A.C. Grayling, "Wittgenstein"

Eu unul tot nu ştiu ce-mi place mai mult şi mai mult la Wittgenstein: cărţile lui despre cum se poate gândi cu propoziţiile şi frazele, în care logica e trăită cu o fervoare mistică, sau viaţa lui, atât de rocambolescă, încât numai biografiile lui Diogene şi Empedocle din "Despre vieţile şi doctrinele filosofilor" îi pot sta alături. Diogene Laerţiu cred că ar fi fost fericit să şi-o poată imagina: filosoful nostru e fiul unuia dintre cei mai bogaţi oameni, dacă nu chiar cel mai bogat, din cel mai puternic imperiu al vremii. Tatăl lui alege să-şi educe copiii el însuşi până la paisprezece ani, însă rezultatele sunt dezastruoase, încât nici o şcoală bună nu-l mai acceptă pe W. Ajunge astfel elev la o şcoală de provincie, unde e coleg cu un viitor tiran, Adolf H., care va scrie că n-ar fi ajuns să-i deteste într-atât pe evrei dacă n-ar fi fost coleg cu fiul unuia dintre cei mai bogaţi evrei din imperiu, meprizabil prin pretenţiile lui de superioritate a minţii. A plecat după trei ani şi din şcoala aceea, trecând în imperiul briţilor, unde s-a dedicat de unul singur studiului zmeelor şi zborului. A fost remarcat aici de unul dintre cei mai importanţi filosofi ai vremii, care a văzut în el principalul lui discipol; însă, taman când ar fi putut rămâne profesor la Universitate, pleacă în ţinuturile boreale, îşi construieşte o colibă şi trăieşte acolo aproape doi ani, scriind (la douăzeci şi ceva de ani) singura carte publicată în timpul vieţii, Tractatus Logico-Philosophicus . Izbucneşte cel mai mare război al lumii de până atunci; W. părăseşte coliba şi se înrolează în armata imperială, ca mecanic, şi e luat prizonier. La sfârşitul războiului, îşi dăruieşte averea uriaşă fraţilor şi surorilor lui, spunând că, de vreme ce erau deja bogaţi, banii nu aveau cum să-i mai corupă, şi trăieşte apoi o viaţă aproape ascetică. Publică în 1921 "Tractatus"-ul şi, convins că a spus totul despre filosofie, renunţă la ea şi se face învăţător. După şase ani, silit să demisioneze din cauză că era prea sever, ajunge grădinar la o mănăstire. Trec alţi trei ani; filosoful cel important din ţara briţilor îl aduce la Universitate, echivalând Tractatus-ul cu doctoratul în filozofie (unul dintre referenţi va scrie: "Tractatus-ul este lucrarea unui geniu, dar altminteri satisface cerinţele pentru un doctorat în filosofie"). Peste puţini ani pleacă în URSS, unde se pare că ar fi vrut să fie primit colhoznic (unii spun că atunci ar fi fost racolat ca spion comunist). Petrece după aceea încă un an în coliba din ţinuturile boreale. Izbucneşte al doilea război şi se înrolează ca brancardier. După doi ani de la sfârşitul războiului, demisionează şi se retrage la o cabană din Irlanda. Pentru ca, după alţi patru ani, să moară de cancer.
Mi se pare numai mie, sau chiar există o logică riguroasă dincolo de haosul ăsta? Sau poate chiar în el?