Jeni

Trăind într-un mediu cultural foarte activ, Jeni se interesează de cultură pe multiple planuri: literatură, muzică, teatru... Într-o viaţă culturală în care predomină bărbaţii, ea îşi pune în valoare inteligenţa, taxându-i adeseori pe cei care fac distincţia feminin-masculin în dezavantajul primei categorii. Nu are complexe în faţa unor scriitori ca Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Mircea Eliade, cu care se întâlneşte des. Din discuţiile cu Emil Cioran, înţelege că acesta simte, în multe privinţe, ca ea. Sunt destule reacţii acide şi la adresa prostiei şi infatuării feminine. De altfel, Jeni nu prea suportă prostia, în general, nici la oamenii din preajmă, nici la cei pe care-i întâlneşte în numeroasele sale călătorii. Jurnalul o ajută să păstreze un colţ intim, o parte din sine nealterată. Afirmă că îl scrie pentru ea însăşi, nu pentru public, dorind să se recitească, peste ani. Scrie pentru a se înţelege mai bine, pentru a se descărca sau pentru a nu spune altora lucruri pe care simte că trebuie să le păstreze numai pentru ea. Numeroase pasaje din Jurnal se referă însă la scrisul ca destin, depăşind evident intenţiile mai puţin ambiţioase, de a nota, de a mâzgăli experienţe. Simte nevoia să scrie ”dintr-o anume dispoziţie spirituală”. Scrie pentru a-şi aprofunda trăirile, pentru a-şi descoperi drumul. Îşi alege cu foarte mare exigenţă prieteniile adevărate. Dintre cele feminine se remarcă Marieta Sadova şi Alice Botez, împreună cu care trăieşte experienţe dintre cele mai diverse. Jeni nu se regăseşte numai în lectură sau în momente spirituale intense, ci şi în lucrurile simple. Face gimnastică sau se plimbă goală prin pădure, descoperind, în a face plajă pe vârful muntelui, una din posibilele fericiri simple. Fire puternică, trăieşte totul cu o anume detaşare. Deşi o îngrozeşte, războiul nu-i schimbă perspectiva asupra vieţii. Moartea lui Sebastian e notată astfel: ”un om a devenit o piftie”, prilejuind apoi un gând despre iruperea tragicului în realitate. Dar Jeni nu este întotdeauna aceeaşi, uneori se pierde atât de tare, încât îi e greu să se recunoască. Trebuie să treacă timp, să acumuleze noi experienţe, după care, în situaţii dintre cele mai bizare, se regăseşte şi viaţa reîncepe să-i placă: ”În mod idiot şi contradictoriu, ca pentru a-mi dovedi că nimic nu-i urât în sine, că orice depinde de viziune, viaţa mi s-a părut de-o minunată frumuseţe.”