sâmbătă, 29 august 2009

Poemul de sâmbăta asta (20)

O criză e o fractură majoră.
Ergo, un poem despre criză este cu necesitate un poem fracturist. :)
Am ales aşadar un poem fracturist - nu vorbeşte descriptiv despre criză, ci strigă din miezul însuşi al unei crize despre care înţelegi pe loc că e mai mult decât individuală (deşi se pretinde doar un document exasperat al crizei bărbatului la 30 de ani) şi, aş îndrăzni să spun, mai mult chiar decât istorică (referinţă pe care, de asemenea, o invocă). E un poem venit din vortexul Crizei.

Marius Ianuş, Cel bun, cel rău, cel urât

Sînt Marius Ianuş, am petrecut 30 de ani
în viaţă, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie
cu cămaşa lipită de piele.

De parcă ţoalele mele ar înainta singure,
pe trotuarul desfăcut. Lîngă nimeni.

Ce am făcut în 30 de ani?

Cine sînt, după 30 de ani de viaţă?

M-au iubit femeile & am scris versuri
despre mine, despre femei & despre mama.
Dar cine sînt? Ce am scris
în versurile mele?

N-am scris versuri de dragoste.
Mi le-am adus în minte şi m-am îngrozit.
N-am scris nici un vers de dragoste…

Am scris versuri în care îmi răzbunam
viaţa, gîndurile, anii care treceau,
treceau întruna…

Am scris versuri îngrozitoare
într-un moment al istoriei îngrozitor
încolţit de fiare imbeciloido-isterice.

Recte în societate.

/Cu ceauşeii./

& nimic nu e sigur. Femeile m-au iubit
după ce am încetat să le mai iubesc eu,
după ce am început să le tratez altfel -
un exerciţiu împotriva depresiei & ideilor goale,
ghemuri de carne pîrjolite în pat.

Sau proptite de pereţi, ca slănina bunicului,

sau direct pe covor, nişte gîndaci mari
care oftează.

Şi cine sînt băgat şi scos
prin toată carnea asta?

Sînt un om care înaintează
spre ţoalele mele, în care ceva
înaintează spre mine

Viitorul? O proiecţie a minţii?
sau un urs care are grijă de mine,
un vrăjitor bătrîn?

M-am simţit apărat toată viaţa
de o forţă necunoscută, fără limite.

Hainele mele înaintează spre mine.
Şi nu mi-e frică deloc. Mă întreb
cine sînt. Cine sînt
hainele mele care înaintează spre mine.

(Şi pe cine am iubit
pînă la urmă? Mama,
Domnica, Zvera. Dar iubitele
aruncate din mers
pe autostrada memoriei?
Le-am iubit? A fost
“ceva între noi?”)

Versurile au fost bune. Dar n-au fost făcute
ca să le placă cineva, să le repete.
Au fost versuri stricte. De răzbunare.
Versuri ca nişte lame de cuţit.

Ce pot să facă oamenii
cu versurile mele?
Să se sinucidă citind?

Ăsta e răul absolut, Savatie?
Versurile mele?

Am 30 de ani şi mi-ar fi plăcut
să construiesc o şosea.

Sau casa poporului, ca Pop.

Sau să fiu un tehnician, un om simplu,
o rotiţă în angrenaj, care nu întreabă
pe nimeni nimic.

Azi sînt un tehnician, dar nu mai pot fi
un om oarecare.
Am scris versurile alea
pe care nu pot să mi le explic.

& i-am ajutat pe alţii să facă literatură.
& din chestia asta nu înţeleg nimic.

/N-am scris versuri ca să impresionez critica,
nu le-am trimis mai nici o carte.
N-am scris ca să fiu Number 1.

Atunci de ce le-am scris?
Cît rău era în mine?/

Cine e Marius Ianuş? Hainele mele
înaintează spre mine. Eu înaintez către ele.

Am un copil minunat.
O soţie uluitoare. O mamă
care plînge, plînge întruna. Nu ştiu
cine sînt.

miercuri, 26 august 2009

Bucuria Sebastian

Bineînţeles că tot pe sărmanul Sebastian Mihai cel mititel al meu o să dau vina pentru întârzierea cu care răspund la leapşa lui Dragoş despre Mihail Sebastian al nostru:), dar adevărul e că o parte din vină o poartă şi Mircea Cărtărescu, al cărui excelent articol la temă de aici, numit Tristeţea Sebastian, m-a lăsat, practic şi efectiv, fără cuvinte, întrucât spune exact ce contează cu adevărat şi te face să simţi că e inutil să spui orice altceva pe lângă axioma lui bazală: anume că Sebastian e unul dintre foarte puţinii oameni din întreaga cultură română care nu merită să fie umbriţi. Acum, eu oricum nu cred că studiul Martei Petreu, la al cărei perseverent exerciţiu de umbrire face referire Mircea Cărtărescu, reuşeşte în esenţă să aşeze în penumbre ceva din personalitatea lui Sebastian – sistematicele şi prezumţioasele de- şi re-contextualizări ale frazelor lui „anti-democrate”, „anti-parlamentare” şi „anti-europene” au fost deja deconstruite de Mihai Iovănel (1) şi Ioana Pârvulescu (1 , 2 şi 3), în rubricile lor din Cultura şi România literară, nu mai are rost să le rezum eu aici, cu atât mai mult nu îmi stă în intenţie vreo polemică anume cu teza Martei Petreu. Aşa că nu-mi rămâne să spun decât că, pentru mine, Mihail Sebastian e un ficţionar mediocru, romanele şi piesele sunt prea sentimentale pentru gustul meu şi, pe deasupra, suferă toate de o voinţă de patos simbolic cam adolescentină şi, în orice caz, plictisitoare. Însă jurnalul arată un om net superior scriitorului, din toate punctele de vedere, inclusiv din cel al inteligenţei artistice. Omul Sebastian (care fireşte că la rigoare este tot o proiecţie bine ficţionalizată a jurnalului intim, însă nu în asemenea chichiţe de teorie literară vreau să mă încurc aici) e complet metanoizat de cultură, aşa cum scriitorul Sebastian, rămas încă la stadiul acumulărilor şi tatonărilor livreşti, nu e. Omul Sebastian, de asemenea, nu e suma emoţiilor lui – obsesiv puse în pagină şi uneori maniacal nuanţate, însă aproape întotdeauna controlate de o luciditate aproape calmă, implauzibil de senină, având în vedere contextul în ciuda căruia funcţionează. Şi tocmai această neverosimilă seninătate a lucidităţii e cea care cucereşte cu totul. Ea îţi arată cât de radical (în sens etimologic, adică de la rădăcină) l-au schimbat literatura şi muzica pe omul ăsta şi, subsecvent, te îndreptăţeşte să crezi în (ce vorbe mari, ştiu, dar nu retractez nimic!) eficacitatea funcţiei alchimice a literaturii. Nu a literaturii mediocre a lui Sebastian, ea nu te poate schimba ca om, ci a marii literaturi în general. Şi, în particular, a jurnalului său, el singur, din tot ce a scris, asimilabil marii literaturi, fără să fie propriu-zis literatură. De acord până la ultima fibră din sufletul meu cu minunatul articol al lui Mircea Cărtărescu, aş îndrăzni să spun doar că mi s-ar părea mai potrivit să vorbeşti despre posibilitatea existenţei unui asemenea caz de metanoizare a omului prin artă ca despre o bucurie, nu ca despre o tristeţe. Ca, adică, despre bucuria Sebastian.

luni, 24 august 2009

Horia Roman Patapievici, ”Zbor în bătaia sagetii”

M-au atras întotdeauna cărtile despre perioada de formare a unui om, mai ales dacă omul respectiv avea vreo legătură cu scrisul. Citind Zbor în bătaia săgeții, am reintrat în tematica aceasta și, sincer să fiu, am rămas uluit de bogăția de informații pe care le oferă, despre cărți, despre oameni, despre sine, despre definirea omului prin cultură și multe altele. Este o carte în care, de fapt, formarea unui tânăr este doar un pretext. Omul care scrie rândurile respective a depășit demult vârsta formării, și nu mă refer aici la vârsta fizică. În carte se îmbină, cred, două tendințe majore, cea a eseistului, a cititorului asiduu de filosofie, literatură și de multe altele, și cea a prozatorului. Niciuna nu ar fi așa de fascinantă dacă nu ar avea legături directe, explicate sau sugerate la tot pasul, cu lumea reală, cu atmosfera epocii, cu mediul în care trăiește tânărul scriitor, cu locuri și cu oameni la care ne putem raporta în mod concret. Prozatorul Patapievici impresionează atât în pasajele dezvoltate la timpul prezent, cât și în cele memorialistice, pentru că perioada aceasta de formare urmează altor etape de formare sau de descoperire. Sentimente, trăiri, prietenii, călătorii și multe altele se topesc într-o pastă densă modelată, au fur et à mesure, de cultură. Omul trăiește realitatea prin cultură și invers, învățând viața într-un efort constant, într-o resituare periodică a sinelui în raport cu ceilalți. Cartea valorifică scrieri mai vechi, caiete care înregistraseră, cuminți, experiențele anilor trecuți. Scriind despre sine, tânărul se recitește, în același timp, cu referiri exacte la paginile caietelor sale, demonstrând nu doar organizarea foarte bună a materialului, ci și conștiința propriei valori. Caietele completează sau susțin o memorie excelentă - deși nu perfectă, cum își dorește naratorul la un moment dat -, transformându-se, treptat, în cărți. Zbor în bătaia săgeții e una din cărțile care te pun la treabă, fie că e vorba de citit, de scris sau de meditat asupra propriei vieți.

sâmbătă, 22 august 2009

Poemul de sâmbăta asta, 19

Nu de mult, să fie doar vreo zece ani, trăiau în Sibiu trei poeţi adevăraţi, fiecare dintre ei socotit printre liderii generaţiei sale, dar nu prea făceau caz de asta şi îşi ocupau mai cu plăcere timpul străduindu-se să fie prieteni. Unul dintre ei, cel mai în vârstă, era, cum ziceau criticii, prozaizant, nu căuta adică să ambaleze versurile în ritmuri foşnitoare şi imagini lucioase, convins că în poezie, ca şi în viaţă, numai găsirea adevărului şi a continuităţii lui contează. Medianului, dimpotrivă, i se spunea de către aceiaşi critici "calofilul"; poeziile lui au fost comparate de criticul cel mai ascultat cu stampele japoneze şi s-a spus că spiritul din spatele lor este al unui maestru Zen interesat mai degrabă de frumuseţe decât de adevăr. Mezinul, în fine, spunea în una dintre ultimele lui cărţi (pentru că mezinul, ca în cele mai sarcastice şi crude basme, a murit primul) că nu visa altceva decât să fie un moralist creştin de Ev Mediu. Întrebarea lui capitală, aşadar, era: ce e binele? Cu particularizarea: ce e un om bun?
Cei trei erau, cum se vede, o Triadă.
Iată, mai jos, unul dintre documentele capitale ale Triadei sibiene.

Ion Mircea, scrisori către Mircea Ivănescu, 9

ferice de tine că ai revelaţia rudeniei între toate cărţile lumii
şi memoria ta fabuloasă face din ele republica unui arhipelag.
pe când micul meu vulcan, care ar încăpea într-o pudrieră,
îmi inventează insulele piatră cu piatră. ţi-aduci aminte
imaginea Zen din Yourcenar: "cum arătai la chip
înainte ca mama ta şi tatăl tău să se fi cunoscut?"
cât m-a durut când mi l-au reprodus atunci: "înainte ca mama ta
şi tatăl tău să te fi cunoscut"! căci e mult mai apos
şi mult mai încoace-n fiinţă. dar o portiţă
stă totdeauna deschisă în spatele greşelii
şi parcă viaţa mea toată-i cuprinsă între aceşti te şi se,
dar într-un fel halucinant şi straniu,
ca boala din ţările muştelor tse-tse.

miercuri, 19 august 2009

Leapşă literară

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste ?

Depinde care-i ideea – dacă e vorba să-l remontez, i-aş recomanda jurnalele lui Kierkegaard din perioada rupturii logodnei cu Regine Olsen (dragostea lui nu aproape mistică, ci de-a dreptul mistică, într-atât de mistică, încât se converteşte cu de la sine putere în... mistică pură şi dură), atât de vindecătoare. Dacă, dimpotrivă, ideea e să-i zgândăr cât mai masochist şi, hopefully, cauterizant rana, cred că aş alege Djamilia lui Aitmatov (sirop, dar fiere de amar).

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ?


Acum, pe loc? O Divină Comedie beată cum e cutremurătorul poemul de amor Moscova-Petuşki – pentru că, atunci când ne-am uitat la documentarul despre şi cu Venedikt Erofeev, am înţeles din privirea ei că filmul nu reuşea s-o facă să intre în frecvenţa de rezonanţă cu genialul alcoolic (bine, pe vremea aia încă beam, şi e aproape sigur că şi asta a funcţionat pentru ea ca inhibitor).

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Am zis mai sus: Moscova-Petuşki.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ?

Micul Prinţ. Pentru că altfel nu se prea poate.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ?

Fie memoriile de călătorie ale lui Marco Polo, ca să-l stârnească la drum, fie Ecleziastul, ca să se lase de drumuri.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut ?

Probabil ceva de Coelho, să se idiotizeze complet. Sau de Dan Puric - din nefericire pentru teribilul actor, tot cam aia e.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura ?

Alice în ţara minunilor. E o carte delectabilă şi pentru tipii inteligenţi, dar fără organ pentru ficţiune. Iar dacă nici cartea asta nu-l delectează în vreun fel, atunci s-a scos – nu va cheltui niciodată bani pentru bibliotecă. Se va distra probabil cu alte chestii în lumea asta reală, din care nu va înţelege nimic.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus” ?

Adică unuia care crede că există calităţi care te fac decisiv superior faţă de ceilalţi? Fenomenul Piteşti al lui Virgil Ierunca – e una dintre puţinele cărţi care-l pot învăţa că nu există decât o calitate care te face mai uman, anume aceea de a fi întotdeauna inferiorul aproapelui tău.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ?


Primul blog din listă e A sorta fucked up fairytale. Fiind, aşadar, vorba despre o inteligenţă sarcastică cu gust pentru basme ţăcănite, o recomandare plauzibilă ar putea fi Pinocchio in Venice, a lui Robert Coover.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ?

Cartea lui Iov. Ca să cunoască pe cineva care, într-adevăr, le-a văzut pe toate, şi să vadă că asta nu-i tocmai o fericire. Şi să ştie cum să reacţioneze dacă are ghinionul să înceapă să vadă din ce în ce mai multe.

duminică, 16 august 2009

Blogul de aur

O carte intr-o fraza a primit, saptamana aceasta, un premiu blogosferic extrem de pretios, prin ingaduinta lui White Noise si cu acceptul tacit al publicului din lumea intreaga. Cum suntem excesiv de generosi, o sa dam premii altor zece locuitori ai Blogosferei. Iata despre cine este vorba (cu mentiunea ca ne sunt simpatici muuuuuult mai multi, dar nu putem face nimic, asa e jocul):

Premianţii de mai jos au merite nenumărate, de aceea ar fi inutil să le mai menţionăm.

Un Cristian
White Noise
Bookblog
Lemondegala
Caligraf
Salul e sarpele
Zum
Un anotimp in Berceni
Vivir para contarla
Terorista

sâmbătă, 15 august 2009

Poemul de sâmbăta asta, 18

Constantin Virgil Bănescu, zidul de mătase

aici vreau să scriu
unde nimic nu e adevărat

aici
unde totul străluceşte
şi e atât de strălucitor
încât singurul loc pe care-l mai pot privi
este locul înăuntrului meu

aici
unde Dumnezeu Îşi deschide palma

aici
unde Dumnezeu nu-Şi închide palma

aici vreau să scriu
pe zidul de mătase

marți, 11 august 2009

Jeni Acterian, "Jurnalul unei fete greu de multumit"

Tanara Jeni
Jurnalul lui Jeni Acterian urmeaza parca o linie a luciditatii personale, evaluata constant in functie de evenimente, sentimente si situatii pe care Jeni le experimenteaza. Intr-un fel, chiar asta este, un experiment spiritual, o descoperire a lumii prin intermediul propriului ego - si invers. Prima treapta este aceea a unei naivitati mimate, a unei constiinte care se cultiva cu asiduitate, in asteptarea unor momente in care sa se poata manifesta din plin. Realitatea pare saraca pentru Jeni, desi uneori are impresia ca raiul este chiar langa ea, in livada da caisi. Insa realitatea este completata de lecturi asidue, prin care tanara isi testeaza capacitatea de a intelege lumea. Desi e in criza de timp, se declara a fi "in asteptarea unei intamplari, a unei intorsaturi". Desi ii place sa calatoreasca, pare sa descopere de fiecare data mult mai putin decat s-ar fi asteptat. Desi crede ca nu mai este "normala", intelege ca este si "uluitor de lucida". Desi crede ca nu intelege nimic din ceea ce i se intampla, nu scapa nici cele mai mici detalii. E o fire temperamentala, care face tot ce i se interzice sa faca. O persoana care tine cu tot dinadinsul sa descopere lumea de una singura. Obsedata de scris, planuieste sa scrie un roman, continuand sa umple pagini de jurnal, caiet dupa caiet. Realitatea vremii i se pare adesea insuportabila, se simte suspendata intre doua lumi. Uneori vrea sa fie - sau sa calatoreasca - singura, multi dintre contemporani i se par "prosti", "marginiti", "animale" etc. Lecturile - adeseori doar notate in Jurnal sau evaluate prin "mi-a placut" sau "nu mi-a placut" -, teatrul, cinematograful si muzica nu o pot separa de anumite aspecte ale realitatii de care vrea sa fuga. Dorind cu tot dinadinsul sa realizeze ceva, se simte adeseori tintuita din cauza plictiselii sau din motive pe care nu le intelege. Desi e o fire contemplativa, timpul i se pare prea lung. Capricioasa si complicata, tanara Jeni se simte batrana la numai 18 ani.

sâmbătă, 8 august 2009

Poemul de sâmbăta asta, 17

M-am gândit să pun din când în când la p.d.s. poeme traduse de mine din poeţii la care ţin. Şi, cum sunt puţini poeţi la care ţin aşa de tare ca la Berryman, încep cu el.

John Berryman, Dream Song, 14

Viaţa, prieteni, e plictisitoare. Ne e interzis să spunem asta.
La urma urmei, cerul fulgeră, marea cea mare tânjeşte,
noi înşine fulgerăm şi tânjim,
ba pe deasupra mama mi-a zis când eram copil
(repetat) "Să mărturiseşti vreodată că eşti plictisit
înseamnă că nu ai

Resurse Interioare". Conchid acum că nu am
resurse interioare, fiindcă sunt plictisit la greu.
Oamenii mă plictiseşte,
literatura mă plictiseşte, în special literatura mare.
Henry mă plictiseşte, cu zbuciumările & torturările lui
la fel de rău ca ahile,

care iubeşte oamenii şi arta belicoasă, care mă plictiseşte.
Şi dealurile astea calme, & ginul, arată ca un năvod
şi cumva un câine
s-a dus pe el & coada lui considerabil de departe
în munţi sau în mare sau în cer, lăsând
în urmă: pe mine, dând din coadă.

marți, 4 august 2009

Jerome K. Jerome, "Trei într-o barcă"

"Trei într-o barcă" este un roman de aventuri în care felul de a percepe viaţa contează mai mult decât aventurile propriu-zise sau decât aventura, dacă ne gândim că întregul roman se construieşte pe baza unei simple plimbări cu barca pe Tamisa. Cei trei prieteni, Jerome - naratorul -, George şi Harris, sunt însoţiţi în călătoria lor de câinele Montmorency, la fel de mare erou ca şi tovarăşii săi umani. Care sunt etapele acestei aventuri? Pregătirea bagajelor, discuţii interminabile despre mâncarea pe care s-o ia cu ei, rătăcirea unei periuţe de dinţi, popasuri pentru odihnă în care întâlnesc tot felul de personaje ciudate, scurte vizite pe ici, pe colo, aşteptarea la ecluze, toate acestea cu o atitudine destul de nepăsătoare, în ciuda unei aparente implicări. Mai fascinante decât călătoria propriu-zisă sunt însă parantezele pe care le fac cei trei, scurtele incursiuni în memoria personală sau comună, de unde scot la lumină istorii fascinante precum cea a unei bucăţi de brânză care împiedică lumea să călătorească într-un anumit compartiment de tren, provocând chiar şi dezgustul unui cioclu, sau cea a unei plimbări cu altă barcă, în care erau invitate şi nişte cuconiţe înţepate, care nu suportau să fie stropite, astfel încât vâslitul s-a transformat într-un adevărat calvar - dacă nu cumva o fi fost vorba despre arta de a vâsli elegant. Cartea este celebră pentru umorul ei, pe care-l găseşti numai dacă nu te grăbeşti prea tare. E un umor destul de sec şi parcă simţi, în timpul lecturii, cum naratorul, cu un zâmbet superior în colţul buzelor, se aşteaptă să treci pe lângă sensul frazelor sale. Amuzantă este, de exemplu, tendinţa de a generaliza. Situaţii banale, precum cititul unei reclame medicale, se transformă, întotdeauna, în diagnosticul unei boli incurabile. La fel, când pleacă undeva, naratorul uită întotdeauna dacă şi unde a pus periuţa de dinţi. Efect comic au şi concluziile cu valoare aforistică: "Aşa e viaţa, iar noi suntem precum iarba care se coseşte şi e pusă la cuptor ca să se usuce." O frază foarte educativă, de altfel. Interesantă este şi paranteza legată de aprecierea unor obiecte de artă, bazată pe confuzia între vechi şi frumos. Chiar împărţirea "riguroasă", a fiecărui capitol, în etape bine delimitate, într-un subtitlu kilometric, are efect comic. Şi, mai presus de toate, felul în care cei trei îşi percep propria existenţă. Cartea aceasta, plină de învăţături esenţiale pentru existenţa fiecăruia dintre cititorii săi, ia sfârşit dintr-un motiv bine întemeiat: "Aerul de pe fluviu are un efect demoralizator asupra oamenilor." Aşa că eroii noştri abandonează barca şi dau bir cu fugiţii, încheind, cu o masă copioasă şi cu un toast la care se pare că participă şi câinele, o aventură care ar fi putut continua.

Lucian Raicu. Un exerciţiu de admiraţie

Cei doi favoriţi personali din critica română de după al doilea război mondial sunt Matei Călinescu şi Lucian Raicu. Sunt singurii pe care-i citesc şi recitesc cu maximă plăcere în aproape tot ce au scris. Zic aproape tot, pentru că a doua carte a lui Matei Călinescu, „Aspecte literare”, se cam resimte de aerul ideologic îmbâcsit al epocii (autorul însuşi admitea că se ruşinează de ea), iar cartea de început a lui Raicu, cea despre Liviu Rebreanu, deşi un studiu temeinic şi onest, nu are nimic din vibrato-ul de mai târziu al tuturor paginilor critice raiciene, empatice, intuind fără greş frecvenţa optimă de rezonanţă cu textul şi, consecutiv, adoptând-o congenial, ignorând cu superbă nonşalanţă clişeul proustian al separaţiei dintre eul artistic şi cel biografic, care a calamitat mai toată critica modernă, şi scriind nu atât critică literară, cât portrete critice în care autorul şi opera devin conaturaţi, în cea mai bună descendenţă sainte-beuviană. Iată, de exemplu, cât de expresiv poate scrie un critic adevărat despre un poet adevărat: „Despre puţini scriitori se poate spune, ca despre Mircea Ivănescu, omul fără vârstă, marcat de viaţă şi ‚consumat’ încă din prima tinereţe, necrezut de pur şi de proaspăt la anii maturităţii sale de nealterat adolescent, pătimaş al cărţilor şi sastisit de ele ca orice pătimaş autentic, de un rafinament (cărturăresc) aproape ireal şi totuşi terestru, palpabil, cufundat în treburi şi îngrijorări cotidiene, cu eternitatea în faţă şi totuşi purtat prin lume de o eternă grabă, abulic şi alarmant de atent, uitând totul şi ţinând minte exact ce trebuie, vorbind numai despre sine şi totuşi emoţionant de permeabil şi de comunicativ, total dezarmat şi bine înarmat, din fericire, în felul său, despre puţini se poate spune, ca despre el, că au instituit o existenţă proprie, un univers literar autonom şi neasemănător, dotat cu tot ce-i este de trebuinţă în ordinea concretului şi deopotrivă în cea înaltă, a spiritului. Poezia sa este o lume născută din mersul natural al unei fraze, al unei singure fraze, monotone şi nesfârşite. În care şi-a ţesut (parcă) fără efort viaţa şi obsesiile, o teribilă confesiune şi la fel de teribile pudori, singurătatea şi spaima de singurătate, tot ce e neliniştitor vulnerabil şi tot ce e profund vital în făptura-i, cu adevărat nepereche”. O singură frază nesfârşită e şi critica lui Raicu, vorbind colocvial, fără păsăreasca terminologică a criticii refuzate de idee, dar de dinăuntrul literaturii, despre marile ei obsesii: Eminescu, Caragiale, Bacovia, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Thomas Mann, pentru ca în final toate să se topească în substanţa unică a Marii Obsesii: coincidenţa dintre concreteţea existenţială a literaturii şi concreteţea literară a lumii. Credinţă de scriitor mare, aşadar.
Ei bine, voiam de fapt să scriu despre „Scene din romanul literaturii”, cartea lui Raicu din 1985, dar au ieşit deja din tastatură propoziţiile de mai sus, aşa că nu mai întind prea mult fraza, şi aşa prea amplă. Mai spun doar că nu înţeleg cum a putut să apară cartea asta atunci, la cât e de înţesată de fraze făţiş anti-totalitare. E încă o performanţă: să scrii o carte visceral (anti)politică vorbind despre Tolstoi, Puşkin, Gogol, Mann. Cum să nu-l iubeşti pe Raicu?

sâmbătă, 1 august 2009

Poemul de sâmbăta asta, 16

E un text de pe la 1750 atât de incorect politic, încât era cât pe ce să nu-l postez. Cer iertare doamnelor şi le asigur că numai interesul filologic pentru sound-ul limbii pohetice de atunci m-a împins la necuviinţa asta. :) Oricum, experienţa ne arată că, în ciuda etimologiei, isteria e preponderent masculină (ce altceva e istoria decât colecţia isteriilor masculine?).

Aşadar, Matei Milu, Asupra istericalilor

O boală nouă ivită,
În modă acum işită,
Stârnită de flocane,
Ce-i zic istericale.
Această patimă grecească
La ţigance este firească.
Iar grecele o au de gingăşii
Să se zbuciume ca d-epilepsii.
Apoi şi din moldovence
Ca să samene a grece,
Şi ele se fac c-ameţescu,
Socotind ca să arate delicate,
Fără pricină, de orice cad leşinate,
Să afumă cu pene
Pe subt nas, ochi şi gene.
Dar spre aceşti patimi vindecari
Ne face gazeta înştiinţari,
De o doftorii ispită,
Acum în public prevestită.
În vreme când năbădaica vine
Să aibă bărbatul un bici bun la sine
Şi la cur să-i deie una sută bine,
Şăptezăci sau noăzăci şi unul la vine,
Cinzăci, şăsăzăci la spati,
Să o umple de sănătati.
Cu aceasta pre mult să folosăscu,
Grece, moldovence să tămăduiescu;
Iar la ţigance să nu ispitească,
Fiind boala la ele firească.

Administrare

Statistici (Vizitatori unici)


"Fără speranţă" (1) "Ghimpl-netotul şi alte povestiri" (1) "Jurnalul unei fete greu de multumit" (2) "Mireasa cu şosete roşii" (1) "Muzeul negru" (1) "negru la albino" (1) "Speranţă abandonată" (1) "Steaua Sudului" (1) "Trei într-o barcă" (1) ”Zbor în bătaia sageții” (1) 47 Îngeri de catifea (1) A.C. Grayling (1) Adela Greceanu (1) Alexandru Muşina (1) Ana Dragu (2) anabasis (1) analogii (1) Andreas Wenning (1) Andrei Oişteanu (1) Angela Marinescu (1) Anii (1) Antologie de poezie şi proză (1) arhitectură ambiental-ecologică (1) arhitectură ambientală (1) Arta Romanului (1) Barbellion (1) Baronul din copaci (2) Basmul Prinţesei Repede-Repede (1) blogosfera (1) blogul de aur (1) Bohumil Hrabal (1) Caitlin Thomas (1) Caius Dobrescu (1) Cartea neliniştirii (1) Cartea tuturor intenţiilor (1) Casele din copaci (1) Centaurul (1) chirnoagă (1) Chris Tanasescu (1) Chrisots Yannaras (1) Claudiu Komartin (2) Club ASTRA (1) Compromisul (1) Conacul (1) Confesiuni (1) Constantin Virgil Bănescu (1) D. Iacobescu (1) Dan Coman (3) Daniel Bănulescu (1) Diana Geacăr (1) Don DeLillo (1) Dylan Thomas (1) ekphrasis într-o frază (1) Ellias Canetti (1) Emil Brumaru (3) Eminescu (2) eros (1) exercitiu de analogie (1) experiment misogin (1) Fântâna lui Julien Ospitalierul (1) feminimalisme (1) Fernando Pessoa (1) filip florian (1) Florin Partene (2) frază despre automutilare (1) Fric (1) Friedensreich Hundertwasser (1) Friedrich Nietzsche (1) Garcia Marquez (1) Gellu Naum (2) Generalul în labirintul său (1) Georgia O' Keefe (1) Gherasim Luca (1) Ghiorghios Seferis (1) Goya (1) Grigore Leşe (1) Horia Roman Patapievici (1) Humanitas (1) Ilarie Voronca (1) Ioan Es. Pop (1) Ion Mircea (1) Ion Monoran (1) ion mureșan (1) Ion Mureşan (3) Ion Negoițescu (1) Ion Zubaşcu (1) Isaac Bashevis-Singer (2) Istoria criticii literare moderne (1) Italo Calvino (1) Iustin Panţa (1) J.J. Rousseau (1) J.M.G. Le Clézio (1) Jeni Acterian (2) Jerome K. Jerome (1) John Berryman (2) John Updike (1) Joseph Brodsky (1) jugendstill (1) Jules Verne (1) jurnal (3) kafka (1) Kiran Desai (1) Lady Lazarus (1) lansare (1) Lawrence tree (1) Leapşă literară (1) Leonid Dimov (1) librăria "Constantin Noica" (1) Limba salvată (1) Liviu Rebreanu (1) loc ideal de refugiu (1) Lucian Raicu (1) Mandiargues (1) Marcin Swietlicki (1) Mariana Marin (2) Marin Mălaicu-Hondrari (2) Mario Vargas Llosa (1) Marius Ianuş (1) Martin Woodside (1) Matei Călinescu (1) Matei Milu (1) Mă numesc Roșu (1) memorii (1) metamorfoza (1) Mihai Eminescu (2) Mihai Ursachi (1) Mihail Medrea (1) Mihail Sebastian (2) Milan Kundera (1) Mircea Cărtărescu (2) Mircea Dinescu (1) mircea ivanescu (1) Mircea Ivănescu (5) Mircea Vulcănescu (1) Moscova - Petuşki (2) Nadejda Mandelştam (1) Nichita Stănescu (4) Nora Iuga (1) O. Nimigean (2) Orhan Pamuk (1) Osip Mandelştam (2) Pampers (1) Pantaleon si vizitatoarele (1) Paul Celan (1) Peştişorul de aur (1) Peter Beagle (1) Petru Aruştei (1) Petru M. Haş (1) poemul de sambata asta (4) Poemul de sâmbăta asta (54) poetii arabi din Spania (1) poeţi mistici (1) poezie (5) poezie italiană din secolul XX (1) poezie populară (1) Praga. (1) premii (1) Previati (1) Probleme personale (1) prozatori cehi (1) proză (2) Radu Vancu (2) recital de poezie (1) remedii contra "uscăciunii preajmei" (1) René Wellek (1) Reverenţa (1) Revista Transilvania (2) roman (13) Romulus Bucur (2) Saadi (1) Salvador Dali (1) Sandro Penna (1) Sara (1) sartre (1) satira (1) Serghei Dovlatov (1) Sibiu (1) Simona Constantinovici (1) Sorin Ilfoveanu (2) spatiu privat (1) Stau in cerdacul tau (1) stilizare (1) Straja Dragonilor (1) Ştefan Agopian (2) Ştefan Aug. Doinaş (1) Ştefan Manasia (1) Teodor Dună (1) The Ship (1) trubadurii (1) Tudor Arghezi (1) Un loc plăcut şi numai al lor (1) Vecinătăţile (1) Venedikt Erofeev (2) Veronica D. Niculescu (1) Victor Ieronim Stoichiţă (1) Vintilă Ivănceanu (1) Virginia Woolf (1) Vlad Moldovan (1) Wittgenstein (1) Zarvă în livada de guave (1)

  ©O carte într-o frază - Template by Dicas Blogger.

SUS