Poemul de sâmbăta asta (31)
Tema Teodorei Coman demandă de la bloggerii cu poezii sâmbetiste texte în care poeţii vorbesc despre poeţi. Grea temă, tocmai pentru că prea multe poeme la care ţii îţi vin în minte - de la "Epigonii" masculului alpha al poeziei române, la poemele lui O. Nimigean dedicate lui Michael Astner şi Constantin Acosmei, sau la poemul lui Radu Andriescu despre prietenii lui, pingponghiştii ieşeni Nimigean, Astner şi Acosmei. Ca să nu mai vorbesc de poemele douămiiştilor, în care toată lumea pomeneşte pe toată lumea, încât ai de la un punct încolo impresia că toată generaţia e, dacă nu o big happy family, atunci măcar un Beverly Hills 90210 al literelor române.
Însă am ales un text în care un poet (român) scrie despre sfaturile date de alt poet (austriac) tinerilor ucenici. Nu e, tehnic vorbind, cazul unui poet scriind despre un altul, ci despre un poet care scrie despre cele scrise de un altul unor terţi juni poeţi. Câtamai intertextul! :)
Aşadar, Mircea Ivănescu (cine altul putea fi aşa de amator de intertexte? Adică, pardon, nu amator, profesionist al lor!), poezia e altceva?
nu trebuie să povesteşti în poezie - am citit
un sfat către un tânăr poet - deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini -
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini - aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei - ar fi numai un chip,o imagine -
şi ea - adevărata ei fiinţă?
Postări
Eu tocmai o mostră din "toată lumea pomeneşte pe toată lumea" am ales! :) Contrar firii mele, am pus binele în faţă. Era previzibil că te vei gândi la Mircea Ivănescu! :) Fain!
Am văzut, am văzut - şi bine ai făcut. Eu eram aproape sigur că o să alegi minunatul poem al lui Nimigean despre Acosmei. :)
Însă Angela Marinescu e, bineînţeles, just as good. Adică tot superlativă.
Am avut de ales din multe poeme, Radu, dar vezi tu, opţiunea e unilaterală şi ingrată...Am vrut să pun mai mulţi poeţi la un loc, şi sunteţi acolo, în poemul lui Sociu, fără număr! Asta ca să se compenseze distanţa care vă separă! :)
Poemele în care toată lumea pomeneşte pe toată lumea ar trebui să se cheme poeme-pomelnic? :) :) :)
cand m-am intors de la Sibiu, am rasfoit o antologie Mircea Ivanescu. am citit cateva poezii, oarecum la inatmplare. nu stiu de ce pe asta am citit-o de 2 ori :)
Doar n-o fi tocmai o coincidenţă... :)
frumos frumos. si mie imi place mult poemul asta. si mult mai mult adevarata lui fiinta.
@ Însemnări din subterană: Poate mai bine decât poeme-pomelnic le-am putea zice de-a dreptul poemelnice...
@ White Noise: Să ştii că, dacă n-ar dormi Sebastian, coincidenţa asta chiar m-ar face să sar într-un picior! :)
@ Ana: Aşa e - dacă n-ar exista adevărata lui fiinţă, dacă ea n-ar fi, nimic nu s-ar povesti. Însă, cum ea este, el la lume-i de poveste... Şi uite-aşa se ajunge să n-ai cum să nu povesteşti în poezie - şi încă taman despre adevăratele fiinţe! :)
Cool, poem-elnice... :)
@Radu Vancu: Ce bine că, scriind despre ce scrisese un alt poet altor poeţi, Mircea Ivănescu povesteşte, ”umblă cu versuri”, reprezintă, vorbeşte interior, şi din atîtea răsfrîngeri - ce uimitor - apare o adevărată fiinţă.
(haha, ”masculul alpha al poeziei române” : )
Trimiteți un comentariu