luni, 28 septembrie 2009

Liviu Rebreanu, ”Jurnal”

Jurnalul lui Rebreanu este o colecţie uriaşă de mărturii despre viaţa de zi cu zi, despre familie, prieteni, călătorii şi, bineînţeles, despre activitatea de scriitor. Plănuind să scrie o carte despre sine însuşi, intitulată Spovedanii, Rebreanu începea, în 1927, jurnalul, subliniind această intenţie de ”spovedanie pentru mine însumi” care să curpindă ”tot ce am în inimă şi-n suflet”. Începând Jurnalul, Rebreanu vrea să ”îşi” spună o mulţime de lucruri despre propria existenţă. Foarte atent cu planificarea activităţii scriitoriceşti şi cu împărţirea timpului care-i stă la dispoziţie, scriitorul încearcă să salveze, şi în Jurnal, cât de mult poate din experienţele zilnice, pe care le va topi, parţial, în alte proiecte. Memoria zilei care trece pare să-l intereseze foarte mult pe scriitor - şi pe om -, care nu vrea să lase nimic la voia întâmplării. Viaţa alături de ceilalţi îi întăreşte concepţia că ”menirea omului (...) este să ducă singur o viaţă în fond solitară.” Parte a lumii, omul este şi o lume în sine, ”puternic izolată de toate celelalte lumi omeneşti.” Toate aceste remarci ne atrag atenţia că notaţiile din jurnal vor fi trecute printr-un filtru sever, care va reţine numai ceea ce este cu adevărat important pentru lumea lui Rebreanu. Dincolo de calculele referitoare la timpul alocat scrierii fiecărui roman sau la transcierea unor planuri de cărţi, Jurnalul ne dezvăluie felul în care romancierul îşi organiza munca, influenţa celorlalţi asupra sa, neliniştile şi bucuriile fiecărei zile de lucru. Fiind o poveste mare a tuturor cărţilor sale, Jurnalul este şi o colecţie imensă de poveşti mai mici, de fragmente, de chipuri, de stări de spirit. Nu lipsesc opiniile despre propriile cărţi (sau mai degrabă proiecţiile asupra acestora, ce şi-ar fi dorit el să fie) şi nici reacţiile la opiniile altora. Nu îşi ascunde suferinţa provocată de reacţia unui prieten care nu apreciază Ciuleandra, nici ranchiuna pe care i-o poartă lui Lovinescu, care nu-i laudă chiar toate cărţile, aşa cum făcuse cu Ion, şi ale cărui opinii critice sunt, după Rebreanu, luate prea în serios. Însă şi în situaţiile în care primeşte nenumărate laude la adresa unei cărţi tot se lasă ros de ”cariul îndoielii”. Pe alt plan, cel al realităţii imediate, numeroase notaţii se referă la probleme materiale şi la dificultăţile cu care familia Rebreanu găseşte soluţii pentru a merge mai departe. Bucuria este nedisimulată când reuşeşte, abia în 1930, să aibă prima sa ”proprietate reală”, o casă la ţară, la Valea Mare. Susţinut în permanenţă de soţie, scriitorul îi cere părerea inclusiv în privinţa proiectelor literare. În 1931, de exemplu, când plănuieşte să scrie o nouă carte, numită iniţial Scara fericirii, Rebreanu se vede nevoit să schimbe titlul, împotriva căruia ”s-a ridicat” Fanny. Jurnalul cuprinde şi numeroase pasaje mai puţin interesante, cum sunt cele în care se rezumă la a nota capriciile vremii, însă cine are răbdare găseşte din plin răsplata pentru efortul de a parcurge volumele până la capăt.

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (24)

Mă întreb uneori dacă n-avea dreptate cel care zicea că e mai bine să turnăm şapă de beton peste Arhivele Securităţii (oare Adam Michnik?). Şi îmi vine întrebarea asta mai ales când citesc poeme precum cel de mai jos - oare tot cu vocea pură cu care rosteşte poemul îşi turna poetul confraţii la Securitate? Sau cum?

Aşadar, Ştefan Aug. Doinaş, şi lasă

şi lasă grâul ce l-am dus la moară
(cu cât mai greu cu atât mai putrescibil)
în miezu-i tandru-consistent să moară
(cu cât mai gri cu atât mai comestibil)
să ragă leii derutaţi de colburi
(cu cât mai crunt cu atât mai incredibil)
din cranii albe să răsară volburi
(cu cât mai lent cu atât mai invizibil)
şi peste noi păianjenul să-şi prindă
(cu cât mai jos cu atât mai intangibil)
firul întins din uşă până-n grindă
(cu cât mai fin cu atât mai invincibil)

ce blând e corpu-n sufletul teribil!

vineri, 25 septembrie 2009

feminimalisme

Îmi trec mâna razant şi teatral peste faţă ca pe un evantai fără membrană pli(s)ată între degete. Îmi las o dâră de umbră suficient de gelatinoasă, dar nu, nu cred că e transpiraţia mea jeleul ăsta cărămiziu-maroniu. Nici nu se mai poate şterge cu mâneca hainei, a intrat deja în circuit. Unii îi spun artă.
Mă enervez. Când te enervezi, pui mâna pe primul lucru care îţi iese în cale, fără discernământ. Iată-mă sustrăgând un mănunchi greoi de conopidă de pe taraba de piatră din piaţă. Întâi îl ţin la piept ca pe un copil de suflet, apoi ca şi când urmează să mă laud cu cel mai frumos obiect - ceva între buchet şi bolovan inflorescent -de mireasă, pe care îl voi arunca de noroc sau de milă cuiva dintr-un grup din spatele meu, isteric, nerăbdător-feminin, care visează prinţul pe cal alb sau speră măcar la un măritiş de convenienţă. Sper să nu lovesc pe nimeni în mod fatal - nu pot avertiza pentru că m-aş da de gol, experimentul meu ar eşua. Plus de asta, atâta lume fojgăie în jurul legumelor, că nu aş putea fi văzută de nimeni, darmite prinsă! O să ziceţi că sunt dură, dar nu pot proba consistenţa femeilor decât prin zgomotul înfundat al conopidei care tocmai a dat de ceva tare. Tare. Feminitatea e un lucru taaaare sprinţar când e vorba de chipurile (era să zic chinurile, dar asta e cu totul şi cu totul altceva) facerii. Aş putea la fel de bine să aud zgomotul împotmolirii în ceva moale, precum o femeie care se deşiră, deşi chiar nu aş vrea, am oroare de rimelul, fardul sau orice altă substanţă care curge. Mie nu mi-e deloc bine nici măcar în propriul sânge -deşi o poetă contemporană afirma exact contrariul. Sper ca cele din spatele meu să fie, totuşi, din carnele şi oasele pe care le ştim -adică acelea ahtiate după shopping şi solar, cremuite până la măduvă cu body lotion- şi, neapărat, cu idei fixe. Multe, complicate, crescute pe trunchiul comun al convingerii că sunt grase. Mai bine aşa decât marmeladă vizuală.
Ce le pot dori cu adevărat femeilor din micul şi nefericitul meu experiment misogin?! Ca pielea de pe umeri să li se resoarbă într-atât, încât claviculele să iasă în relief precum încreţirile scoarţei terestre. Nu-i aşa că la capătul claviculelor ne încheiem atât de cucernic, de matinal şi de maşinal semnul crucii?
Amin.

imagine: Vic Muniz

marți, 22 septembrie 2009

Mariana Marin

Pentru Mariana Marin, literatura-frumoasă-şi-atât e o inutilitate – nici măcar dulce, ci ca fierea de amară; ba chiar mai rău decât o inutilitate – literatura fantazărilor frumoase şi a adevărurilor călduţe e, indiferent de calitatea ei strict estetică, imbecilizatoare de-a binelea: „Fără prietenii mei – tinerii poeţi germani din România – / subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul / în faţa realităţii. Uşor nătângă şi îngrozită de propria sa umbră, / n-ar fi înţeles niciodată de ce / poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor / şi al sălilor de disecţie cu program continuu. / Fără ei ar fi fost mai greu. / Mi-ar fi crescut pe creier micuţa ciupercă burgheză / citind sub umbreluţă (cu un real interes intelectual!) / romanele obsedantului deceniu / sau problematica prozei sudamericane...” (Fără ei). Cât dispreţ pentru „interesul intelectual” al literaturii, tot atâta ironie pentru jumătăţile de adevăruri şi pentru mirajele realismului magic... Poezia nu admite ca obiect decât adevărul pur şi dur; ba chiar cu atât mai pur, cu cât mai dur. E un răspuns indirect, dar tranşant, dat celebrei întrebări a lui Adorno – anume cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz. Tocmai, ar zice Mariana Marin, că numai după câte un Auschwitz se poate scrie cu adevărat; adevărul poeziei e cel al masacrelor, al catastrofelor, iar etica poeziei cere să spui „nu” minciunii şi „da” vieţii din epicentrul însuşi al cataclismului. „Da-ul spus vieţii chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale” – nu sunt, aşa cum am putea crede, cuvintele Marianei Marin, ci este definiţia dată de Nietzsche tragicului dionisiac într-un cunoscut pasaj din Ecce homo (care reia, la rândul lui, un pasaj de asemenea binecunoscut din Amurgul idolilor). Poetă, aşadar, tragică şi dionisiacă (în acest înţeles nietzschean amintit mai sus, fireşte), pretinzând, în ciclul eponim din Aripa secretă, că vorbeşte în numele unei Anne Frank devastate de un cataclism istoric, alegându-şi-o ca persona, Mariana Marin scrie unele dintre cele mai adevărate poeme despre libertate în cele mai puţin libere dintre vremuri. Chiar dacă „vremea poemului înalt, ameţitor / a trecut”, cum declară poeta în Limba scrisă sub pleoape, ea scrie aici poeme, cele mai multe vertically challenged, prin care reuşeşte cele mai ameţitoare exerciţii de verticalitate.
„Unde o fi generaţia / să-mi povestească / despre cum confund eu eticul cu esteticul?”, se întreabă poeta în Vorbeşte A.F. Nu ştiu despre care generaţie o mai fi fiind vorba şi ce părere va fi având ea despre confuzia cu pricina, dar cunosc câţiva poeţi tineri adevăraţi pentru care hibridul acesta, observat şi deprins din poezia Marianei Marin, reprezintă chiar Poezia.

(preview fragmentar din iminentul supliment dedicat Marianei Marin de "Observator cultural" - va apărea, cred, la sfârşitul lunii)

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (23)

Nu cred să aibă cineva de pe lumea asta habar cine-i autorul poemului pentru sâmbăta de azi. Cert e doar că-i vorba de un ţăran (sau mai mulţi) din Maramureş, probabil de prin secolul XVIII, după vârsta matură a limbii. Într-o vreme, felul în care cânta Grigore Leşe versurile astea a fost obsedant pentru mine (ah, ce douămiist păşunist pot fi!) - o intepretare, nu cea mai bună (e prescurtată, un fel de variantă de Reader's Digest), dar alta n-am găsit pe net, găsiţi aici.

Aşadar, un ţăran cu feeling dantesc din Maramureşul secolului XVIII vorbea aşa despre dragoste şi moarte:

Nu-i lumină nicări,
c-or murit tăţi oaminii.

Numai la mândruţa me
arde lampa ca ş-o ste,
c-o gândit c-oi mere la ie.

Ş-atâta m-oi duce-n noapte,
până m-oi-ntâlni cu moarte

şi m-or pune-n copârşeu,
la un loc cu Dumnezeu.

Copârşeu cu scânduri ude,
unde moarte nu pătrunde,
nici dragoste nu răspunde.

Nu-i lumină nicări.

miercuri, 16 septembrie 2009

Milan Kundera, "Arta Romanului"

Pornind de la o serie de conferinţe ale lui Husserl pe tema crizei umanităţii europene, Kundera scrie o carte despre roman din perspectiva unui scriitor, a unui autor de romane. Este, spune el, o viziune asupra istoriei romanului care poate fi verificată chiar în textele sale, iar bazele acestei teorii se află în raportarea eului gânditor al lui Descartes - care îl pune pe om singur în faţa universului - la lumea ca ambiguitate a lui Cervantes - care îl pune pe om să înfrunte o mulţime de adevăruri realtive ce se contrazic, adevăruri încorporate în euri imaginare. Văzând parcursul genului ca o veritabilă viziune paralelă asupra Istoriei, Kundera schiţează etapele esenţiale parcurse de roman, de la Jacques fatalistul al lui Diderot (călătorie de-a lungul lumii aparent nelimitate), la dispariţia orizontului îndepărtat şi intrarea în Istorie cu Balzac, la orizontul restrâns până la îngrădire (Madame Bovary), făcând astfel trecerea de la infinitul lumii exterioare la infinitul sufletului, redus, ulterior, la orizontul absurd în care trăieşte personajul kafkian. Pe măsură ce se restrânge spaţiul - sau orizontul -, aventura, prima mare temă a romanului, dispare sau devine propria ei parodie. În romanul modern, crede Kundera, omul nu mai are de combătut monştri imaginari, nici măcar monştrii propriului suflet, ci un singur mare monstru, Istoria. O Istorie care, uneori, ucide romanul, obligându-l să spună certitudini - ca în regimurile totalitare. Or romanul tocmai certitudini nu poate să spună, rolul său fiind acela de a transmite ambiguităţi, perspective multiple, de a pune cititorul să vadă situaţiile ca fiind mult mai complicate decât par, de a evita răspunsurile facile. Iar dacă, în societăţile totalitare, dispare romanul, în lumea actuală, în această unificare a Istoriei, romanul nu mai poate progresa decât împotriva progresului lumii. Capcana reprezentată de viaţă, de lume, se putea rezolva, în trecut, prin permanenta posibilitate de evadare. Prezentul face însă evadarea imposibilă, lumea închizându-se în jurul nostru. Nici măcar evadarea în interior nu mai este posibilă, greutatea eului devenind din ce în ce mai uşoară.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (22)

Chiar numai norocul, dacă noroc se mai poate numi şi ăsta, l-a scăpat, copil fiind, din mâinile hitleriste de care părinţii lui n-au putut scăpa. A vrut apoi toată viaţa să se răzbune pe limba asasinilor. Faţă de a cărei sintaxă, ce-i drept, s-a purtat mereu ca un torţionar - însă unul hiperlucid. A ajuns să fie numit de unii dintre fiii asasinilor cel mai important poet de limbă germană în viaţă; ba chiar George Steiner, într-o frază din "După Babel", îl numeşte en passant, aşa, ca şi cum ar enunţa o axiomă, cel mai mare poet european de după al doilea război. E, totuşi, îndoielnic că Sena ştia asta în acel aprilie al anului 70 în care l-a primit în apele ei tandre.
Mă întrebam dacă acela a fost noroc; mă întreb şi dacă, în cazul ăsta, e vorba de o victorie. Iar dacă da, a cui? A poetului? A poeziei?


Paul Celan, [Poate că într-o zi]

Poate că într-o zi, când reabilitarea solstiţiilor va fi devenit oficială, dictată de atrocitatea cu care oamenii se vor încăiera cu copacii marilor bulevarde albastre, poate că în acea zi vă veţi sinucide toţi patru, în acelaşi timp, tatuându-vă ora morţii în pielea frumoasă a frunţilor voastre de dansatori spanioli, tatuându-vă această oră cu săgeţile timide încă, dar nu mai puţin veninoase ale adolescenţei unui adio.
Poate că voi fi în apropiere, poate că-mi veţi fi dat de veste despre marele eveniment, şi voi putea fi de faţă când ochii voştri, coborâţi în încăperile îndepărtate ale serei în care, în tot timpul vieţii, v-aţi exilat nesiliţi de nimeni, pentru a contempla eterna imobilitate a palmierilor boreali, când ochii voştri vor vorbi lumii despre nepieritoarea frumuseţe a tigrilor somnambuli... Poate că voi găsi curajul pentru a vă contrazice atunci, în clipa când, după atâtea aşteptări infructuoase, vom fi găsit un limbaj comun. Depinde de voi, dacă voi stârni, cu degetele răsfirate în evantai, boarea uşor sărată a requiemului pentru victimele primei repetiţii ale sfârşitului. Şi tot de voi depinde dacă îmi voi coborî batista în gurile voastre devastate de focul falselor profeţii, pentru ca apoi, ieşind în stradă, s-o flutur deasupra capetelor concrescute ale mulţimii, la ora când aceasta se adună lângă singura fântână a oraşului pentru a privi, pe rând, în ultima picătură de apă din fundul acesteia; s-o flutur mereu, tăcut şi cu gesturi care interzic orice alt mesaj.
De voi depinde. Înţelegeţi-mă.

joi, 10 septembrie 2009

Jeni

Trăind într-un mediu cultural foarte activ, Jeni se interesează de cultură pe multiple planuri: literatură, muzică, teatru... Într-o viaţă culturală în care predomină bărbaţii, ea îşi pune în valoare inteligenţa, taxându-i adeseori pe cei care fac distincţia feminin-masculin în dezavantajul primei categorii. Nu are complexe în faţa unor scriitori ca Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Mircea Eliade, cu care se întâlneşte des. Din discuţiile cu Emil Cioran, înţelege că acesta simte, în multe privinţe, ca ea. Sunt destule reacţii acide şi la adresa prostiei şi infatuării feminine. De altfel, Jeni nu prea suportă prostia, în general, nici la oamenii din preajmă, nici la cei pe care-i întâlneşte în numeroasele sale călătorii. Jurnalul o ajută să păstreze un colţ intim, o parte din sine nealterată. Afirmă că îl scrie pentru ea însăşi, nu pentru public, dorind să se recitească, peste ani. Scrie pentru a se înţelege mai bine, pentru a se descărca sau pentru a nu spune altora lucruri pe care simte că trebuie să le păstreze numai pentru ea. Numeroase pasaje din Jurnal se referă însă la scrisul ca destin, depăşind evident intenţiile mai puţin ambiţioase, de a nota, de a mâzgăli experienţe. Simte nevoia să scrie ”dintr-o anume dispoziţie spirituală”. Scrie pentru a-şi aprofunda trăirile, pentru a-şi descoperi drumul. Îşi alege cu foarte mare exigenţă prieteniile adevărate. Dintre cele feminine se remarcă Marieta Sadova şi Alice Botez, împreună cu care trăieşte experienţe dintre cele mai diverse. Jeni nu se regăseşte numai în lectură sau în momente spirituale intense, ci şi în lucrurile simple. Face gimnastică sau se plimbă goală prin pădure, descoperind, în a face plajă pe vârful muntelui, una din posibilele fericiri simple. Fire puternică, trăieşte totul cu o anume detaşare. Deşi o îngrozeşte, războiul nu-i schimbă perspectiva asupra vieţii. Moartea lui Sebastian e notată astfel: ”un om a devenit o piftie”, prilejuind apoi un gând despre iruperea tragicului în realitate. Dar Jeni nu este întotdeauna aceeaşi, uneori se pierde atât de tare, încât îi e greu să se recunoască. Trebuie să treacă timp, să acumuleze noi experienţe, după care, în situaţii dintre cele mai bizare, se regăseşte şi viaţa reîncepe să-i placă: ”În mod idiot şi contradictoriu, ca pentru a-mi dovedi că nimic nu-i urât în sine, că orice depinde de viziune, viaţa mi s-a părut de-o minunată frumuseţe.”

miercuri, 9 septembrie 2009

J.J. Rousseau, Confesiuni

Începute sub semnul unei sincerități absolute, Confesiunile lui Rousseau se pun imediat sub semnul întrebării, prin siguranța prea încrezută cu care se plasează în zona unei valori unice, dându-se drept exemplu pentru toate generațiile următoare. Ideea e simplă: dacă vrei să afli adevărul despre om, atunci citește Confesiunile. Problema apare însă chiar de la primele rânduri. Cum se poate da drept exemplu un om a cărui luciditate este din start alterată de orgoliul unei asemenea afirmații? Cum poate vorbi un singur om în numele speciei umane? Pe de altă parte, afirmația că opera sa nu va putea avea imitatori e de-a dreptul amuzantă acum. Rousseau era sigur că șochează, echivalând gestul său confesiv cu afișarea unui om în pielea goală în fața tuturor celor care doresc să-l vadă. Iată omul, reprezentantul cel mai fidel al speciei, cel care cunoaște oamenii, dar care se crede diferit de toți ceilalți. Contrazicându-se, Rousseau își pune mărturisirile sub semnul imaginarului, prezentându-se nu așa cum a fost, ci cum își închipuiește că ar fi fost. Deși face o transcriere oarecum cronologică a evenimentelor vieții, nu se mulțumește să le enunțe, lăsându-le la aprecierea cititorului, ci le interpretează, prin intermediul sentimentelor (foste sau actuale). Timid și temător declarat, Rousseau descoperă viața și o redă cu pasiune. Timiditatea - sau credulitatea - îl pune, de altfel, adeseori, în ipostaze delicate. Descoperindu-și slăbiciunile, scriitorul descoperă omul și reușește să contureze o concepție despre existența acestuia. Dacă personajul lui Rousseau nu este neapărat cel mai reprezentativ pentru specia sa, el este cel mai potrivit pentru ceea ce își propune autorul său. Asemănându-se uneori cu un roman picaresc, Confesiunile se situează într-un echilibru fragil între descoperirea (parcurgerea) lumii și a sinelui.

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Poemul de sâmbăta asta (21)

Ziceam că o să mai postez din când în când traduceri din Berryman. Iată aşadar varianta mea la al treilea Dream Song, în care răscoptul profesor se cam lasă ispitit de o studentă (a se vedea şi subtitlul cântecului-vis) :).

John Berryman, Dream Song, 3 (Un stimulent pentru o fiară bătrână)



Acacia, smirnă arsă, catifea, ace înţepătoare.
- Nu-s aşa de tânără, dar nici chiar aşa de bătrână,
zise ţicnita şarmanta de 23.
O senzaţie ultimă că eşti afară, în frig,
nesărutat.
(- Psihiatrul meu să-i dea limbi psihiatrului tău). Femeile se bagă în chestii.

Toţi criminalii ăştia învechiţi mai devreme sau mai târziu
au pus-o. Citesc ziare vechi.
Gottwald & Co., ieşiţi din afaceri acum.
Pieptul lat a ceh-dat. Agent dublu, Joe.
Ea îşi ţine respiraţia ca o focă
şi e mai albă & mai catifelată.

Rilke era un abject.
Admit că tristeţile & muzica
& titlurile lui fermecau prea-decepţionatele domniţe.
Un prag mai rău decât cercurile
unde cei scârnavi stau & pândesc,
ăsta al lui Rilke. După cum ziceam –,

vineri, 4 septembrie 2009

O noapte în copacul lui Lawrence

De data aceasta nu vă mai livrez căsuţe în copaci gata construite la comanda lui Andreas Wenning sau a lui Hundertwasser. Abia acum mi-a dat prin cap că unii, mai romantici sau, cine ştie, claustrofobi, preferă dormitul de-a dreptul sub cerul liber, în aerul slobod de volumul oricărei încăperi, astfel încât să aibă acces la stele şi, indirect, la legea morală dinăuntru. Lor le ofer, prin cunoscuta pictoriţă americancă Georgia O’ Keefe, un copac minunat, care îi obligă la un urcuş fără echipament de munte, la o privire cu pantă abruptă şi la o gură căscată de uimire. Un copac căruia noaptea însăşi îi e coroană iar crengile au supleţea unor firicele de viaţă ce îşi croiesc breşe fine, abia vizibile în necunoscut, capilare de frumuseţe caldă, oranj-fosforică, ţintind uşor ieşirea din cadrul tabloului, dincolo, spre “nemargini”.

joi, 3 septembrie 2009

Scrisoare către un prieten de departe

Dragă Alexandru,

Pe de o parte, mă creditezi prea mult atunci când crezi, în comentariul tău de aici, că aş avea anume surse oculte de înţelepciune livrescă (întrucât e un secret al lui Polichinelle că nu am nici surse, nici resurse sapienţiale); pe de altă parte, mă aşezi, dacă e posibil, prea jos dacă mă crezi capabil de meschinul, suficientul, arogantul gest de a da cuiva (şi mai ales ţie!) bibliografie. N-aş face asta (şi, pe cât posibil, nici n-o prea fac, de altfel) nici măcar în sala de curs; Borges povesteşte undeva că, la unul din cursurile de literatură engleză ţinute de el la Buenos Aires, studenţii i-au cerut bibliografie - a refuzat să le dea aşa ceva, motivând că cititul e o formă de fericire, iar fericire obligatorie nu există (şi uite cât de dizgraţios pot fi în prezumţia mea! Numai ţie ţi se datorează...:) ). Dacă o carte sau alta apare spontan în discuţie, e de ajuns; listele, în schimb, sunt detestabile.
Să lăsăm, aşadar, cărţile deoparte şi să vorbim despre literatură de-a dreptul. Da, "formulele" mele, atât de rudimentare că mi-a crăpat obrazul când le-am recitit, sunt de fapt aproximări ale convingerii mele (căci dacă idei nu posed, convingeri în schimb am berechet!) că literatura e individuaţie; te ajută, adică, să devii ce eşti. Treabă frumoasă şi utilă, nu încape vorbă; însă nu trebuie uitat că nu toate procesele de individuaţie sunt duse până la capăt, ba chiar că numai puţini ajung să-şi încheie individuaţia. Restul celor care au avut curajul nobil de a intra în periculosul joc al devenirii rămân blocaţi în diverse faze ale ontogenezei lor sufleteşti (psychice, dacă vrei): sufletele lor nu ajung feţi (frumoşi), ci broaşte, peşti şi aşa mai departe. Literatura, adică, te poate şi distruge, te face din om neom. Cunoşti fauna literară, nu-i cazul să insist.
De asta cred că, în ciuda prejudecăţii comune privind abnormitatea scriitorului qua om (tribut pentru exemplarul scriitor HRP, fireşte), poetul adevărat e şi un om adevărat. Chiar dacă nu se vede întotdeauna, chiar dacă înţelege să fie om în alt fel decât în cel al cuminţeniei burgheze. Cred că nici un scriitor exemplar n-a ieşit dintr-o lichea; şi, reciproc, nici o lichea n-a ajuns scriitor exemplar. Sigur, toţi au defecte, la fel de reale şi de profunde ca şi umanitatea reală şi profundă la care au ajuns; sigur, nu e nici unul dintre ei supraom. Însă mandala pe care au ajuns să şi-o configureze e, ca şi scrisul lor, de aceeaşi umanitate exemplară (în toate sensurile cuvântului - adică superlativă şi reprezentativă).
Altfel spus, Textul dizolvă şi apoi coagulează ambele euri: pe cel artistic, ca şi pe cel biografic. Le conaturează (la puţinii aleşi; la ceilalţi le denaturează). Din substanţa lor conjugată se alcătuiesc quantele noii lumi textuale (dacă râzi de tonul meu exaltat, fac una nefăcută şi-ţi indic... bibliografie - până şi singularităţile lumii de aici, zice Michael Coleman Talbot în "Universul holografic", sunt explicabile prin aceea că totul e o hologramă proiectată de psiheea noastră; dacă, deci, fizicieni serioşi spun asta despre lumea de aici, de ce nu s-ar putea spune asta cu aceeaşi îndreptăţire despre lumea ficţională de... chiar, de unde? De aici? De acolo?).
De asta sunt, aşadar, mort-copt după Lucian Raicu, să zicem: pentru că şi el crede că scrisul e o emanaţie a omului, după cum omul e o emanaţie a scrisului. Bon, n-o zice aşa cu picioarele cum o zic eu, dar înţelegi tu ce-vrea-să-zică-poetul. :)
Şi tot de asta îmi place şi doctorul Johnson (care scrie, de altfel, mai puţin delectabil decât Raicu): pentru că, deşi comentează cum nu se poate mai aplicat textele, îşi numeşte opul "Vieţile celor mai eminenţi poeţi englezi".
Cam atât acum. Iartă poliloghia, iartă pathetismul, iartă titlul de prost gust: e târziu şi mă pregătesc să fac lapte praf.

Cu prietenie,
Radu

marți, 1 septembrie 2009

Cum se poate evita, pe scurt, "uscăciunea preajmei"

... Prin explorare, prin tăierea panglicilor de vid cu catargul ferm al propriului trup, cu părul electrizat de un fior puternic până la evazarea într-o pânză ridicată la ceas de vreme potrivnică. O text-ură care place oricând luminii pentru că îşi poate cerne în voie particulele într-un joc niciodată împiedicat de gravitaţie sau de ploaie, de tăcere sau de zgomot. Prin forma de luntre sau de insulă a îmbrăţişării. Prin Dali şi Gellu Naum, oniric-onorific asociaţi, iscaţi din spuma “maltratării” stânjenitoarelor margini. Iată şi fragmentul scris de Gellu Naum care mi l-a adus în faţa ochilor pe Dali, cu minunatul său The ship, căci mulţi artişti se ilustrează reciproc, fără să o ştie.
“(...) oasele se ruginesc şi trec prin fluvii
cu pânze desfăcute larg pe care scrie cum ne adorăm
şi cum ne contopim în partea noastră
cu nume ameţite care ne străbat
şi se înalţă şi coboară şi plutesc departe." (Gellu Naum, Vecinătăţile)

Administrare

Statistici (Vizitatori unici)


"Fără speranţă" (1) "Ghimpl-netotul şi alte povestiri" (1) "Jurnalul unei fete greu de multumit" (2) "Mireasa cu şosete roşii" (1) "Muzeul negru" (1) "negru la albino" (1) "Speranţă abandonată" (1) "Steaua Sudului" (1) "Trei într-o barcă" (1) ”Zbor în bătaia sageții” (1) 47 Îngeri de catifea (1) A.C. Grayling (1) Adela Greceanu (1) Alexandru Muşina (1) Ana Dragu (2) anabasis (1) analogii (1) Andreas Wenning (1) Andrei Oişteanu (1) Angela Marinescu (1) Anii (1) Antologie de poezie şi proză (1) arhitectură ambiental-ecologică (1) arhitectură ambientală (1) Arta Romanului (1) Barbellion (1) Baronul din copaci (2) Basmul Prinţesei Repede-Repede (1) blogosfera (1) blogul de aur (1) Bohumil Hrabal (1) Caitlin Thomas (1) Caius Dobrescu (1) Cartea neliniştirii (1) Cartea tuturor intenţiilor (1) Casele din copaci (1) Centaurul (1) chirnoagă (1) Chris Tanasescu (1) Chrisots Yannaras (1) Claudiu Komartin (2) Club ASTRA (1) Compromisul (1) Conacul (1) Confesiuni (1) Constantin Virgil Bănescu (1) D. Iacobescu (1) Dan Coman (3) Daniel Bănulescu (1) Diana Geacăr (1) Don DeLillo (1) Dylan Thomas (1) ekphrasis într-o frază (1) Ellias Canetti (1) Emil Brumaru (3) Eminescu (2) eros (1) exercitiu de analogie (1) experiment misogin (1) Fântâna lui Julien Ospitalierul (1) feminimalisme (1) Fernando Pessoa (1) filip florian (1) Florin Partene (2) frază despre automutilare (1) Fric (1) Friedensreich Hundertwasser (1) Friedrich Nietzsche (1) Garcia Marquez (1) Gellu Naum (2) Generalul în labirintul său (1) Georgia O' Keefe (1) Gherasim Luca (1) Ghiorghios Seferis (1) Goya (1) Grigore Leşe (1) Horia Roman Patapievici (1) Humanitas (1) Ilarie Voronca (1) Ioan Es. Pop (1) Ion Mircea (1) Ion Monoran (1) ion mureșan (1) Ion Mureşan (3) Ion Negoițescu (1) Ion Zubaşcu (1) Isaac Bashevis-Singer (2) Istoria criticii literare moderne (1) Italo Calvino (1) Iustin Panţa (1) J.J. Rousseau (1) J.M.G. Le Clézio (1) Jeni Acterian (2) Jerome K. Jerome (1) John Berryman (2) John Updike (1) Joseph Brodsky (1) jugendstill (1) Jules Verne (1) jurnal (3) kafka (1) Kiran Desai (1) Lady Lazarus (1) lansare (1) Lawrence tree (1) Leapşă literară (1) Leonid Dimov (1) librăria "Constantin Noica" (1) Limba salvată (1) Liviu Rebreanu (1) loc ideal de refugiu (1) Lucian Raicu (1) Mandiargues (1) Marcin Swietlicki (1) Mariana Marin (2) Marin Mălaicu-Hondrari (2) Mario Vargas Llosa (1) Marius Ianuş (1) Martin Woodside (1) Matei Călinescu (1) Matei Milu (1) Mă numesc Roșu (1) memorii (1) metamorfoza (1) Mihai Eminescu (2) Mihai Ursachi (1) Mihail Medrea (1) Mihail Sebastian (2) Milan Kundera (1) Mircea Cărtărescu (2) Mircea Dinescu (1) mircea ivanescu (1) Mircea Ivănescu (5) Mircea Vulcănescu (1) Moscova - Petuşki (2) Nadejda Mandelştam (1) Nichita Stănescu (4) Nora Iuga (1) O. Nimigean (2) Orhan Pamuk (1) Osip Mandelştam (2) Pampers (1) Pantaleon si vizitatoarele (1) Paul Celan (1) Peştişorul de aur (1) Peter Beagle (1) Petru Aruştei (1) Petru M. Haş (1) poemul de sambata asta (4) Poemul de sâmbăta asta (54) poetii arabi din Spania (1) poeţi mistici (1) poezie (5) poezie italiană din secolul XX (1) poezie populară (1) Praga. (1) premii (1) Previati (1) Probleme personale (1) prozatori cehi (1) proză (2) Radu Vancu (2) recital de poezie (1) remedii contra "uscăciunii preajmei" (1) René Wellek (1) Reverenţa (1) Revista Transilvania (2) roman (13) Romulus Bucur (2) Saadi (1) Salvador Dali (1) Sandro Penna (1) Sara (1) sartre (1) satira (1) Serghei Dovlatov (1) Sibiu (1) Simona Constantinovici (1) Sorin Ilfoveanu (2) spatiu privat (1) Stau in cerdacul tau (1) stilizare (1) Straja Dragonilor (1) Ştefan Agopian (2) Ştefan Aug. Doinaş (1) Ştefan Manasia (1) Teodor Dună (1) The Ship (1) trubadurii (1) Tudor Arghezi (1) Un loc plăcut şi numai al lor (1) Vecinătăţile (1) Venedikt Erofeev (2) Veronica D. Niculescu (1) Victor Ieronim Stoichiţă (1) Vintilă Ivănceanu (1) Virginia Woolf (1) Vlad Moldovan (1) Wittgenstein (1) Zarvă în livada de guave (1)

  ©O carte într-o frază - Template by Dicas Blogger.

SUS