Poemul de sâmbăta asta (20)
O criză e o fractură majoră.
Ergo, un poem despre criză este cu necesitate un poem fracturist. :)
Am ales aşadar un poem fracturist - nu vorbeşte descriptiv despre criză, ci strigă din miezul însuşi al unei crize despre care înţelegi pe loc că e mai mult decât individuală (deşi se pretinde doar un document exasperat al crizei bărbatului la 30 de ani) şi, aş îndrăzni să spun, mai mult chiar decât istorică (referinţă pe care, de asemenea, o invocă). E un poem venit din vortexul Crizei.
Marius Ianuş, Cel bun, cel rău, cel urât
Sînt Marius Ianuş, am petrecut 30 de ani
în viaţă, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie
cu cămaşa lipită de piele.
De parcă ţoalele mele ar înainta singure,
pe trotuarul desfăcut. Lîngă nimeni.
Ce am făcut în 30 de ani?
Cine sînt, după 30 de ani de viaţă?
M-au iubit femeile & am scris versuri
despre mine, despre femei & despre mama.
Dar cine sînt? Ce am scris
în versurile mele?
N-am scris versuri de dragoste.
Mi le-am adus în minte şi m-am îngrozit.
N-am scris nici un vers de dragoste…
Am scris versuri în care îmi răzbunam
viaţa, gîndurile, anii care treceau,
treceau întruna…
Am scris versuri îngrozitoare
într-un moment al istoriei îngrozitor
încolţit de fiare imbeciloido-isterice.
Recte în societate.
/Cu ceauşeii./
& nimic nu e sigur. Femeile m-au iubit
după ce am încetat să le mai iubesc eu,
după ce am început să le tratez altfel -
un exerciţiu împotriva depresiei & ideilor goale,
ghemuri de carne pîrjolite în pat.
Sau proptite de pereţi, ca slănina bunicului,
sau direct pe covor, nişte gîndaci mari
care oftează.
Şi cine sînt băgat şi scos
prin toată carnea asta?
Sînt un om care înaintează
spre ţoalele mele, în care ceva
înaintează spre mine
Viitorul? O proiecţie a minţii?
sau un urs care are grijă de mine,
un vrăjitor bătrîn?
M-am simţit apărat toată viaţa
de o forţă necunoscută, fără limite.
Hainele mele înaintează spre mine.
Şi nu mi-e frică deloc. Mă întreb
cine sînt. Cine sînt
hainele mele care înaintează spre mine.
(Şi pe cine am iubit
pînă la urmă? Mama,
Domnica, Zvera. Dar iubitele
aruncate din mers
pe autostrada memoriei?
Le-am iubit? A fost
“ceva între noi?”)
Versurile au fost bune. Dar n-au fost făcute
ca să le placă cineva, să le repete.
Au fost versuri stricte. De răzbunare.
Versuri ca nişte lame de cuţit.
Ce pot să facă oamenii
cu versurile mele?
Să se sinucidă citind?
Ăsta e răul absolut, Savatie?
Versurile mele?
Am 30 de ani şi mi-ar fi plăcut
să construiesc o şosea.
Sau casa poporului, ca Pop.
Sau să fiu un tehnician, un om simplu,
o rotiţă în angrenaj, care nu întreabă
pe nimeni nimic.
Azi sînt un tehnician, dar nu mai pot fi
un om oarecare.
Am scris versurile alea
pe care nu pot să mi le explic.
& i-am ajutat pe alţii să facă literatură.
& din chestia asta nu înţeleg nimic.
/N-am scris versuri ca să impresionez critica,
nu le-am trimis mai nici o carte.
N-am scris ca să fiu Number 1.
Atunci de ce le-am scris?
Cît rău era în mine?/
Cine e Marius Ianuş? Hainele mele
înaintează spre mine. Eu înaintez către ele.
Am un copil minunat.
O soţie uluitoare. O mamă
care plînge, plînge întruna. Nu ştiu
cine sînt.
Postări
mi-a placut mult si pe alocuri foarte mult. dar oare de ce-ai ales chiar poemul asta intr-atât de sincer erve? tu sa scrii versuri despre dragoste, da? si daca e criza, o astfel de criza, singura care m-ar criza cu adevarat,sa fie, dar sa stiu si eu.
Ana, eu nu inteleg niciodata nimic din comentariile tale...
e un poem superb,da.
mi-au mai spus si alti anonimi asta, dar tu esti singurul pe care il recunosc. e greu sa pricepi ceva din trei comentarii.
partea asta nu e deloc superba:
"Am scris versuri îngrozitoare
într-un moment al istoriei îngrozitor
încolţit de fiare imbeciloido-isterice.
Recte în societate.
/Cu ceauşeii./"
in rest e frumos, damn it! m-a induiosat dar nu ma tulbura peste masura.
Eu îl simt cam cum spune Radu: dincolo de toate referinţele la context, e despre criza-criza, criza de la 30 de ani, de la 40, de la 50 şi-aşa mai departe : )
Şi ”mă regăsesc în el” - sper să nu se supere M. Ianuş de aşa lectură : )
Ana, pe mine poemul asta ma tulbura cu adevarat. reciteste-l peste cateva zile. si nu pandi greselile, e pacat pt cititor (iara nu pt poem)...
@Ana: L-am ales pentru că era de ales, şi o să scriu ce e de scris. Dacă o fi să fie de(spre) dragoste, atunci aşa o să fac, dacă mă ţin puterile - într-un interviu televizat, Houellebecq spune că şi-ar dori să ajungă cândva un poet suficient de bun ca să scrie despre fericire, pentru că, spune el, despre fericire e mult mai greu de scris. Crizele, se pare, sunt mai uşor de mimat decât orgasmele :)
@ Anonim: Ba eu înţeleg ce spune Ana - anume că scriu poeme de dragoste paternă nepermis de senine după contorsionismele sufleteşti din "Monstrul fericit". Ba chiar necredibil de senine, având în vedere că ea crede că disimulez astfel Criza lăuntrică. E o îngrijorare prietenească, emoţionantă ca tot ce vine de la prieteni, dar îngrijorării ei publice îi răspund tot public că n-are temei - sunt exact atât de fericit ca şi monstrul cu pricina, şi tot atât cât se vede şi din visele lui Sebastian :)
@ Alexandru: Pe cât îmi pare de bine că-ţi place poemul ăsta grozav, pe atât de rău îmi pare că te regăseşti în el! :)
@radu: da.
@anonim: ai dreptate. e... sa ascultam ploaia.
@ Ana: Ei, atunci mă bucur că suntem de acord! :)
Iată şi interviul houellebecqian, la care am ajuns cândva graţie lui Răzvan Ţupa:
http://poetica.rocultura.ro/?p=164
Cred ca exista mereu o criza in adanc, oricat de fericiti pamanteste suntem, e criza din singuratatea noastra totala, care nu e generata de prea-marea-prezenta in opozitie cu prea-marea-absenta a cuiva, nu e din vina nimanui si pe care nu o poate repara "cineva", e "darul" pe care l-am primit la "nastere", asa cum am primit ochi, urechi, maini, capacitatea de a constientiza.
Dar vorba Anei, ...sa ascultam ploaia...
Trimiteți un comentariu