joi, 30 aprilie 2009

Marquez, Generalul în labirintul său

Romanul este inspirat de personalitatea lui Simon Bolivar şi urmează linia ultimei sale călătorii pe fluviul Magdalena. Este o călătorie de plecare, din ţară, de la putere şi din viaţă, prin care personajul pare să încerce o îndepărtare de politică, fără a reuşi. Perceput fie ca marele erou al Americii Latine, fie ca un pierde-vară (i se spune Târâie-Brâu), generalul este un om plin de contraste. Firav, îmbătrânit prematur, este capabil să se bucure încă de viaţă, să reacţioneze violent, să contemple, să dea ordine precise, să vagabondeze cu piciorul şi cu mintea în toate direcţiile. Plecarea generează şi un al doilea plan, la care Marquez se pricepe atât de bine, cel al rememorării. Cotidianul, cu bucuriile şi tristeţile sale, este dublat de incursiuni în trecut, în acel labirint al vieţii din care personajul nu mai ştie sau nu mai vrea să iasă. Însoţit de cel mai fidel slujitor al său, Jose Palacios, care, pe lângă faptul că-i cunoaşte foarte bine tabieturile, este şi un fel de memorie de rezervă a generalului, bătrânul comandant îşi dă seama, la fiecare pas, că a lăsat urme peste tot şi că poate rechema la lumina zilei întâmplări petrecute cu zeci de ani în urmă. Risipitor în iubire, generalul are totuşi o iubire ce revine, periodic, Manuela fiind marea dragoste datorită îndrăznelii şi a puterii sale de a se impune în faţa nenumăratelor (sau număratelor, pentru că atât generalul, cât şi Jose Palacios, pot face un calcul aproximativ, totuşi) sale aventuri. Plecarea de la putere nu reprezintă o ruptură definitivă, pentru că generalul priveşte tot timpul înapoi, aşteptând veşti şi păstrând încă speranţa unei reveniri, ale cărei condiţii ideale nu este însă capabil să le definească. Fiecare nou răsărit de soare aduce atât un îndemn de continuare a călătoriei, cât şi imboldul unei întoarceri. Luciditatea şi agonia se întretaie neîncetat, în căutarea unor înţelesuri noi, repetând trăiri vechi, scene ale unei vieţi cât se poate de pline. Deşi pare să aibă nenumărate ieşiri, labirintul duce, iremediabil, spre moarte.

luni, 27 aprilie 2009

Don DeLillo, "Zgomotul alb"

(Da, bineînţeles că e un tribut pentru White Noise - poate mai şterge unul-două din sucurile pe care i le datorez :) ). Ce de chestii serioase îşi dau întâlnire în romanul lui Don DeLillo: Hitler şi hitlerologia predată într-un orăşel universitar american de şeful de catedră Jack Gladney, cel care povesteşte totul. Mai dătător de anxietăţi decât Hitler, adulterul, cu toată constelaţia lui de sori negri (gelozie, suspiciune, minciună, tentativă de omor). Conspiraţii ale marilor companii farmaceutice care lansează medicamente-minune, în fapt minuscule bombe chimice în folii de plastic. Explozii ale unor substanţe toxice produse de guvern, mici Cernobâluri locale, emanând panică radioactivă. OZN-uri. Sfântul Giulgiu din Torino, cumpărat de Marilyn şi de Elvis din raţiuni terapeutice. Călugăriţe bătrâne care dau afară pe uşă obscurantiştii care cred în îngeri. Seminarii despre accidentele de maşină, înţelese ca parte din lunga tradiţie a optimismului american. Din ghiveciul ăsta implauzibil de chestii serioase şi, cum ar fi zis Rabelais, agelaste, prost conducătoare de umor, nu ştiu cum se face de iese una din cărţile cu cel mai bizar şi lipicios umor citite de mine, într-o variantă acidă, critică şi reactivă, conţinând doze bune de pigmenţi ai sarcasmului şi tristeţii, mai degrabă humor decât umor, aşadar. (De altfel, că tot am pomenit de Rabelais, pe cât de evidentă, pe atât de frapantă e înrudirea dintre carnavalescul elegiac-psihotic din lumea supermarketurilor lui DeLillo şi carnavalescul exultant-nevrotic din medievalităţile rabelaisiene.) Un roman "despre frică, moarte şi tehnologie. O comedie, desigur", zice DeLillo. Mai degrabă o tragedie cu happy-end, aş zice (s-au mai văzut - "Suplicantele" lui Eschil cred că ar fi prima, cronologic.) O tragedie hedonică cu soundtrack post-Woodstock. Mişto, deci.

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Poemul de sâmbăta asta, 2

Ion Mureşan, "Poem"

Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.
Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,
de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.
Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,
aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă
cu o caldă responsabilitate

şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc
nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,
ci pentru că inspiraţi de tinereţe
ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă
decât un petec de iarbă,
tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:
„În curând, în curând va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista
şi le este foarte, foarte ruşine.

marți, 21 aprilie 2009

Ştefan Agopian, Sara

Sara - personajul - e impresionantă atât prin prezenţă, cât şi prin absenţă, atât prin existenţa reală, cât şi prin pseudo-realităţile în care pluteşte, alături de oameni şi spiriduşi. Apărută în două secvenţe esenţiale, cea a unei copilării în Spania şi cea a adopţiei, de către medicul şi alchimistul Israel Hübner, în Sibiu, Sara are chiar capacitatea de a călători în timp şi de a alterna perioadele de viaţă cu cele de moarte, astfel încât cei din jurul său ajung să se întrebe dacă mai trăieşte. Percepe realitatea în multe straturi şi substraturi, uneori cu o cruzime care îi sporeşte şi mai mult drăgălăşenia. Un alt plan al romanului se conturează în jurul comunităţii săseşti din Sibiul începutului de secol optsprezece, în contextul tensiunilor dintre saşi şi celelalte naţii - românii, maghiarii. E o nobilime iubitoare de viaţă, care se scaldă în bani, în bere şi în mici istorii (deci nu doar în bere şi mici :)) politice, financiare, pasionale sau perverse. Cel mai reuşit mi se pare personajul Casimir Spurck, un bătrân obsedat de Sara, al cărei tablou îl admiră, aşezat pe scaun, în pielea goală, în fiecare zi. Două gemene, Clara şi Gertruda Barberini sunt, alături de Sara, reprezentantele unei feminităţi surprinzătoare, care oscilează între diafan şi grotescul unor iubiri convenţionale. În sânul nobilimii se petrec crime, trădări, mici răsturnări de situaţie ,întâlniri brutale. Singura iubire împlinită pare să fie cea dintre Sara şi Tobit. Naratorul face salturi, mai mult sau mai puţin discrete, din istorie în carte şi din vis în realitate, într-o succesiune incredibilă de registre, astfel că, dacă vrei să fii un cititor cuminte şi naiv, nu ştii prea bine când să râzi şi când să plângi. Fantezia debordantă transformă orice întâmplare banală într-o poveste. Fiecare lucru şi fiecare sentiment au aromă, densitate sau culoare. Existenţele sunt legate între ele prin fire nevăzute, înnodate ici şi colo. Oamenii pot să zboare, timpul este reversibil, limitele dintre firesc şi nefiresc sunt aproape invizibile, ce poţi cere mai mult de la o carte?

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Poemul de sâmbăta asta

De la zum şi white noise citire, am văzut jocul ăsta frumos de-a poemul de sâmbătă şi am vrea, dacă nu-i cu bănat (sau, Doamne fereşte, cu banat - dar cu Banat, da!), să ne jucăm şi noi.
Aşa că începem de sâmbăta asta cu un poem de (se putea altfel?) Mircea Ivănescu.

Aşadar, Mircea Ivănescu spune:

animale heraldice

v înnopteanu se plimbă de mână cu un animal ciudat –
e un pisicâine, care pe câmpul heraldic
se exprimă prin laba ridicată spre cerul baltic
şi prin gestul cozii înălţate într-un întortocheat
tirbuşon. lui v înnopteanu îi place
să umble cu pisicâinele lui – pe nume benone –
şi uneori să-l şi fluiere – căci pisicâinele este afone
şi trebuie de mic deprins cu modulaţiile. îi face
plăcere şi pisicâinelui să-şi simtă laba lui baltică
strânsă în mâna puternică a lui v înnopteanu
şi să meargă cu el în câte o plimbare heraldică.
(de fapt, pe blazoanele cu litere gotice, runde,
şi câmpuri de azur şi cu flori pe care v înnopteanu le ia nu
le ia în serios - pisicâinele nici n-are unde se-ascunde).

Venedikt Erofeev, "Moscova - Petuşki" reloaded

Un fel de On the Road cu final kafkian, în care maşina e înlocuită de trenul personal care merge de la Moscova până la halta localităţii Petuşki, iar lui Dean Moriarty al lui Kerouac îi ţine locul alcoolicul Venecika, o combinaţie între toţi Karamazovii (fraţii buni, fratele vitreg şi tata) amalgamaţi, plus Consulul lui Malcolm Lowry. Altceva în afară de drum, la urma urmei, n-are în comun cu cartea americanului (decât că e tot o carte-cult, eventual), căreia îi e superioară, aş zice, nu doar prin aceea că beţivul-mistic-rusesc-standard Venecika e un personaj mai ataşant decât beatnicul-american-standard Dean, ci şi pentru că, dincolo de toate reţetele urmuzian-jarryste de cocteiluri cu lac industrial, bere Jiguliovskoe, loţiuni antiperspirante, ojă şi alte angelice drăcovenii cât se poate de implauzibile (practicate şi ingurgitate chiar în realitatea reală de Erofeev, de altfel), de dialogurile ionmureşaniene cu îngerii, de viziunile walpurgice, feeric-coşmareşti, din tren - dincolo de toate astea, deci, poemul epic al rusului e unul tragic. Alcoolismul lui Venecika are, să zic aşa, baze metafizice; nu vine ca reacţie la prostia şi răutatea istoriei (deşi Erofeev spune, într-un documentar făcut cu puţină vreme înainte morţii, că înainte de douăzeci de ani, intrând plin de pioasă râvnă de studiu în Universitatea Lomonosov din Moscova, s-a uitat în dreapta şi a văzut din prima rahatul comunist, s-a uitat în stânga - idem, şi ca o consecinţă firească, conchide el, "I fell into Leibniz and alcohol". Când e întrebat ce legătură poate fi între Leibniz şi alcool, Venedikt râde mut – cancerul de gât, proaspăt operat (inutil, se va vedea), nu-i îngăduia mai mult –, ridică laringofonul şi spune: "What a coarse mind you have!"); de asemenea, nu are, evident, nimic hedonic în el; este singura reacţie normală în faţa anormalităţii somatice a lumii. Bea ca disperatul pentru că e, fireşte, disperat. „Moscova – Petuşki” e un De profundis intonat de un beţiv pe care numai alcoolul şi literatura îl mai fac să funcţioneze cât de cât în bolgie. (Literatura, pentru că poemul e un vast intertext în care sunt prinse, pe lângă Divina Comedie şi Faust, tot felul de referinţe la ruşii mari şi mici.) E, aşadar, poem mistic, satiră, roman-parabolă, prozometru intertextual, toate la un loc în numai o sută de pagini. Oare se înţelege dacă-mi place sau nu? :)
Iar am depăşit contururile frazei, iar o să mă certe Alexandru... :)

vineri, 17 aprilie 2009

Venedikt Erofeev, "Moscova - Petuşki"

Un poem, dacă ar fi să-l credem pe autor, un roman, după alţii, cartea aceasta este, mai întâi de toate, povestea unor aparenţe banale şi vesele, dar şi a unor trăiri profunde, cât se poate de triste. Un cotidian trăit cu o intensitate dublă şi cu sentimente alternante. Naratorul călătoreşte cu trenul de la Moscova la Petuşki, o călătorie fragmentată în sute de călătorii mai mici, repetate până la limita nebuniei, şi acestea, la rândul lor, rupte în mii de întâmplări mărunte care construiesc o existenţă ca oricare alta. Punctul de plecare, oraşul pe care se pare că ar trebui să-l cunoască de-o viaţă, îi rămâne necunoscut în chiar centrul său simbolic, Kremlinul. E un oraş din care e mai bine să fugă, pentru că nu are ce face acolo, pentru că nu îl reprezintă, pentru că îi dă un sentiment de gol, de absurd, de neputinţă. Sentimente care se regăsesc în multe alte oraşe, în care se opreşte temporar. Opririle sunt însă doar suferinţe scurte, pentru că trenul merge, de fiecare dată, mai departe, spre oraşul promis, unde îl aşteaptă cântec de păsărele, iasomia veşnic înflorită, o iubită fermecătoare şi, undeva în apropiere, un fiu. Tovarăşii de drum, oameni simpli, pe care-i învaţă uneori literatură, alteori reţetele unor cocktailuri ucigătoare, trăiesc, parţial, o suferinţă asemănătoare. Ca într-un basm bizar, eroul trebuie să treacă prin grele încercări, a căror cheie unică pare să fie alcoolul. El întreţine speranţa, plăteşte biletul de tren, stimulează imaginaţia, îl ajută să meargă înainte. Numai că mersul înainte e de fapt un mers circular, o rărăcire într-un spaţiu pe care - culmea - ar trebui să-l cunoască. Sosirea la Petuşki nu echivalează cu a ajunge la destinaţie, Petuşki nu-şi ţine marile promisiuni, obligându-l să se întoarcă. Eroul nu poate scăpa sistemului, Kremlinul sovietic îl obligă să revină şi să-l cunoască, iarăşi şi iarăşi, cu brutalitate.

miercuri, 15 aprilie 2009

Mario Vargas Llosa, "Pantaleon şi vizitatoarele"

În ultimele săptămâni am asistat plin de admiraţie la naşterea unui nou star media: un oarecare primar dintr-o comună moldovenească, cuprins de febra legalizării prostituţiei în România, doreşte cu ardoare să potolească năbădăile sătenilor săi înfiinţând un bordel comunal. Pantaleon Pantoja, eroul lui Mario Vargas Llosa din romanul Pantaleon şi vizitatoarele (şi chiar este un erou, căpitan destoinic în armata Perului), pune la îndemâna tuturor doritorilor un excelent "manual" pentru proxeneţi, întocmit ca la carte şi transmis prin rapoarte periodice, într-un limbaj funcţionaro-milităresc, superiorilor săi. Scopul, evident unul patriotic, domolirea elanului gradaţilor şi soldaţilor dintr-o zonă de frontieră a Perului unde se înmulţiseră violurile şi crescuse îngrijorător natalitatea, astfel încât bordelul ambulant (variantă sud-americană a Hanului Zburător al lui Chesterton), menit a deservi mai multe cazărmi din regiune, îşi găseşte rapid utilitatea. Romanul este o satiră spumoasă la adresa regimului cazon în care curvele, puse în registrele de plăţi ale Armatei, sunt "vizitatoare", iar clienţii - "uzufructari", Llosa realizând în acelaşi timp o antrenantă alternanţă a registrelor narative, în spiritul plurilingvismului romanesc.

luni, 13 aprilie 2009

Despre poeţi arabi din Spania anului 1000

Dacă Ovidiu a scris despre autorul lui De două mii de ani, eu o să scriu despre chestii de acum o mie de ani. Pentru că cele mai seducătoare pagini din cartea lui Gerald Brenan, The Literature of the Spanish People, nu sunt cele despre Cervantes, nici cele despre Gongora, nici cele despre secolul 20 (toate admirabile, de altfel). Le prefer de departe pe acelea despre perioada arabă, cum o numeşte, poezia scrisă de arabii din Spania puţin înaintea anului 1000 şi un secol-două după aia sub califii omayyazi, a căror rivalitate principală pare că privea numărul de poeţi care îi glorificau. Califul Al-Hakam al II-lea, de exemplu, a creat un birou de finanţe special pentru plata poeţilor, iar Almanzor, marele general al califului succesor, nu ieşea pe câmpul de luptă fără cel puţin patruzeci de poeţi. Unul dintre califii de atunci a lansat şi maxima după care o satiră a unui poet e mai distrugătoare decât un raid de cămile - după cel din urmă te mai refaci, după satiră, nu prea. Însă nu despre război scriau poeţii noştri, ci despre dragoste. De fapt, cred că teza lui H.I. Marrou din Trubadurii, cum că dragostea ar fi fost inventată de către trubadurii provensali, ar trebui corijată - poeţii arabi din Cordoba şi Sevilla, dintre care cei târzii sunt cam toţi prinşi în marea mişcare sufită a lui Ibn Al Arabi, scriu versuri în care aproape că plagiază prin anticipare erotica mistică a provensalilor nenăscuţi. Bernard de Ventadour e un avatar creştin al lui Ibn Zaydun din Cordoba (preferatul meu - se iubea taman cu Wallada, fata califului, şi ăsta, cât de filopoet era, l-a cam aruncat în închisoare, de unde înamoratul nostru i-a scris deznădăjduite balade lirice qasida. Dar îmi place şi de Ibn Sahl din Sevilla, etnic evreu şi poet arab - pe atunci se putea foarte bine şi aşa -, care decide că e vremea să se sinucidă şi se aruncă în Guadalquivir, strigând ca să fie auzit: "E vremea ca perla să se întoarcă unde îi e locul!". Şi a fost auzit, de vreme ce vorbim despre el după o mie de ani.) De altfel, nu e exclusă ipoteza influenţei directe a poeţilor arabi asupra trubadurilor; dacă o fi adevărată, atunci arabii medievali nu ni l-au dat numai pe Platon, ci şi pe Ibn Zaydun - Sofia, dar şi Erosul. Başca Halimaua. Ne-au făcut, cum s-ar zice, oameni.

miercuri, 8 aprilie 2009

Orhan Pamuk, "Mă numesc Roșu"

Aerul de poveste e combinat foarte bine cu senzaţia unor întâmplări încă actuale - deşi acţiunea se petrece în sec. XVI, multe evenimente sunt încă importante în lumea contemporană. Sunt două planuri: munca unor artişti miniaturiști şi dragostea dintre Shekure şi Negru. Primul plan dă naştere unor naraţiuni secundare care urmăresc destinele fiecărui artist, relaţia lor cu sultanul şi secvenţe din viaţa de la palat. Al doilea surprinde gelozia lui Hassan și viața de familie a femeii. În ambele este omniprezent sentimentul morţii. O crimă ameninţă mereu să apară. Povestea de dragoste mizează pe contrastul dintre restricţiile sociale şi evadările senzuale ale celor doi. Iubirea se va împlini în două scene puternice: întâlnirea într-o casă părăsită şi căsătoria umbrită de prezenţa cadavrului tatălui lui Shekure. Totul se leagă, dragostea cu ura, viaţa cu moartea, tradiţia şi modernitatea. Miniaturile spun mai mult decât s-ar putea crede, relatează existenţa ca totalitate.

marți, 7 aprilie 2009

Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944

Sebastian redă foarte bine atmosfera epocii, dar și evoluția sa, pe mai multe planuri: literatura, activitatea de cronicar teatral, relațiile amoroase, prietenii, hobbyurile etc. E o carte care excelează prin luciditate și care atrage atenția mai ales prin relatările despre implicarea câtorva intelectuali în mișcarea legionară și prin reacțiile lor față de intelectualii evrei. Sebastian reușește să-și înțeleagă prietenii, chiar și atunci când aceștia îi întorc spatele sau când își exprimă adversitatea față de etnia din care face parte. Eliade, Nae Ionescu, Camil, Blecher sunt câteva dintre personalitățile ale căror destine se întretaie cu al lui M.S. Admirația față de cursurile lui Nae Ionescu sau față de valoarea lui Eliade și Camil nu-l împiedică să le observe naivitățile sau opțiunile greșite. Foarte bune observațiile, detaliile de atelier despre progresul unor scrieri în proză sau dramatice. Rescrierea romanului pierdut (furat) Accidentul este, la rândul ei, un subiect pasionant.

Administrare

Statistici (Vizitatori unici)


"Fără speranţă" (1) "Ghimpl-netotul şi alte povestiri" (1) "Jurnalul unei fete greu de multumit" (2) "Mireasa cu şosete roşii" (1) "Muzeul negru" (1) "negru la albino" (1) "Speranţă abandonată" (1) "Steaua Sudului" (1) "Trei într-o barcă" (1) ”Zbor în bătaia sageții” (1) 47 Îngeri de catifea (1) A.C. Grayling (1) Adela Greceanu (1) Alexandru Muşina (1) Ana Dragu (2) anabasis (1) analogii (1) Andreas Wenning (1) Andrei Oişteanu (1) Angela Marinescu (1) Anii (1) Antologie de poezie şi proză (1) arhitectură ambiental-ecologică (1) arhitectură ambientală (1) Arta Romanului (1) Barbellion (1) Baronul din copaci (2) Basmul Prinţesei Repede-Repede (1) blogosfera (1) blogul de aur (1) Bohumil Hrabal (1) Caitlin Thomas (1) Caius Dobrescu (1) Cartea neliniştirii (1) Cartea tuturor intenţiilor (1) Casele din copaci (1) Centaurul (1) chirnoagă (1) Chris Tanasescu (1) Chrisots Yannaras (1) Claudiu Komartin (2) Club ASTRA (1) Compromisul (1) Conacul (1) Confesiuni (1) Constantin Virgil Bănescu (1) D. Iacobescu (1) Dan Coman (3) Daniel Bănulescu (1) Diana Geacăr (1) Don DeLillo (1) Dylan Thomas (1) ekphrasis într-o frază (1) Ellias Canetti (1) Emil Brumaru (3) Eminescu (2) eros (1) exercitiu de analogie (1) experiment misogin (1) Fântâna lui Julien Ospitalierul (1) feminimalisme (1) Fernando Pessoa (1) filip florian (1) Florin Partene (2) frază despre automutilare (1) Fric (1) Friedensreich Hundertwasser (1) Friedrich Nietzsche (1) Garcia Marquez (1) Gellu Naum (2) Generalul în labirintul său (1) Georgia O' Keefe (1) Gherasim Luca (1) Ghiorghios Seferis (1) Goya (1) Grigore Leşe (1) Horia Roman Patapievici (1) Humanitas (1) Ilarie Voronca (1) Ioan Es. Pop (1) Ion Mircea (1) Ion Monoran (1) ion mureșan (1) Ion Mureşan (3) Ion Negoițescu (1) Ion Zubaşcu (1) Isaac Bashevis-Singer (2) Istoria criticii literare moderne (1) Italo Calvino (1) Iustin Panţa (1) J.J. Rousseau (1) J.M.G. Le Clézio (1) Jeni Acterian (2) Jerome K. Jerome (1) John Berryman (2) John Updike (1) Joseph Brodsky (1) jugendstill (1) Jules Verne (1) jurnal (3) kafka (1) Kiran Desai (1) Lady Lazarus (1) lansare (1) Lawrence tree (1) Leapşă literară (1) Leonid Dimov (1) librăria "Constantin Noica" (1) Limba salvată (1) Liviu Rebreanu (1) loc ideal de refugiu (1) Lucian Raicu (1) Mandiargues (1) Marcin Swietlicki (1) Mariana Marin (2) Marin Mălaicu-Hondrari (2) Mario Vargas Llosa (1) Marius Ianuş (1) Martin Woodside (1) Matei Călinescu (1) Matei Milu (1) Mă numesc Roșu (1) memorii (1) metamorfoza (1) Mihai Eminescu (2) Mihai Ursachi (1) Mihail Medrea (1) Mihail Sebastian (2) Milan Kundera (1) Mircea Cărtărescu (2) Mircea Dinescu (1) mircea ivanescu (1) Mircea Ivănescu (5) Mircea Vulcănescu (1) Moscova - Petuşki (2) Nadejda Mandelştam (1) Nichita Stănescu (4) Nora Iuga (1) O. Nimigean (2) Orhan Pamuk (1) Osip Mandelştam (2) Pampers (1) Pantaleon si vizitatoarele (1) Paul Celan (1) Peştişorul de aur (1) Peter Beagle (1) Petru Aruştei (1) Petru M. Haş (1) poemul de sambata asta (4) Poemul de sâmbăta asta (54) poetii arabi din Spania (1) poeţi mistici (1) poezie (5) poezie italiană din secolul XX (1) poezie populară (1) Praga. (1) premii (1) Previati (1) Probleme personale (1) prozatori cehi (1) proză (2) Radu Vancu (2) recital de poezie (1) remedii contra "uscăciunii preajmei" (1) René Wellek (1) Reverenţa (1) Revista Transilvania (2) roman (13) Romulus Bucur (2) Saadi (1) Salvador Dali (1) Sandro Penna (1) Sara (1) sartre (1) satira (1) Serghei Dovlatov (1) Sibiu (1) Simona Constantinovici (1) Sorin Ilfoveanu (2) spatiu privat (1) Stau in cerdacul tau (1) stilizare (1) Straja Dragonilor (1) Ştefan Agopian (2) Ştefan Aug. Doinaş (1) Ştefan Manasia (1) Teodor Dună (1) The Ship (1) trubadurii (1) Tudor Arghezi (1) Un loc plăcut şi numai al lor (1) Vecinătăţile (1) Venedikt Erofeev (2) Veronica D. Niculescu (1) Victor Ieronim Stoichiţă (1) Vintilă Ivănceanu (1) Virginia Woolf (1) Vlad Moldovan (1) Wittgenstein (1) Zarvă în livada de guave (1)

  ©O carte într-o frază - Template by Dicas Blogger.

SUS