sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (41)

Ce să mai zic? Îmi place de mor!

Tudor Arghezi, La popice

O palmă grea i s-a lipit pe gură.
În creştet pumnul puse-o lovitură.
Bocancul îi ajunse până-n maţe.
a clipă, văzu numai stele şi aţe –
Şi şovăi pe un călcâi.
"A! vrei să birui şi ai dat întâi!"

Se-nţepeni din umeri, din bărbie,
Spinarea piatră şi-o făcu.,Ce-o fi să fie!
Sumese mâneca şi scoase
Două braţe cu pulpele groase,
Scrise cu slove şi horbote albastre.
Dârdâia podina subt mesele noastre.
Ceasul se făcu înfricoşat.

Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoşat
Şi furnicau toţi ochii, fierbinţi.
Încă un pumn! Dar fu primit în dinţi,
În ascuţişul colţilor câineşti.
Şi zdrelit ca de dălţi, la deşti.

Dacă-ncepe ghiontul să te doară,
Lungule, ne faci de ocară.
O săritură înapoi:
Venea scurtul, vâlvoi,
Ca un arici, hotărât să înfrunte
Vijelia namilei din munte.

Scurtul l-a şi muşcat
De musteaţă
Şi a scuipat
Sânge din ea, cu mătreaţă.

- "Puneţi mâna, mă! Veniţi încoace!"
- "Lasă, bă! că bine-i face!"
Scurtul îi sfâşiasebuza celui lung.

Acu-i acu! Se mai ajung.
Semailovesc.se-mpung:

Lungul se prăvale. Îl izbi şi-n beregată
O margine de gheaţă.

Se scoală-mpleticit
Şi pune mâna pe cuţit.

La o parte, faceţi-le loc!

Dar lungul nu are noroc,
Căci scurtul, jerpelit şi rămas în cămaşe,
Îl rupe de boaşe.

Şi toată pricina
Fusese Gherghina.

marți, 26 ianuarie 2010

Christos Yannaras, "Heidegger şi Areopagitul"

De Yannaras mai citisem acum vreo zece ani "Abecedar al credinţei - Introducere în teologia ortodoxă", bună, dar mai degrabă un soi de manual (cum anunţa, de altfel, şi subtitlul), aşa că am rămas un pic deconcertat de excelentul control bibliografic şi terminologic din "Heidegger şi Areopagitul". Scoasă în 2009 la editura Anastasia, într-un format stylish (deşi gri - sau poate tocmai de aia), cartea face parte dintr-o ambiţioasă şi utilă colecţie numită "Pachetul formativ", în care au mai apărut destule cărţi tot una şi una, cum ar fi "Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie" a lui Gogol, "Epistolele" lui Grigorie Palamas, "Iubirea nebună a lui Dumnezeu" a lui Paul Evdokimov, "Istorie şi adevăr" a lui Paul Ricoeur, "Retractationes / Revizuiri" a Sfântului Augustin - aşa, en passant, trebuie neapărat să spun că m-a cam dezamăgit, la o casă cu aşa ştaif, genuflexiunea obedientă prin care e tras de urechi şi pus la colţul lui de "fericit", nu de "sfânt".
Studiul lui Yannaras este o istorie tehnică şi (hiper)condensată a apofatismului; ideea lui vertebrantă e următoarea: apofatismul occidental a făcut posibil nihilismul secolului al XIX-lea. Gândirea apofatică a Părinţilor Bisericii occidentale, în clipa în care spune: neg (apophasko, în greceşte, opus lui cataphasko, afirm) posibilitatea cunoaşterii raţionale a lui Dumnezeu, conchide că soluţia ar consta în perfecţionarea tehnicilor raţiunii. Efectul direct al unui asemenea silogism - scolasticismul secolelor XIII-XV, cu formidabila lui maşinărie raţionalistă; care, la rândul lui, are ca efect direct, spune Yannaras, raţionalismul cartezian şi dezvoltările lui ulterioare, prelungite de pozitivismul secolului al XIX-lea. Aşadar, pe parcursul a mai bine de un mileniu şi jumătate, gândirea raţională despre Dumnezeu şi-a mutat accentul dinspre Dumnezeu spre raţiune, înlocuindu-l în final pe Cel Dintâi cu cea din urmă şi făcând posibilă faimoasa propoziţie a lui Hegel: "Dumnezeu este ceea ce filosofează în filosofi". Cu cuvintele lui Yannaras: "edificiul metafizicii europene a fost înălţat pe temeiul premisei existenţei lui Dumnezeu, dar cu excluderea progresivă a prezenţei lui Dumnezeu în lume".
Comprimând violent etapele, teza cărţii ar putea fi rezumată astfel: apofatismul occidental face posibilă constatarea disperată a lui Nietzsche, după care "Dumnezeu e mort" (teologul grec găseşte precedenţe ale propoziţiei într-o carte de imnuri protestante din secolul al XVIII-lea, după care în Vinerea Mare se cânta: "Vai, ce amarnică nenorocire! Dumnezeu însuşi zace mort!"). Yannaras optează decisiv pentru antiraţionalismul nietzschean, de fapt pentru interpretarea heideggeriană a lui Nietzsche - "atunci când vorbeşte despre creştinism", spune Heidegger, "Nietzsche nu se referă la viaţa creştină (aşa cum rezultă ea din Evanghelii şi din învăţătura lui Pavel). Creştinismul este, pentru Nietzsche, manifestarea istorică, lumească şi politică a Bisericii şi a pretenţiilor ei la autoritate asupra lumii occidentale şi a civilizaţiei acesteia, în epoca modernă". După Heidegger, şi implicit după Yannaras, Nietzsche ar urmări "să pună capăt substituirii realului prin conceptul abstract", recuperând astfel pentru modernitate atât empirismul presocratic, cât şi (aici nu mai sunt de acord cu Yannaras) empirismul Părinţilor greci ai Bisericii, pentru care apofatismul admitea imposibilitatea cunoaşterii Esenţei divine, dar chema la participarea la Divinele Lucrări (pe care teologia occidentală nu le discută), fiind deci tot un empirism.
Respingerea teologilor de către un teolog, în numele lui Nietzsche - ăsta-i motivul pentru care Yannaras mi-a devenit deodată aşa de simpatic şi pentru care din nou am depăşit limitele frazei-standard. Şi tot de asta cartea asta, cu tot jargonul şi cu toate tehnicalităţile, mi se pare mai degrabă o scrisoare de dragoste.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (40)

Nu ştiu exact unde am debutat - mi-au apărut în noiembrie 2000, absolut simultan, două pagini de poezie, una în "Timpul", alta în "Transilvania". Cei de la revista ieşeană mi-au cerut o poză; n-aveam, şi atunci O. Nimigean, pe care nu-l cunoşteam, mi-a desenat cu "pix de Maastricht", cum scria în legenda anexă, un portret imaginar, dedus de el din natura textelor mele. Peste patru ani, când ne-am cunoscut, n-am fost chiar aşa de surprins să constat că tipul schiţat de el îi semăna ca două picături de apă: pletos, zvelt, figură de anarhist blând - ce mai, exact pe dos faţă de ce eram/sunt eu. Ne strânserăm mâinile, apoi Nimigean mă examină scurt de după ochelarii sapienţiali şi conchise: "Eşti leit portretul meu!". N-am avut inima să-l contrazic.
Ca să-mi spăl cât de cât păcatul de omisiune de autodenunţ, transcriu mai jos una din poeziile mele preferate din nouăzecismul poetic.

Aşadar, O. Nimigean, banda I

numai dumnezeu m-ar putea scoate de-aici dar dumnezeu nu există poezie poezie fir tors din caierul maţelor cuvânt fertilizat de secreţii aură electrică a gonadelor nimeni eşti tu abis baroc ovalul feţei fetei fără faţă tiv strălucitor al golului

n-am crezut niciodată în tine ai fost şi-ai rămas cârja mea de eter în care se sprijină uneori nefiinţa-mi orgolioasă monstrul dospit în vintre crescut de celule ADN-ul stupid

neant proteic, fost-ai de toate ai luat toate chipurile mi-ai făcut cu ochiul tău vid din oglinda în care atât de-ndelung am privit dar şi din coada păunului dar şi dintre pleoapele groase şi roşii căscate între picioarele femeilor

nu te-ai sfiit să-mi fii mamă şi tată iubită şi fiu grădină şi patrie nu ţi-a fost ruşine să te laşi mângâiată în nopţi nesfârşite moale pisică birmană ai fost eu însumi crescută ca o formă perfectă peste forma trupului meu încât am jucat - încercând să te mint şi minţindu-te - rolul zeului

dar eu n-am fost decât clovnul măscăriciul am fost acoperind cu vopsea şi scălâmbăieli moartea şi muţenia aruncând un giulgiu vopsit în culori ţipătoare peste formele trupului tău inexistent

numai dumnezeu m-ar putea scoate de-aici dar dumnezeu nu există există doar crucea plutind în înalturi ca o uriaşă pasăre de pradă

marți, 19 ianuarie 2010

O fază-ntr-o frază

Cu cât un muşchi e mai solicitat, cu atât devine mai roşu la culoare. Cel puţin, asta demonstrează carnea de porumbel călător, silit să străbată distanţe de sute de kilometri. Totul e cauzat de mioglobină, pigmentul responsabil de roşu, explică un ornitolog pe Discovery. Bun. După principiul culoarea face carnea, deduc că pieptul de pui e alb tocmai fiindcă nu e folosit la zbor, ci cel mult la zburătăcit. Îmi amintesc de încă un piept, la fel de alb şi de nezburător, mai în jos de bărbie; la fel de puţin folositor dacă ne luăm după cum spânzură el aşa, ca o haină ponosită, în cuiele sfârcurilor. Nici acum nu îmi dau seama dacă sânul stâng, mai bine vascularizat, e o plapumă groasă pentru inimă sau o pernă pentru asfixie.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (39)

Evident (dar cine trece de evidenţe, o face pe riscul lui, spunea cineva) -

Mihai Eminescu, Oricare cap îngust

Oricare cap îngust un geniu pară-şi,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Şi cum doreşte zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.

Ci muza mea cu sine se împacă,
Eu am un singur, dar iubit tovarăş
Şi lui închin a mele şiruri iarăşi,
Cântarea mea, de glorie săracă.

Când dulcii-i ochi pe linii or s-alerge
Va cumpăni în iambi turnata limbă:
Ici va mai pune, dincolo va şterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge
Şi al ei suflet pe al meu şi-l schimbă.

[1878]

miercuri, 13 ianuarie 2010

Nu o carte, dar o frază pofticioasă despre alcool

Etilismul diluvian e riguros opus anacreontismului. Alcoolul nu e, în cazul acesta, atât graţie, cât pedeapsă. Luând forma vasului uman în care e turnat, îl distruge lent, eliberând inefabilul conţinut sufletesc. Alcoolul oferă, într-adevăr, şansa eliberării metafizice – dar cu preţul distrugerii fizice a subiectului. Nu-i de mirare, aşadar, că soluţia etilismului suicidar era răspândită în tot blocul comunist – rememorând anii de juneţe literară, Matei Călinescu observă undeva în "Amintirile în dialog": „alcoolismul era o lentă sinucidere fizică. Nichita din ultimii lui ani de viaţă – între noi intervenise o anumită răceală de prin 1970, aşa că l-am văzut rar înainte de a pleca definitiv – era un om grav bolnav, pe care noii lui prieteni de beţie, unii dintre ei scriitori-funcţionari de partid dominaţi ei înşişi de instinctul morţii, nu l-au protejat. Grigore Hagiu se alcooliza şi el sinucigaş, cu bani luaţi pe poemele în care celebra partidul cu ocazia aproape oricărei sărbători oficiale, deşi el continua să scrie paralel poeme de altă factură, cu un suflu tragic şi, adesea, cu tăişuri critice ascunse.” E poate necesar să fie spus în treacăt că, pentru scriitori citaţi de Matei Călinescu, şi de altfel pentru majoritatea scriitorilor români postbelici, lichidul libertăţii şi al morţii era vodca, alcool exotic în interbelic, importat la noi odată cu ideologia venită pe tancuri. Un cercetător interesat de istoria culturală autohtonă a alcoolului şi, în speţă, a vodcii, venind cumva în siajul studiilor lui Andrei Oişteanu privind Scriitorii români şi narcoticele (a se vedea arhiva revistei 22 din 2008, începând cu numărul 947), ar putea realiza un profitabil exerciţiu de comparatism între, pe de o parte, scriitorimea rusă interbelică, pentru care consumul autodistructiv de vodcă era pandemic, după cum reiese din teribilele memorii ale soţiei genialului Osip Mandelştam, Nadejda, ea însăşi revelată drept scriitoare de anvergură de această tardivă mie de pagini de rememorări ale infernului sovietic; şi, pe de altă parte, scriitorimea română postbelică, cuprinsă şi ea aproape inexplicabil de brusc de aceeaşi pandemie, descoperind cu instantaneu şi thanatic deliciu lichidul transparent care, mai ales în combinaţie cu şampania (în spaţiul nostru, Nichita Stănescu introduce această reţetă rusească), te transportă cu quasi-infailibilă eficacitate într-o lume în care eşti fie Mîşkin, fie Stavroghin.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (38)

Pe 4 ianuarie, Nora Iuga a împlinit vreo douăşcinci de ani.
Aşa că e clar cine ne poartă sâmbetele sâmbăta asta.
Mulţi ani fericiţi tinerei poete!

Aşadar, Nora Iuga:

punct

azi noapte l-am visat
pe liiceanu
avea o cămaşă albă apretată
îngheţa totul în jur
"ai un creier frumos"
mi-a spus
vedeţi şi dumneavoastră
cu ce se poate lăuda
o femeie

mirat de parcă te-a atins o lebădă

sunt întâmplări rele
când treci strada
când deschizi o sticlă de bere
când trandafirul te închide
în carcera lui
sunt camere în care eşti văzut
oricât te-ai baricada
oricât ai pune feţe străine
la geamuri
ei îţi adulmecă vulnerabilitatea
înfig dinţii în creierul tău
îţi înfulecă gândurile

stai întins pe pat
ţii într-o mână un soare într-o mână o lună
măşti totemice
- linguriţa se loveşte de paharul cu ceai -
te trezeşti brusc
mirat de parcă te-a atins o lebădă

şi asta ce mai e
întrebi râzând

un cap rostogolit
în libertatea încremenită

aici se vinde

ce importanţă au toamnele
şi sufletul ghemuit sub umbrela de ploaie
ce importanţă au bocancii
cu care ai escaladat everestul
aici se dă pâine
aici se dă lapte
aici se vinde carnea
şi sângele omului
viaţa este prea comestibilă

luni, 4 ianuarie 2010

Adela Greceanu, "Mireasa cu şosete roşii"

Imposibil de încadrat între graniţele unui singur gen literar, cartea Adelei Greceanu mizează tocmai pe ideea unei (im)posibile limite între trăirile eului şi realităţile imediate, pe care le topeşte într-o poveste cu multe înţelesuri, începută, tehnic, printr-o conversaţie care coincide cu prima parte a volumului. O mireasă cu şosete roşii e pieptănată, într-o noapte egală cu timpul mai multor existenţe, de o mătuşă şi de fiica ei, care o pregătesc de aşteptata nuntă. Întâlnirea personajelor seamănă uneori cu o şezătoare, alteori cu un priveghi. Toate personajele, cu excepţia Pulheriei, o îndeamnă pe mireasă să continue povestirea, profitând de timpul rămas până la venirea dimineţii. Împletindu-i părul şi întreţinând povestirea, ele o pregătesc pentru nuntă, pentru întâlnirea cea mai importantă a vieţii sale. Mireasa alternează planurile povestirii, raportându-se când la întâlniri şi întâmplări reale, când la detalii acumulate în urma visetelor sale, a visărilor cu ochii deschişi. Cele două planuri se întretaie, încercând să se explice reciproc, însă nereuşind altceva decât o complicare continuă a povestirii. Rememorarea pe care o face mireasa pare un fel de călătorie a sufletului înainte de urcarea la cer. Şosetele roşii nu sunt doar un detaliu picant, în ele pare să stea puterea miraculoasă a miresei, cheia ei spre un alt tărâm sau spre un alt timp al vieţii sale. Limita dintre viaţă şi moarte este flexibilă şi personajele o trec de nenumărate ori, în ambele sensuri. Povestea miresei stimulează, stârneşte poveştile celorlalte personaje. Fiecare se (re)descoperă prin intermediul celorlalte. Paradoxal, apelul la elemente cât se poate de concrete nu face decât să sporească densitatea pânzei de incertitudini care se ţese pe parcursul povestirii. Aşa cum graniţa dintre realitate şi viset sau între viaţă şi moarte nu era deloc limpede în prima parte, nimic nu este pe deplin fixat nici aici, şi mai cu seamă timpul îi scapă în permanenţă de sub control. Dimineţile se ivesc de nicăieri, la marginea unor vise pe care nu are când să şi le explice, zilele sunt siple acumulări de experienţe şi întâlniri mai mult sau mai puţin dorite, iar serile închid un cerc confuz în care pisica Păpuşescu pare să fie, de multe ori, singura certitudine.Pregătindu-se de marele spectacol al nunţii, mireasa îşi adună la un loc spaimele cele mai mari, atenuând gravitatea pasului decisiv, pe firul subţire dintre lumea veche şi cea nouă. Iubirile sunt aşadar fragmentate şi protagonista caută mai mult să se regăsească pe sine prin intermediul lor decât să descopere care dintre cei cinci bărbaţi i se potriveşte cel mai bine. Cei cinci apar şi dispar periodic, lăsând urme vagi ale unor întâlniri sau vizite fugare. Deşi ne pune serios pe gânduri, Mireasa cu şosete roşii nu vrea să ne răspundă la nicio întrebare. Secretul ei, împărţit între minuscule felii de realitate şi vis, ar putea fi reconstruit oriunde: pe caietul gol, pe podeaua garsonierei, în vagonul de tren, în metrou sau în cimitirul de vizavi. Alesul ar putea veni de nicăieri şi ar putea spune totul. Dar nu vine.

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (37)

Primul poem al lunii ianuarie e cu şi despre un anumit ianuarie esenţial în istoria noastră, de la care se fac acum, în 2010, o sută cincizeci de ani (un veac jumate de singurătate românească, ar putea ricana cineva. Eu nu.) Şi e scris de un poet patriot numit... Mircea Ivănescu (zău dacă nu sunt mai rău decât Florin Piersic cu castravetele lui!). Mai exact, iată despre ce-i vorba: primul poem în care Mircea Ivănescu e chiar Mircea Ivănescu apare în numărul 1 din 1959 al revistei clujene "Steaua", respectivul număr sărbătorind centenarul unirii Principatelor Române - aniversarea fiind una puternic politizată, era de la sine înţeles că şi textele cerute trebuiau să fie în aceeaşi măsură de politizate. Ceea ce s-a şi întâmplat; nici măcar “seniorii” nu s-au putut eschiva, în ipoteza că şi-ar fi dorit-o, de la această nobilă datorie partinică de a colora retroactiv în culori comuniste unirea Principatelor Române, ca şi cum Alexandru Ioan Cuza şi ceilalţi ar fi fost protocomunişti care, ca un fel de Ioan Botezătorul colectiv al viitoarei religii laice, ar fi pregătit şi anunţat regimul eliberator. E cu atât mai îmbucurător pentru admiratorii poeziei lui Mircea Ivănescu să vadă că singurul text care păcăleşte cu succes cenzura, singurul lizibil şi azi din tot numărul cu pricina, este acest poem numit, aparent conformist, "Sonet despre Unire".

Aşadar, Mircea Ivănescu, Sonet despre Unire:

Ianuarie acela de-argint şi-a sunat raza limpede ca o stea. Şi acum,
când soarele de-o sută de ori s-a răsfrânt în ierni adânci sau senine,
lumina stelară de-atunci ne bate în ferestre. Şi colindele line
ale stelelor vechi urcă în clarul de lună încet ca un fum.

N-am fost şi eu cu cei mulţi care-au încheiat brăţara ţării, dar cum
privesc cerul de azi, luminos în noaptea cu mii de sclipete fine,
simt cum în noaptea aceea toate stelele se plecau să se anine
pe frunţile lor, regăsite după un atât de lung drum.

De-aş fi trăit în vremea de-atunci, seara, când m-aş fi întors
lângă tine, încet ţi-aş fi spus: Iubito, chiar astăzi am tors
din caierul greu al vremii o zi minunată. Aşteaptă să tragă

poştalionul în piaţă. Vino, scutură-ţi părul, unduiosul, de zână,
hai să plecăm pe drumul de-argint spre Milcov. – Mi-eşti dragă.
Să ne prindem şi noi în hora de aur – “...să dăm mână cu mână...”

Administrare

Statistici (Vizitatori unici)


"Fără speranţă" (1) "Ghimpl-netotul şi alte povestiri" (1) "Jurnalul unei fete greu de multumit" (2) "Mireasa cu şosete roşii" (1) "Muzeul negru" (1) "negru la albino" (1) "Speranţă abandonată" (1) "Steaua Sudului" (1) "Trei într-o barcă" (1) ”Zbor în bătaia sageții” (1) 47 Îngeri de catifea (1) A.C. Grayling (1) Adela Greceanu (1) Alexandru Muşina (1) Ana Dragu (2) anabasis (1) analogii (1) Andreas Wenning (1) Andrei Oişteanu (1) Angela Marinescu (1) Anii (1) Antologie de poezie şi proză (1) arhitectură ambiental-ecologică (1) arhitectură ambientală (1) Arta Romanului (1) Barbellion (1) Baronul din copaci (2) Basmul Prinţesei Repede-Repede (1) blogosfera (1) blogul de aur (1) Bohumil Hrabal (1) Caitlin Thomas (1) Caius Dobrescu (1) Cartea neliniştirii (1) Cartea tuturor intenţiilor (1) Casele din copaci (1) Centaurul (1) chirnoagă (1) Chris Tanasescu (1) Chrisots Yannaras (1) Claudiu Komartin (2) Club ASTRA (1) Compromisul (1) Conacul (1) Confesiuni (1) Constantin Virgil Bănescu (1) D. Iacobescu (1) Dan Coman (3) Daniel Bănulescu (1) Diana Geacăr (1) Don DeLillo (1) Dylan Thomas (1) ekphrasis într-o frază (1) Ellias Canetti (1) Emil Brumaru (3) Eminescu (2) eros (1) exercitiu de analogie (1) experiment misogin (1) Fântâna lui Julien Ospitalierul (1) feminimalisme (1) Fernando Pessoa (1) filip florian (1) Florin Partene (2) frază despre automutilare (1) Fric (1) Friedensreich Hundertwasser (1) Friedrich Nietzsche (1) Garcia Marquez (1) Gellu Naum (2) Generalul în labirintul său (1) Georgia O' Keefe (1) Gherasim Luca (1) Ghiorghios Seferis (1) Goya (1) Grigore Leşe (1) Horia Roman Patapievici (1) Humanitas (1) Ilarie Voronca (1) Ioan Es. Pop (1) Ion Mircea (1) Ion Monoran (1) ion mureșan (1) Ion Mureşan (3) Ion Negoițescu (1) Ion Zubaşcu (1) Isaac Bashevis-Singer (2) Istoria criticii literare moderne (1) Italo Calvino (1) Iustin Panţa (1) J.J. Rousseau (1) J.M.G. Le Clézio (1) Jeni Acterian (2) Jerome K. Jerome (1) John Berryman (2) John Updike (1) Joseph Brodsky (1) jugendstill (1) Jules Verne (1) jurnal (3) kafka (1) Kiran Desai (1) Lady Lazarus (1) lansare (1) Lawrence tree (1) Leapşă literară (1) Leonid Dimov (1) librăria "Constantin Noica" (1) Limba salvată (1) Liviu Rebreanu (1) loc ideal de refugiu (1) Lucian Raicu (1) Mandiargues (1) Marcin Swietlicki (1) Mariana Marin (2) Marin Mălaicu-Hondrari (2) Mario Vargas Llosa (1) Marius Ianuş (1) Martin Woodside (1) Matei Călinescu (1) Matei Milu (1) Mă numesc Roșu (1) memorii (1) metamorfoza (1) Mihai Eminescu (2) Mihai Ursachi (1) Mihail Medrea (1) Mihail Sebastian (2) Milan Kundera (1) Mircea Cărtărescu (2) Mircea Dinescu (1) mircea ivanescu (1) Mircea Ivănescu (5) Mircea Vulcănescu (1) Moscova - Petuşki (2) Nadejda Mandelştam (1) Nichita Stănescu (4) Nora Iuga (1) O. Nimigean (2) Orhan Pamuk (1) Osip Mandelştam (2) Pampers (1) Pantaleon si vizitatoarele (1) Paul Celan (1) Peştişorul de aur (1) Peter Beagle (1) Petru Aruştei (1) Petru M. Haş (1) poemul de sambata asta (4) Poemul de sâmbăta asta (54) poetii arabi din Spania (1) poeţi mistici (1) poezie (5) poezie italiană din secolul XX (1) poezie populară (1) Praga. (1) premii (1) Previati (1) Probleme personale (1) prozatori cehi (1) proză (2) Radu Vancu (2) recital de poezie (1) remedii contra "uscăciunii preajmei" (1) René Wellek (1) Reverenţa (1) Revista Transilvania (2) roman (13) Romulus Bucur (2) Saadi (1) Salvador Dali (1) Sandro Penna (1) Sara (1) sartre (1) satira (1) Serghei Dovlatov (1) Sibiu (1) Simona Constantinovici (1) Sorin Ilfoveanu (2) spatiu privat (1) Stau in cerdacul tau (1) stilizare (1) Straja Dragonilor (1) Ştefan Agopian (2) Ştefan Aug. Doinaş (1) Ştefan Manasia (1) Teodor Dună (1) The Ship (1) trubadurii (1) Tudor Arghezi (1) Un loc plăcut şi numai al lor (1) Vecinătăţile (1) Venedikt Erofeev (2) Veronica D. Niculescu (1) Victor Ieronim Stoichiţă (1) Vintilă Ivănceanu (1) Virginia Woolf (1) Vlad Moldovan (1) Wittgenstein (1) Zarvă în livada de guave (1)

  ©O carte într-o frază - Template by Dicas Blogger.

SUS