se întâmplă aşa,<br />
<br />
şi mă pot considera<br />
<br />
extrem de norocos că mă ţine lumea<br />
<br />
într-un cocon ciudat<br />
<br />
şi că am reuşit până acum<br />
<br />
să fentez „greutăţile vieţii” extrem de bine.<br />
<br />
.<br />
<br />
Din postura asta vă vorbesc.<br />
<br />
Ca un Extrasensibil<br />
<br />
vă spun că e minunat.<br />
<br />
Pentru că aura se arată prea des<br />
<br />
într-un zid zdrelit, pe un acoperiş<br />
<br />
spulberat de lumina lui septembrie.<br />
<br />
Hăt sus în văzduh<br />
<br />
Ici şi colo sub streşini.<br />
<br />
.<br />
<br />
Divinaţia şi liniştea<br />
<br />
sunt virtuţi gemene.<br />
<br />
Divinaţia şi liniştea<br />
<br />
mă leagănă<br />
<br />
de când am făcut ochi.<br />
<br />
.<br />
<br />
Am stat am citit ce am scris<br />
<br />
puţin m-a furnicat puţin e ridicol<br />
<br />
şi după asta repede am văzut<br />
<br />
nucul imens.<br />
<br />
Pe trunchiul lui<br />
<br />
apusul face ce trebuie.<br />
<br />
.<br />
<br />
Cred, şi cu asta termin,<br />
<br />
că unor oameni<br />
<br />
le este dat să fie fericiţi<br />
<br />
în singurătatea lor meticuloasă.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-61235539296218986562010-04-27T10:10:00.000+03:002010-04-27T10:10:32.467+03:00Seară de poezie la "Humanitas"Vineri, de la şase, vor citi poezie în subterana librăriei Humanitas trei poeţi români şi unul american, adică <b>Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Chris Tanasescu</b> şi <b>Martin Woodside </b>(aduşi toţi de revista "Transilvania"). Pe primii trei îi ştiţi, al patrulea e bursier Fulbright în România, traduce din poezia română (pe care o cunoaşte cum extrem de puţini străini o fac şi, mai ales, o citeşte în original - poate şi pentru că soţia lui e româncă) şi, mai ales, e unul dintre cei mai buni poeţi americani tineri - sper să citească la Sibiu şi ciclul intitulat "Când Frank Sinatra era consilierul meu matrimonial", să vă convingeţi.<br />
AŞadar, veniţi, privighetorile vor cânta... :)Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-68584825080156140932010-04-24T12:24:00.002+03:002010-04-24T12:34:57.879+03:00Poemul de sâmbăta asta (53)Mi s-a cam acrit de mania asta, care a cuprins în vremea din urmă cam jumătate din scriitorimea română, a anticărtărescianismului. Ţi se explică, că vrei sau nu, de ce Mircea Cărtărescu nu e aşa şi pe dincolo sau, dimpotrivă, de ce e aşa şi pe dincolo. Mă enervez invariabil - de puţine ori am trăit la fel de ekstatic literatura ca atunci când am citit <i>Nostalgia</i> şi <i>Levantul</i> sau, vara trecută, <i>Orbitor</i>-ul cap-coadă. <br />
Cei mai rafinaţi fac chiar distinguo-uri - ar fi, adică, el prozator remarcabil, nu-i vorbă, însă poetul M.C. e chiar pasabil. Aşa, în ciuda lor (dar nu numai de aia, ci şi de plăcerea mea, şi sper că şi de a voastră), am ales pentru sâmbăta asta e un poem trist şi plin de umor, cum numai poeţii adevăraţi pot scrie. <br />
<br />
<b>Mircea Cărtărescu</b>, <i>Femeile<br />
</i><br />
<i>femeile sunt interesante<br />
până în 20 şi peste 30 – ei, da<br />
cam 5 înainte şi 5 după<br />
ce puşti nu-şi doreşte, când nici nu ştie cu ce seamănă obectu-ăla<br />
o muiere de 30 de ani?<br />
ce chelios la 35-40 nu vrea o fâşneaţă?<br />
când ai grasă, vrei slabă – căci femeile sunt interesante<br />
puţin sub siluetă şi puţin peste - <br />
când ai avut o lascivă, parc-ai vrea , nu ştiu cum,<br />
o ruşinoasă, care sa-ţi spună să stingi lumina...</i><br />
<br />
Mareş şi Dinu (Dumnezeu să-l ierte)<br />
la Dinu, într-o noapte de chef generaţionist<br />
în bucătărie, cu păhăruţele: „Dom’le,<br />
cel mai mişto lucru din lume e să regulezi o femeie, să aşa şi pe dincolo<br />
şi aşa, şi altfel” – şi două ore au vorbit doar de asta, cu detalii,<br />
motanii...<br />
<br />
<i>femeile sunt de fapt la fel ca noi<br />
sunt şi ele curioase ca şi noi<br />
ştii, te uiţi la una pe stradă sau în tramvai<br />
şi te gândeşti: dom’le, cum ar fi?<br />
aşa gândesc şi ele.<br />
Şi cum găseşti bărbaţi sfioşi ca nişte fetiţe<br />
aşa găseşti şi fete care gata la fermoar<br />
când rămân singure cu un tip.<br />
</i><br />
Radu (la Rahova, într-o seară rece<br />
la o bere la halbă şi mai rece):<br />
„24? Tu vorbeşti serios? Păi eu la 24<br />
mă săturasem de gagici, avusesem căcălău... ”<br />
şi-apoi, jucându-se cu bricheta: „Uite care-i treaba:<br />
poţi să fii cine-ai fi, o muiere nu stă cu tine<br />
dacă nu simte c-o stăpâneşti<br />
poţi să fii cel mai mare mahăr sau geniu,<br />
facu-le şi dregu-le... ”<br />
<br />
<i>femeile nu sunt oameni<br />
nu te poţi înţelege cu ele<br />
asta afli mai des după-nsurătoare<br />
să vezi porumbiţa ce vânt îşi ia<br />
ce strigă la tine<br />
ce program face cu tine...<br />
e drept că atunci <br />
nu mai e acelaşi lucru.<br />
după cinci ani de convieţuire când îi pui mâna<br />
pe fund, parc-ai pune pe-al tău.<br />
</i><br />
Dom’ Nichi, la Berlin (eu şi Traian)<br />
ascultându-l cu votcile-n faţă):<br />
„Asta e ca şi cu femeile: când vezi pe stradă una<br />
cu dunga ciorapului puţin într-o parte<br />
îţi dai seama că e acolo ceva în neregulă,<br />
că e abordabilă.<br />
Corectitudinea perfectă inhibă, şi la femei<br />
şi într-o operă”.<br />
Şi noi: „Excelent,<br />
excelent, dom’ profesor! ”<br />
<br />
<i>femeile splendide şi femeile urâte<br />
sunt OK<br />
fereşte-te-n schimb<br />
de fata obişnuită, care, în blugi şi tricou<br />
stă, nici urâtă şi nici frumoasă<br />
în staţia de tramvai.<br />
Ea-i ca şi tine şi te aşteaptă.<br />
</i>Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com9tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-7432680395116334542010-04-21T17:53:00.001+03:002010-04-21T17:57:59.856+03:00Joseph Brodsky, "On Grief and Reason"Dintre toate eseurile lui Brodsky din cartea amintită mai sus, mă interesează cu precădere unul anume. Iată de ce: neplăcut surprins de o cuvântare a lui Vaclav Havel de la ONU, Brodsky publică în <i>The New York Review of Books</i> o scrisoare deschisă adresată preşedintelui ceh intitulată chiar aşa, <i>Scrisoare către un preşedinte</i> (şi reluată, se înţelege, în culegerea de faţă). Havel blamase, în conferinţa lui, lipsa de interes şi de participare la viaţa civică a cehilor, mai ales înainte de căderea comunismului, dar şi după aceasta. Chiar oameni pe care obişnuise să-i socotească prieteni nu îl susţinuseră în perioada dizidenţei lui, ba chiar încercaseră să îl determine să abandoneze, iar unii dintre ei ajunseseră până la a-l ocoli atunci când se întâlneau întâmplător pe stradă. Preşedintele ceh era destul de neîncrezător în posibilitatea transformării unei asemenea sume de individualităţi într-o naţiune modernă de cetăţeni interesaţi şi implicaţi în viaţa cetăţii. Reacţia lui Brodsky a fost aceea de a nu împărtăşi această neîncredere a lui Havel, pe de o parte, şi de a-l sfătui în ceea ce priveşte transformarea cehilor în cetăţeni, pe de altă parte. Sfatul lui Brodsky era următorul: întrucât gradul de dezvoltare a conştiinţei civice depinde în mod direct de gradul de dezvoltare a conştiinţei culturale, ceea ce avea de făcut preşedintele ceh era să răspândească în tiraje cât mai mari şi la preţuri cât mai accesibile cele mai bune romane ale secolului al XX-lea. Soluţiile lui Brodsky pentru problema cehă se numesc, prin urmare, Faulkner, Musil, Broch, Kafka, Joyce.<br />
Aşadar, putem răsufla uşuraţi: cum preşedintele nostru citeşte atent "Levantul", problema românească e pe cale să fie rezolvată!<br />
Acum, vorbind serios: eu aş zice că soluţia lui Brodsky ar funcţiona mai bine cu cărţi de poezie. Am văzut cu ochii mei racheţi puşi pe harţă îmbunaţi de poezie. Chiar cred că ar merge.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-72362599358764946542010-04-17T14:03:00.001+03:002010-04-17T14:03:58.693+03:00Poemul de sâmbăta asta (52)Poemele de sâmbăta asta sunt vechi de o sută de ani. Dar proaspete. Sunt scrise în preajma anului 1910 de un poet care a murit de ftizie în 1913, la douăzeci de ani. Singurul lui volum, <i>Quasi</i>, a fost publicat în 1930, de Perpessicius, şi n-a reuşit să-l recupereze la vârf, cum se spune.<br />
Matur în ciuda vârstei, de o precocitate rimbaldiană, poetul nostru are o pregnanţă a imaginii cum nu mulţi (trei, patru) simbolişti de la noi au; şi mai are în plus un sarcasm absolut congenial cu cel al unor Laforgue sau Morgenstern. Ca şi în cazul acelora, poezia lui este de fapt veriga-lipsă dintre simbolism şi poezia propriu-zis modernă, în varianta ei tranzitivă. Ca să se vadă mai bine ce vreau să spun cu asta, am ales două sonete în care clişeul simbolist iniţial e cufundat în final într-o baie de acid ironic. <br />
Sper să vă placă, pentru mine e unul dintre poeţii preferaţi din perioada aia.<br />
<br />
Aşadar, <b>D. Iacobescu</b>, <i>Scenetă</i><br />
<br />
În depărtări se-nchide cetatea de lumină<br />
Şi rănile de seară prin umbra ei se scurg;<br />
În balamuc nebunii, uitaţi într-o grădină,<br />
Stau înecaţi în vraja acestui trist amurg,<br />
Privind cum unul joacă un dans de balerină.<br />
<br />
În salturi delicate, ridicol de naive,<br />
Îşi leagănă papucii c-un tremur întrerupt,<br />
Pe faţa lui surâde triumful unei dive,<br />
În timp ce spectatorii, prin pantalonul rupt,<br />
Admiră în tăcere picioarele-uscăţive.<br />
<br />
Iar unul dintre dânşii, plecându-se, îi strânge<br />
Un mic buchet de iarbă şi de măceş uscat,<br />
Cum, însă, dansatorul refuză încurcat, <br />
Galantul se repede şi-l bate pân' la sânge.<br />
<br />
<i>El Dorado</i><br />
<br />
Amurg pe-o mare de topaz...<br />
Porneşte nava-n joc de spume,<br />
Iar cei plecaţi spre-o nouă lume<br />
Stau înlemniţi ca-ntr-un extaz.<br />
<br />
Adio!... o copilă pală,<br />
Cu gesturi mute de delir,<br />
În unde zvârle-un trandafir,<br />
Smulgând petală cu petală.<br />
<br />
Iar cerul ftizic scuipă sânge;<br />
Un glas pierdut în valuri plânge;<br />
Se-nalţă adieri bolnave.<br />
<br />
Un marinar uitat în port<br />
Priveşte urma mândrei nave<br />
Sarcastic ca un cap de mort.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-54999547077638302462010-04-14T10:57:00.000+03:002010-04-14T10:57:14.093+03:00Mandiargues, "Muzeul negru"<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi5C7u_xbtjEQ7gJrJvimNV7Yb3iJcj69X5hm-NX82m7R9CBV-TH4_gCTtw71DFsvaoyriTknjzU-w5FxV-1GfQakmPzp9qxTRzko6BsO43eYaAta2xB43veCaGIXEUJ3m8z7slMT4BvTM/s1600/Mandiargues_Muzeul_negru.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi5C7u_xbtjEQ7gJrJvimNV7Yb3iJcj69X5hm-NX82m7R9CBV-TH4_gCTtw71DFsvaoyriTknjzU-w5FxV-1GfQakmPzp9qxTRzko6BsO43eYaAta2xB43veCaGIXEUJ3m8z7slMT4BvTM/s320/Mandiargues_Muzeul_negru.jpg" /></a></div>Personajele lui Mandiargues trăiesc într-o lume cu totul originală care, deşi pare să conţină numeroase repere din realitatea noastră, a tuturor, e dominată de valori sau centre de interes dintre cele mai neobişnuite. Am putea vorbi de o dominare a grotescului, ori a unei perversităţi dispersate cu mai mult sau mai puţină discreţie. Uneori, acţiunea se derulează pe o scenă desprinsă din realitatea comună, dintr-un oraş în care viaţa se derulează după regulile obişnuite. În interiorul acelui nucleu desprins din realitatea comună, lucrurile iau însă o turnură cu totul neobişnuită, intrând în zona miraculosului, aşa cum se întâmplă într-un pasaj din Nantes, în care protagonistul atras de ciudăţeniile expuse pretutindeni, urmăreşte îndeosebi o nălucă ce pare să-l cheme într-un labirint din care omul nu se va mai putea elibera - decât, eventual, prin intermediul poveştii pe care o scrie despre sine. Într-un alt text, <i>Sângele mielului</i>, o fetiţă se maturizează brusc şi brutal, trecând de la inocenţa - sau nu? - jocului cu iepuraşul de care este foarte ataşată şi care o salva de atmosfera ternă din familie, la jocul cu măcelarul pervers şi la cel cu moartea părinţilor. Rătăcirea personajului din <i>Pasajul Pommeraye</i> are destule similitudini cu cea a fetiţei, care evadează, în toiul nopţii, în căutarea unei alte realităţi care să se potrivească întrucâtva cu noua sa identitate. O altă rătăcire interesantă găsim în <i>Podul</i>, unde Damien, refugiat într-o locuinţă izolată, în natură, alături de mama sa care-l hrăneşte cu hălci de carne crudă ce trebuie să completeze efectul aerului curat, se află în căutarea unor experienţe care să-l elibereze de monotonie. Iar experienţele stranii nu întârzie să apară, într-un dans al umbrelor, într-o zonă de trecere în care nimic nu e sigur şi în care limitele dintre oameni, animale şi plante devin din ce în ce mai neclare. Amintindu-şi de o cucerire făcută la un local la fel de ciudat ca acel cabaret din <i>Sângele mielului</i>, Damien urmăreşte prin pădure un vânat special, o nouă posibilă cucerire, o femeie care trăieşte, ca şi el, într-o perpetuă fugă de monotonie. După noaptea petrecută împreună, scena de vânătoare se mută în altă parte, adevăratul vânător fiind, de această dată, soţul femeii.Unknownnoreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-50963382293890745182010-04-10T03:00:00.001+03:002010-04-10T03:01:22.783+03:00Poemul de sâmbăta asta (51)Mă uitam aseară la televizor la Mircea Dinescu şi mi-am dat seama că nu mă uitam la Mircea Dinescu. Aşa că m-am dus repede acolo unde ştiam că se află într-adevăr un poet mişto cu acelaşi nume.<br />
Şi am citit, printre altele, următorul poem: <br />
<br />
<b>Mircea Dinescu</b>, <i>Mortul făţarnic</i><br />
<br />
Ce faci tu, literatură?<br />
Tulburi câţiva tineri caraghioşi prin provincie<br />
aşezi negustorul de hârtie<br />
la masa celui cu burta plină de litere,<br />
pui păduchi de aur în chica boemului<br />
şi tricolor pe pieptul academicianului,<br />
dar nu poţi îndulci apa înecatului<br />
nici topi zăpada leprosului<br />
nici îngrăşa vinerea săracului.<br />
Când vin contabilii Domnului<br />
cu terfeloagele de măsurat căinţa<br />
tu cu porumbeii<br />
tu cu guguştiucii<br />
tu cu păsărelele<br />
urci în turnul primăriei<br />
şi-arunci<br />
un pumn de mei în calea îngerilor apocaliptici<br />
şi nu vezi în curtea interioară<br />
criminalul cum îşi gâdilă victima<br />
şi mortul ticăloşit cum îi face jocul şi râde<br />
cum râde mortul complice<br />
mortul degeaba<br />
mortul făţarnic al acestor ţinuturiRadu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-82571851582349505492010-04-08T18:22:00.000+03:002010-04-08T18:22:08.587+03:00Poezia. O apologie(Nu-i o frază despre o carte, dar ar putea fi o frază dintr-o carte. Poştală. Dintr-o felicitare trimisă Poeziei, că tot a fost ziua ei de curând. Un toast, să zicem. Aşadar:)<br />
Poezia digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţelele zaharate de lirism candel, fibrele aţoase de epică musculară, ciozvârtele greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picantele sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteinele deduse din variile legume ale show-bizului, grăsoasele şi mucedele ciuperci ale bîrfei culturale – totul e îngurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie. S-a spus acelaşi lucru, cândva, despre roman; nu zic că n-o fi adevărat, dar cert e că poezia reuşeşte să facă acelaşi lucru pe spaţii mai restrânse. Metabolismul ei, la fel de eficient, e mult mai rapid. Mai pe măsura vitezei timpurilor. <br />
Nici un alt discurs nu poate transfera cu câştig atâtea elemente disparate în interiorul lui. De exemplu, nu-mi închipui cum ar putea fizica, înrudită totuşi îndeaproape cu discursul ficţional, să integreze procedee ale literaturii în aparatul ei conceptual (deşi a da unor quarci denumiri ca „fermecat” sau „ciudăţel” e aproape poetic, iar naraţiunile cosmologice sunt variaţiuni ale povestirilor fantastice). Ce să mai vorbim de economie, sociologie ş.a.m.d. Nici o ştiinţă nu poate suporta semenea grefe fără să-şi altereze natura; forţa poeziei, în schimb, e că poate suporta oricâte altoiuri, natura ei ieşind în schimb întărită din asta. Poezia e imperialistă. Nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabile. <br />
Oricât de dispare sunt domeniile vasale poeziei, oricât de eterogene, ea le face, prin forţa ei, omogene. Cele neasemănătoare sunt aranjate într-un puzzle din care se încheagă o imagine coerentă. Putem să-i spunem imaginii ăsteia mandala (în sensul lui Jung), aleph (în cel al lui Borges), hieroglifă (după Eminescu) sau oricum altfel. Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieţii devin viaţa. Nu contează în ce manieră vrei să scrii; aici trebuie să ajungi.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-21548633773556396172010-04-03T15:06:00.000+03:002010-04-03T15:06:53.630+03:00Poemul de sâmbăta asta (50)Da, ştiu, e un poem hipercelebru, e aproape ca şi cum aş posta "Luceafărul" sau "Testament" sau "Plumb" sau "Poema chiuvetei" :P, dar taman ce-a împlinit omul 77 de ani, nu-i pot refuza nimic, vă daţi seama. (Oricum nu l-aş fi putut refuza chiar dacă nu era la aniversară, uitaţi-vă la filmuleţele cu el - îi trece magnetismul dincoace de monitor, charisma lui teribilă e compatibilă digital, zău aşa!)<br />
Şi mai cred, bineînţeles, că se înşală - poetul are numai "probleme personale", cum zice alt poet formidabil, ca şi soldatul, de altfel. Însă ce frumos se înşală... <br />
<br />
Aşadar, <b>Nichita Stănescu</b>, <i>Poetul şi soldatul</i><br />
<br />
Poetul ca şi soldatul<br />
nu are viaţă personală.<br />
Viaţa lui personală este praf<br />
şi pulbere.<br />
<br />
El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui<br />
sentimentele furnicii<br />
şi le apropie, le apropie de ochi<br />
până când le face una cu propriul său ochi.<br />
<br />
El îşi pune urechea pe burta câinelui flămând<br />
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis<br />
până când nasul lui şi botul câinelui<br />
sunt totuna.<br />
<br />
Pe căldurile groaznice<br />
el îşi face vânt cu aripile păsărilor<br />
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare<br />
<br />
Să nu-l credeţi pe poet când plânge.<br />
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui.<br />
El a stors lucrurile de lacrimi.<br />
El plânge cu lacrima lucrurilor.<br />
<br />
Poetul e ca şi timpul.<br />
Mai repede sau mai încet,<br />
mai mincinos sau mai adevărat.<br />
<br />
Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului<br />
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat<br />
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit<br />
Imediat el o să spună că el l-a zis,<br />
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi<br />
o să ziceţi că într-adevăr<br />
el l-a zis.<br />
<br />
Dar mai ales vă conjur,<br />
nu puneţi mâna pe poet!<br />
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!<br />
<br />
…Decât numai atunci când mâna voastră<br />
este subţire ca raza<br />
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea<br />
să treacă prin el.<br />
<br />
Altfel ea nu va trece prin el,<br />
şi degetele voastre vor rămâne pe el,<br />
şi tot el va fi acela care se va lăuda<br />
că are mai multe degete decât voi.<br />
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,<br />
că într-adevăr el are mai multe degete…<br />
<br />
Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,<br />
cel mai bine ar fi să nu puneţi<br />
niciodată mâna pe poet.<br />
<br />
…Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.<br />
Poetul e ca şi soldatul<br />
nu are viaţă personală.Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-3582580369025446084.post-37880037576602623902010-04-02T23:18:00.003+03:002010-04-02T23:23:09.503+03:00Caitlin Thomas, "My Life with Dylan Thomas. Double Drink Story"...Iar subtitlul editorului zice: "The extraordinary memoir of a life dedicated to drink and Dylan Thomas". Citind-o, am avut îndoieli că viaţa lui Caitlin chiar i-a fost dedicată/devotată total celebrului ei soţ; şi nu la infidelităţile ei mă refer (despre care susţine că au fost un soi de <i>payback</i> pentru ale lui), ci la resentimentul care străbate din aproape fiecare rând care-l priveşte pe Dylan. Cum ajunge un suflet-pereche să-l descrie pe celălalt aproape exclusiv în aquafortele unor meschinării & răutăţi? După Caitlin, Dylan era desigur genial, dar asta era secundar - spune deschis că poemele lui o plictiseau, iar atunci când o întrerupea din spălatul vaselor ca să i le citească, exemplara gospodină abia îşi înăbuşea căscatul şi, în final, întrebată, ce credea, spune: "I did not want to hurt his feelings" - aşa că, de obicei, îl minţea că erau bune... (Draga de ea uită, executând momentul acesta Kodak, că precizase în paginile anterioare insistent că nu performa niciodată nici un soi de dregradantă muncă domestică - iată, însă, că atunci când soţul ei tândălea la scris poezie plicty, ea făcea corvezile în casă. Ţţţ, ţţţ...) Esenţial era că Dylan al ei era pitic, urât, gras, inconsistent sub aspect nupţial, mincinos, prefăcut, escroc sentimental, cabotin etc. etc. Calificative repetate cu jubilaţie pe aproape fiecare dintre cele 175 de pagini ale cărţii.<br />
Tot veninul vine din convingerea ei că Dylan a împiedicat-o să devină dansatoarea excepţională care era menită să fie. Ea a coborât, ca într-un scenariu orfic pe dos, după el în infernul alcoolismului, şi n-a mai ieşit de acolo decât după exitul lui final; dar pentru poet alcoolul nu s-a dovedit distructiv (decât sub aspect... biologic), pe când pentru dansatoare, da. Caitlin are umorul de a admite că, în decursul şedinţelor ei etilice zilnice, o acuza pe Isadora Duncan că e indisciplinată şi neglijează exerciţiul; însă, în ce o privea, singura formă de exerciţiu era dansul pentru spectatorii care rezistau până la ora închiderii.<br />
Cele trei părţi ale memoriilor lui Caitlin Thomas (<i>Drink, Childhood <i>şi</i> Dylan</i>) sunt scrise în anii ei târzii şi sobri - incusiv în înţelesul non-alcoolic al cuvântului; după moartea lui Dylan în '53, se mută în Italia şi, la 49 de ani, are un al patrulea copil, Francesco (el scrie postfaţa cărţii), de dragul căruia abandonează, după o serie de încercări nereuşite, alcoolul. Cu toate că sunt scrise la trezie, aproape fiecare pagină a memoriilor e expresia unei teribile frustrări, deloc inconştiente, la adresa poetului. De altfel, pe ultima pagină, în ultima frază, admite deschis: "Our one and only true love was drink and the only significant difference between our drink story and any of the other drink stories is that in the middle of it was a genius poet". Mică, insignifiantă diferenţă, într-adevăr... :) <br />
A: să nu înţelegeţi că n-ar merita citită. Cinismul ăsta negru-n cerul gurii e enervant uneori, dar e stenic şi viu. E oricând preferabil encomiasmelor câte unei văduve gen Agatha Grigorescu-Bacovia. În plus, cui nu-i place să afle vrute şi nevrute din casa unui "genius poet"? :)Radu Vancuhttp://www.blogger.com/profile/11115306363722750186noreply@blogger.com0