Mircea Vulcănescu. O efigie

Când te gândeşti la Mircea Vulcănescu, ştii că nu mai este vorba numai despre intelectualul format în Franţa (sub influenţa directă a neotomistului Jacques Maritain, al cărui cerc l-a frecventat, şi sub aceea indirectă a marxistului creştinat Nikolai Berdiaev, căruia i-a urmărit conferinţele), revenit acasă ca primus inter pares recunoscut ca atare de orgolioşi, altfel inflexibili sub acest aspect, precum Noica sau Eliade; nici doar despre finanţistul care, de la rebeliunea legionară şi până la 23 august 1944, a avut cu succes în grijă destinul economic al României, scoţând, se pare, profit chiar sub ocupaţia germană şi determinându-l, cu al său Proiect economic pentru Estul Europei, pe luminatul preşedinte Masaryk să exclame: „il a des traits de génie”! ; nici exclusiv despre incoruptibilul director general al Vămilor, demis în septembrie 1937 pentru culpa de a fi descoperit şi denunţat contrabanda cu băuturi şi ţigări patronată de Eduard Mirto, fostul ministru al Comunicaţiilor. Toate aceste date imediate ale legendei personale, necesare şi importante, pălesc în faţa nimbului transpersonal al sfântului închisorilor.
Despre Mircea Vulcănescu nu se mai poate scrie decât direct în efigie. Finalul dostoievskian al existenţei sale goetheene i-a metamorfozat viaţa într-o poveste exemplară, în sensul fabulelor mistice ale Patericului, al marilor pilde sapienţiale ori al naraţiunilor esoterice despre sacrificiu. În ziua din vara sau toamna anului 1952 în care, ca într-un act de kenoză (cum altfel?) suicidară, Vulcănescu se întinde pe cimentul rece şi jilav al infernalei camere de tortură Zarca din închisoarea Aiudului pentru a susţine şi încălzi trupul unui tânăr leşinat, biografia lui e definitiv transmutată în hagiografie.