luni, 2 august 2010

Poemul din sâmbăta de ieri

...ce să-i faci, aşa-s eu, cam cu retard. :)
Dar, de dragul poemului de mai jos, tot o să mă iertaţi până la urmă, nu puteţi altfel. :P

Aşadar, Ion Mureşan, Singur sub pământ

Ci eu singur sub pământ.
Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.
Căci pământul i-a expectorat pe toţi.
Pe toţi i-a scuipat între flori,
în batista înflorată a primăverii.
Pe toţi i-a dat afară.
Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase
domnişoare tebeciste.
Pleosc! i-a scuipat pământul în iarbă.

Şi tocmai acum e ziua învierii.
Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului.
E Ziua Judecăţii.
Oh, ce bucurie mare!
Pe toţi i-a scos pământul afară
din plămânii lui,
din lăzile lui frigorifice
unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat.

Aceasta e Ziua Judecăţii,
ziua în care creşte carnea pe fiecare os,
carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă.
Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna.
E o carne sigură.
Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice:
„Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!”

Ci eu singur sub pământ.
Şi pe fiecare osişor creşte carnea.
Încât se umple pământul de oameni
şi apele de peşti
şi cerul de păsări
şi cuştile de câini
şi bucătăria de vară a mamei se umple de muşte
(căci şi pe osul de muscă creşte carnea de muscă)
oh, ce bucurie mare!

Iar cei care au fost arşi în foc de nu mai au oase
se bucură şi ei
căci, după câte văd eu de sub pământ,
în iarbă se aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit
ori mari cât o casă care arde,
iar flăcările, pleosc, numai ce scuipă oase
şi pe oase numai ce creşte carnea,
iar dacă undeva, în lume, apare o idee,
numai ce vezi că în jurul ei creşte un cap,
numai ce vezi ideea că se tolăneşte la umbra unei frunţi
care înainte nici nu era.
Oh, ce bucurie mare!

Ci eu singur sub pământ.
Pocneşte pânza praporilor în vântul serii.
Eu singur sub pământ ca un copil cu nasul lipt de geam.
Eu cu nasul ca un melc lipit de geam.
Iar ceea ce văd, văd prin iarbă.
Şi stau în laptele dulce şi negru al pământului
şi-s singura broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat
din neagra împărăţie.

Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.
Iar ei joacă hora,
roată–roată în jurul lui Christos
care stă ca un miel în mijlocul lor.
Şi ce văd eu, prin iarbă văd:
femeile cu picioare subţiri ca şi creioanele
şi cu sexul ca şi guma de şters, udă şi roz ca radiera,
şi bărbaţii tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi
fiecare cu două călimări pline cu cerneală între picioare.

Asta am apucat să văd,
căci ei cu Christos în mijlocul lor se înalţă la cer.
Iar eu singur, singur, singur pentru vecie,
şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra,
cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi,
singur în laptele dulce al întunericului,
singur sub pământ.
Oh, ce bucurie mare!

Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri.
Şi deodată, pleoasc,
întunericul scuipă un înger,
un înger mic mic,
un înger sfrijit,
un înger diabetic,
un înger albinos,
ultimul îngeraş recuperator.
Care mă înhaţă de o ureche
şi mă duce în lumină şi eu plâng
şi plâng prin aer
cu urechea între degetele îngeraşului,
plâng,
că întunericul rămâne singur.

sâmbătă, 24 iulie 2010

Poemul de sâmbăta asta (62)

Pam-pam, cea mai proaspătă poetă douămiizecistă vine azi la pedeseul nostru.

Luiza Vasiliu, Summertime (live in Bistriţa)

pesemne că
(mereu am vrut să-ncep aşa
o postare, dar nici una
n-a meritat efortul)
s-au întîmplat cu adevărat lucruri la bistritz

dacă eu am dormit ieri
non stop, iar azi mi-am mai rezolvat
din treburile lăsate deoparte ascultînd
de două sute de ori lying a martinei. last.fm-ul meu
e în pragul unui atac de panică.

am fost singura
ne-poetă
dintre participanţi, un copil
lăsat să alerge printre galantarele cu dulciuri
şi să-şi aleagă de-acolo drajeuri, jeleuri
şi amandine moi. am primit în 4 zile
bucurii cît pentru 4 ani. k.
zicea că să nu exagerăm, uite că nu exagerăm
şi chiar aşa e.

dacă festivalurile de poezie
trebuie să existe, atunci
neapărat să fie ca cel de la bistriţa.

în fine, mă cunoaşteţi deja,
mă entuziasmez uşor
şi nu prea se poate pune preţ
pe ce spun. dar de data asta
vă rog eu mult să mă credeţi.

un pas mai departe dacă fac
şi o să ziceţi c-am inventat totul

şi că vai ce e cu siropul ăsta.
nu-l fac şi spun aşa, într-o ordine dezordine:

marin mălaicu-hondrari. un om cu adevărat bun, aşa cum nu se prea mai găsesc nicăieri. şi c. îi seamănă întocmai.
adela greceanu. sora mea cvasi. ar trebui s-o auziţi cum cîntă summertime pe la 3 dimineaţa, pe terasa unui club house unde ne-am cam lăsat pieile de-atîta dans şi prosteală.
ana dragu. o frumuseţe de împărăteasă romană, genul care-ar fi condus imperii numai clipind de două ori.
doina ioanid. mai tînără decît toţi tinerii de la observator.
miruna vlada. în sfîrşit cineva care rîde mai tare ca mine. deşi cred că ea crede acelaşi lucru despre mine.
răzvan ţupa. ar trebui să li se interzică poeţilor să aibă gropiţe. atîta am avut de zis.
claudiu komartin. cu vocea aia a lui poate să îmblînzească şi leii.
radu vancu. bonom şi blînd. musai să-l auziţi spunînd bancuri. şi cîntînd.
white noise. de fapt, e blue noise, pencă se-mbracă mereu în albastru. şi ne-am cam împrietenit.
gabriel daliş. are în el ceva care linişteşte apele, pe toate.
dan coman. el şi mara.
ştefan manasia. un munte de om, cred că ar fi putut să-l joace pe spartacus dacă şi-ar fi pus mintea.
rareş moldovan. nu ştie ce comentarii făceam cu fetele de la engleză în anul I de facultate..
cristi cotarcea. if jesus was a clown.
ioana nicolaie şi mircea cărtărescu, amabili şi deschişi, păşind atent printre noi.
ana şi camelia toma. aproape surori.
florin partene. sau ce frumos e omul. sau hîp hîp (aşa ne-a spus că sforăie ştim noi cine). sau toţi sîntem o pulbere fină şi din delicateţe plutim în lumină.

marți, 6 iulie 2010

Ioan Es. Pop, "Ieudul fără ieşire"

În ce priveşte poezia română, unul dintre evenimentele de top ale lui 2009 a fost reeditarea "Ieudului fără ieşire", deja demultişor o carte-cult, la Ninpress/Charmides. I-am trimis lui Un Cristian două-trei fraze despre această carte minunată pentru Târgul Alternativ de Carte; le reproduc mai jos. (Sunt un fragment dintr-un text ceva mai amplu, publicat în "Transilvania".)

Ioan Es. Pop, exorcistul


Nu atât moartea, cum s-a tot spus, e sursa de teroare din poezia lui Ioan Es. Pop, cât răul. O hipermnezică exorcizare, o obsesivă anamneză a ororii – orice text care îşi propune altceva decât asta e, pentru poetul No exit-ului, altceva decât poezie. Oricât s-ar da de (auto)biografist şi de coborâtor al poeziei în căminele de nefamilişti, Ioan Es. Pop înţelege de fapt rostul poeziei în felul vechilor şamani – după care poezia nu are multe în comun cu literatura în înţelesul modern al cuvântului, ce să mai vorbim de cel postmodern. Ea e pur şi simplu descântec, invocaţie a spiritelor pentru tămăduirea răului. Febricitarea ei e a vraciului zgâlţâit de frigurile posedării. Desigur, masca dogonă a şamanului pare uneori decorată cu schime şi grimase expresioniste, ori evocă cine şi ce alte asocieri culturale. Nu e o eroare să le luăm în analiză; ar fi însă una capitală să le luăm, ca să zic aşa, în sinteză, să reorganizăm înţelegerea poeziei în funcţie de dezvoltările livreşti ale acestor trimiteri (ca la Mircea Ivănescu, să spunem, unde metabolizarea referinţelor în corpul poemului e esenţială, sensul poetic pur şi simplu nu se instanţiază independent de inserţiile livreşti). Ar însemna să socotim că funcţiile intertextuale ale limbajului poetic valorează vreo clipă pentru Ioan Es. Pop mai mult decât funcţiile lui exorcist-terapeutice. Altfel spus, posibilitatea intertextului e reală, însă secundară; chiar atunci când referinţele sunt punctual identificabile şi intertextul are ramificaţii imense, sensul poemului nu e suma sensului intertextelor, poemul nu există pentru a se constitui din interglosări endogene în corpul literaturii. Asimilarea metanoică a poeziei – pentru un poet precum Ioan Es. Pop, mirajul acestei posibilităţi e totul. Literatura cu sens autoconţinut, literatura endogamă e în cazul acesta un nonsens, dacă nu un contrasens de-a dreptul, ca pentru acei poeţi suprarealişti pentru care literatura propriu-zisă e duşmanul – să ne amintim de Breton, care în Al doilea manifest din 1929 l-a excomunicat din mişcare pe un scriitor de talia lui Georges Limbour sub acuzaţia de „cochetărie literară” .
Nu e întâmplătoare asocierea lui Breton; structura fantasmatică a poemelor lui Ioan Es. Pop are un chose suprarealist, răul exorcizat de ele e de aceeaşi natură cu răul suprem din Haut mal a lui Michel Leiris, faţă de care poezia lui Ioan Es. Pop e mai puţin sanguinară, e drept, însă mai acut metafizică. De asemenea, textele din Ieudul fără ieşire ar fi făcut deliciul lui Georges Bataille, sunt toate exemple ideale pentru acea „hipermorală poetică” născută din profuziunea complicităţilor în cunoaşterea şi experimentarea răului, teoretizată atât de seducător în Literatura şi răul. „De même que l'horreur est la mesure de l'amour, la soif du mal est la mesure du bien” – fraza aceasta lui Bataille s-ar potrivi de minune ca epigraf al Ieudului fără ieşire, amplu oratoriu al ororii, lipsit de orice rezolvare luminoasă, ca şi când corul tragediei antice, luând cutremurat act de hybris-ul lumii reprezentate, îi cântă oroarea, fără a reuşi să treacă la rezolvarea violentă, dar kathartică, din actul final. Priveşti în hău, şi hăul priveşte în tine, clamează aforismul celebru al lui Nietzsche. Priveşti în rău, şi răul priveşte în tine, ar putea parafraza Ioan Es. Pop. Tensiunea insuportabilă a poeziei lui vine din aceea că dicteul automat al terorii se face lucid, pagină de pagină; nimic nu anesteziază conştiinţa care, terifiată, înregistrează viziune neagră după viziune neagră. Contrar prejudecăţilor, alcoolul nu are nici un efect în sensul acesta; ceea ce demonstrează că alcoolul este numai întâmplător catalizatorul răului, poezia lui Ioan Es. Pop fiind complet indiferentă faţă de orice soi de anacreontism, de orice fel de celebrare a alcoolului.
Pe lângă un astfel de infern, lumea din poezia lui Bacovia aproape că pare mic-burgheză. Nu-i aceasta, desigur, o judecată de valoare, ci una pur descriptivă – citind pe cei doi mari poeţi cu ochiul unui Fernand Braudel, bunăoară, interesat adică de istoria vieţii private, nu putem să nu observăm că „omul concret” bacovian îşi duce existenţa, prin comparaţie cu chiriaşul (era să zic: prizonierul) căminului de nefamilişti din strada Olteţului numărul 15, într-un infern de confort îmbunătăţit. Ioan Es. Pop e faţă de Bacovia ceea ce e Eugen Ionescu faţă de Caragiale; în rarele circumstanţe în care e manifest, umorul are simptomatologia sindromului moriatic – bolnavul, hipomaniacal, intră într-o starie de euforie aflată într-o evidentă asimetrie cu starea generală dezastruoasă, cauzată adesea de leziuni ale emisferei drepte a creierului. Umorul, sau mai degrabă sarcasmul infrecvent al lui Ioan Es. Pop are o natură din aceasta moriatică – micile inflamaţii euforic-ludice nu numai că nu eliberează tensiuni ale lumii detracate, ci dimpotrivă, vin să-i confirme totala alienare. Îngheaţă, una peste alta, sângele şi mai tare în vine, ca „râsul la mormânt”, cu vorba lui Eminescu.
De la Ieudul fără ieşire până la poemele de deunăzi din România literară (10/2010), anunţând o viitoare carte care s-ar putea chema Cartea rece (titlu folosit deja de Irina Nechit) sau Unelte de dormit, Ioan Es. Pop a scris cea mai vie poezie a morţii, cea mai bună poezie a răului din întreaga noastră literatură.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Poemul de sâmbăta asta (61)

S-ar putea zice că, la rigoare, textul de mai jos nu e poezie. Eu aş răspunde că, la rigoarea absolută, e. (Ce anume e rigoarea absolută, se va vedea tocmai din text.) Şi nu numai că e absolut riguros poetic, dar deschide o uşă altfel bine ferecată care dă direct înspre curtea interioară a poeziei. O deschide cu verva stranie a unui arici care ţine să dea iarba fiarelor la toată lumea.
Pentru că, am uitat să vă spun, textul acesta din "Cartea pierdută" (1998) nu e numai un text despre poezie, ci şi unul despre arici.

Ion Mureşan, Poezia şi aricii (o paranteză)

Câteva cuvinte despre virtuţile limbajului poetic ar fi, cred, binevenite. Dar cum m-am cam săturat de animalul invocat mai înainte, în analogia pe care tocmai sunt pe cale să o săvârşesc, mă voi folosi de un alt animal: ariciul. Din respect pentru condiţia parantezei, voi fi scurt.
Stăm sub limbaj ca sub un munte nevăzut. După cum omul îşi sapă tunele în muntele de piatră, îşi sapă tunele în muntele relaţiilor sociale, nestânjenit îşi face casă, îşi cumpără maşină etc., la fel îşi sapă el tunele prin limbaj. Cuvântul, spunea Heidegeer, este rostirea cuvântului din Fiinţă, care nu are limbă. În Fiinţă, toate "cuvintele" sunt legate de toate "cuvintele". Bequerel, dacă nu mă înşel, spunea că dacă cineva mişcă un deget pe Pământ, ceva se mişcă pe Sirius. La fel este şi în Limbaj: dacă eu mişc ceva în cvântul "deget", ceva se mişcă în cuvântul "Sirius". Asta nu înseamnă că noi putem vorbi cu toate cuvintele lumii deodată. Tocmai de aceea spuneam că discursurile noastre sunt un fel de tunele. Numai Dumnezeu poate vorbi cu toate cuvintele (şi cu toate semnele) deodată. Şi chiar o face. Prorocii mărturisesc despre vorbirea lui că este ca tunetul. Cât despre urechile noastre, ele îl aud foarte rar, iar când înţelegem frânturi din Marele Tunet ne cutremurăm. Vorbirea noastră delimitează şi uneori, vorba lui Rilke, delimitează prea tare. Altfel spus, trasăm hărţi pe hârtia Limbii, iar apoi ne oirentăm după ele în Lume.
Acum: să zicem că fiecare cuvânt e un arici. La fel cum fiecare arici are o sumedenie de ţepi, fiecare cuvânt are o sumedenie de sensuri. (Lingviştii vor râde zicând că bat câmpii pe marginea "polisemantismului". Nici măcar nu este un cuvânt la fel de frumos ca şi cuvântul "arici"!) Eficient şi sărac, ca orice unealtă, limbajul ştiinţei leagă cuvintele (sau, oricum, încearcă) prin sensurile lor cele mai tari. Adică este crescut ariciul în anumite condiţii de mediu (discursiv), se constată care ţep a crescut mai gros şi mai lung şi mai viguros şi prin acesta se leagă ariciul de ţepul cel mai lung, mai gros şi mai viguros al ariciului următor. Restul ţepilor îl taie cu grijă oamenii de ştiinţă, distinşii savanţi cărora le place ca aricii (cuvintele) să fie cheluţi (ca şi capetele lor?).
Singurul, limbajul poeziei, riguros la modul absolut, leagă (încearcă) toţi ţepii unui arici de toţi ţepii ariciului următor, toate înţelesurile unui cuvânt de toate înţelesurile cuvântului următor. Poetul nu bărbiereşte aricii. Mai mult, deşi mult mai bogată, poezia cu nobila-i umilinţă nici măcar nu râvneşte la prestigiul surorii mai sărace, nici la numele ei pompos: "Ştiinţă".

sâmbătă, 26 iunie 2010

Poemul de sâmbăta asta (60)

Un poem care ar trebui pus în DEX ca ilustraţie a cuvântului-titlu "dor".
(Luat din ca de obicei meseriaşul Tiuk!)

Ana Dragu, două bucăţi de carne sleită


acum lipseşti din toate
şi facem din orice
o sărbătoare
tristă

stau la fereastră ca un canar muribund
o prelungire inutilă a propriilor mele cearcăne

văd porumbei cum turbează şi cîini prăbuşindu-se cu mesaje legate de picior
suprafaţa inimii se sparge în valuri mărunte.

e o noapte adîncă, liniştită
ca şi cum sub zăpadă s-ar ascunde inimi de aur,

insule pe care trăim
ca nişte zei infantili.

luni, 21 iunie 2010

Mihail Medrea, "negru la albino"

Volumul de debut al "tânărului" Mihail Medrea m-a pus pe gânduri din câteva motive. În primul rând pentru că versurile mi se par a nu fi deloc lucrătura unui tânăr debutant - e drept că poetul Mihail Medrea a existat anterior şi sub alte nume -, în al doilea rând pentru că nu înţeleg prea bine cum de atâtea experienţe,  - atâta poveste - pot încăpea în poezie fără să o schimbe decisiv, fără să o altereze, ba dimpotrivă, oferindu-i un echilibru de invidiat. Sau un dublu echilibru, de formă şi de conţinut. De obicei, când aud de poeţi care dăltuiesc poezia - sau limba, sau cuvintele, sau ce se mai poate dăltui de către artiştii nepereche - îmi vine să râd sau râd de-a binelea. Numai că, spre ruşinea mea, citind versurile lui Mihail Medrea, nu m-am putut abţine să mă gândesc exact la chestia cu dăltuirea. Versurile, deşi ciudat de inegale, au un ritm intern care te cucereşte şi care - ca să mă exprim ca în fotbal - face diferenţa. Revenind la ideea cu povestea, cred că e într-adevăr o probă de măiestrie, se vede că întârzierea debutului în volum nu a însemnat timp pierdut, ci căutare continuă, calibrare, autocenzură. Nu cred să fi citit vreodată un volum de poezie care să conţină mai multe istorii de viaţă, prezentate pe larg, nu doar schiţate sau sugerate. Secretul cred că e în fiecare vers în parte sau în structuri de versuri citite ca entităţi separate şi care fragmentează constant povestea. Abia la sfârşit îţi dai seama că ai fost păcălit, că, în ciuda fragmentărilor, ocolişurilor, referinţelor culturale, întreruperilor cu valoare pseudo-aforistică - sau fals-înţelepte - povestea rămâne, că o poţi reface cu un minim efort şi relata ca şi cum ai fi citit o nuvelă sau chiar un roman. Şi, întorcându-te la text, luând-o de la capăt, te miri de fiecare dată că vraja rămâne. Ca să fie şi mai provocator, Medrea ne oferă şi poveste în poveste, incursiuni în memorie sau promisiuni că, dacă vom avea puţintică răbdare, povestea se va schimba radical, într-un joc pe care îl putem continua la infinit, fără niciun risc. Mai ales fără riscul cel mare, plictisul. Mare pişicher al poeziei, acest Medrea...

sâmbătă, 19 iunie 2010

Poemul de sâmbăta asta (59)

Ion Mureşan zice că poeţii sunt ca anticorpii: cu cât e criza mai acută, cu atât trupul secretă mai mulţi.
Grecia e în criză; să-i reactivăm poeţii!

Ghiorghios Seferis, Euripide atenianul

A-mbătrânit între focul Troiei
şi carierele de marmoră din Sicilia.

Îndrăgea văgăunile adânci şi desenele mării.
Văzuse în venele oamenilor
un năvod al zeilor, în care ne prind
ca pe sălbăticiuni;
s-a străduit să-l rupă.
Era aspru, prietenii lui, puţini;
a venit apoi vremea şi l-au sfâşiat câinii.

marți, 15 iunie 2010

Marin Mălaicu Hondrari, Apropierea

"Apropierea" e una din inestimabil de puţinele cărţi care ştiu să spună omeneşte o poveste despre poeţi şi poezie. Căci despre patru poeţi români e vorba, care au trăit cândva împreună poezia într-un soi de falanster lirico-fanatic, amintind ca două picături de apă de cel al romanticilor germani (ori al surrealiştilor francezi); în spirit goethean, membrii tetradei au decis că, pentru ca Poezia să supravieţuiască, e nevoie ca fiecare dintre ei să-şi facă anii de ucenicie - mai exact, să plece în lume şi, vreme de cinci ani, să nu ştie nimic unul de celălalt. Pactul nu-i asumat unanim, unul dintre poeţi refuzând să-şi transforme soţia în Penelopă şi fiica în Telemahiţă; însă tetrada oricum se sparge, iar doi dintre poeţi devin Odisei. Unul dintre ei, personajul principal al cărţii, Adrian, ajunge în Spania, pentru a învăţa limba lui Cortazar, şi face pe paznicul unei firme de maşini second-hand; intră în amor cu Vanessa, contrabandistă bisexuală moartă după poezie, şi în dragoste cu Maria, sculptoriţă şi basistă adulterină. Celălalt Odiseu, Florin alias The Great, trăieşte şi el un minunat amor adulterin la Berlin, unde are o bursă. Ceilalţi doi membri ai tetradei, Dan Parfenie (Odiseul refuznik) şi Lidia (alias madre de la poesia, un fel de Hermes al grupului, dat fiind că în maşina ei se aduna tetrada pentru drumurile iniţiatice prin ţară), îşi văd de viaţa şi de scrisul lor, aşteptând revenirea celorlalţi în Ithaca poeziei.
S-ar putea înţelege că "Apropierea" relatează anii de călătorie ai unor poeţi decişi să-şi facă ucenicia de oameni. N-ar fi chiar inexact; însă e mai aproape de adevăr să spunem că ne sunt aduse aproape poveştile unor oameni extraordinar de vii care se întâmplă să fie şi nişte exemplari poeţi. Sunt poeţi pentru că sunt vii, şi sunt vii pentru că sunt poeţi, stabilind aşadar între poezie şi viaţă o ireversibilă cauzalitate reciprocă. Ceea ce înseamnă că n-au părăsit degeaba Ithaca. Roman al unui paradis poetic pierdut, "Apropierea" e în aceeaşi măsură şi Odiseea regăsirii lui.

sâmbătă, 12 iunie 2010

Poemul de sâmbăta asta (58)

Ion Zubaşcu, Jurnal de moarte şi supravieţuire

Sub acest titlu, mi-a venit ideea să-mi deschid un blog pe care să-l alimentez zilnic cu însemnări şi texte, transmiţând astfel în direct corespondenţe de la moartea mea, derulată lent, sub ochii tuturor, în timp ce mă sting scriind. Dacă tot am văzut o "operă de artă", care consta în filmarea în direct pe chat a unui câine legat de un lanţ, într-un spaţiu închis, şi lăsat să moară de foame, de ce n-aş muri şi eu în direct scriind? În fond, de la "opera de artă" cu câinele nu mai e decât un pas până la alta cu un om filmat în aceleaşi condiţii. Chiar am văzut într-o zi, pe străduţa spre Metrou Crângaşi, un om căzut. De fapt, nu l-aş fi observat de după cutiile de carton, unde zăcea pe asfaltul ud al străzii, dacă nu mi-ar fi atras privirea un tânăr care îl fotografia cu un teleobiectiv din toate poziţiile, se dădea pe spate, îl lua dinspre picioare, apoi de deasupra creştetului, îngenunchea şi vâna detalii apropiate, trăgea imagini "ca teroriştii, din toate poziţiile". Hai să-l ridicăm de aici, i-am zis, să nu-l lovească vreo maşină. A, nu, mi-a răspuns tânărul cu şapcă gen Fidel Castro, cum poartă acum tot Bucureştiul, n-am timp, mă grăbesc, asta nu e treaba mea. Faptul că un om murea poate în faţa lui nu-l interesa deloc, mai important era să-i iasă lui fotografiile cât mai spectaculoase. Păi dacă asta vreţi, fraţilor, vă ofer eu spectacol: lume, lume, hai să vezi pe blogul meu moarte de om!

(din volumul Moarte de om. O poveste de viaţă)

miercuri, 2 iunie 2010

Simona Constantinovici, 47 Îngeri de catifea

În salonul 47 îngerii par să se simtă ca acasă. Pacienţii încearcă să se adapteze la o nouă condiţie, să se obişnuiască, pe cât posibil, cu o identitate ce pare definitiv ruptă de cea anterioară. Cancerul schimbă destine, realităţi, provoacă dezordine şi, paradoxal, scrie poezie. Cu ajutorul unghiei îngereşti, desigur, cea pe care nicio boală din lume nu reuşeşte să o tocească. Solidari în suferinţa lor, bolnavii îşi condimentează neputinţa cu vise. Din bătălia cu imaginaţia, boala nu poate ieşi învingătoare, indiferent de numele său. Alternanţa paginilor albe şi negre transmite repetarea unui parcurs zilnic, de la agonie la fericire şi înapoi. Indecizie, căutare de repere. Boala dă, paradoxal, sens bucuriei şi ne ajută să descoperim nuanţe, să nu mai amestecăm sentimentele, să nu mai lăsăm ochiul să înghesuie obiectele şi realităţile în ansambluri greoaie, de neînţeles. Ameninţarea morţii ne ajută să vedem. Spaţiu închis prin excelenţă, salonul nu reuşeşte să izoleze perfect, să împiedice evadarea. Fereastra se deschide, din când în când, permiţând gândurilor să-şi ia zborul şi să revină, cu amintiri, cu trăiri, cu speranţe. Deşi e plină de imagini ale suferinţei, poezia nu cade în patetic, nu cere ajutor, nu are nevoie de compătimirea nimănui. Ca de fiecare dată, poezia se pricepe să se salveze prin forţe proprii.

marți, 25 mai 2010

John Updike, Centaurul

Desi mizeaza pe semnificatia simbolica a centaurului, mie tocmai destinul (prea) omenesc al protagonistului mi se pare a fi adevarata miza. Altfel spus, paralelismul cu zeii, prezenta lor printre oameni, semnificatiile universale ale unor trairi sau sentimente, repetabilitatea etc. ma cam lasa rece in comparatie cu evolutia perspectivei fiului asupra vietii propriului tata. De altfel, daca stau bine sa ma gandesc, e cam dificil de spus cine este adevaratul protagonist al cartii: tatal sau fiul. Daca tatal este suspendat intre cer si pamant, intre iluziile trecutului si suferintele unui prezent prea brutal, fiul descopera pe zi ce trece profunzimi nebanuite ale acestui parinte pe care uneori il iubeste prea mult, iar alteori pare sa il urasca pentru ca imaginea pe care si-a conturat-o despre lume este prea stricta, prea dependenta de cateva principii sau mai degraba idei preconcepute pe care adultul cu suflet de copil le culesese din incercarile vietii. Cel mai mult il doare pe Peter Caldwell faptul ca tatal sau accepta mult prea usor sa fie invins, ca nu se lupta asa cum ar trebui sa o faca si, pana la urma, ca se lasa prea usor prada mortii, pe care o tot anuntase, singur, ani de-a randul. Profesorul George Caldwell pare sa fi aterizat acolo, in oraselul Olinger, dintr-o intamplare nefericita, care-l facuse sa devina dascal intr-o scoala unde, desi multa lume il vorbea de bine, se simtea de fapt chinuit de directorul Zimmerman, un tip care simtea oarecare placere in a-si exprima puterea, care avea o amanta in scoala, pe d-na Herzog si care, in plus, mangaia elevele intr-un mod cam prea evident, de unii colegi si, mai ales, de elevii care radeau de el, urlau in timpul orelor si profitau de toate slabiciunile lui, acei monstri, cum ii placea lui sa-i denumeasca. Caldura familiei, redata foarte bine de copil in secvente narative la persoana I si a III-a, sotia Cassie, care il accepta si il sustine, bunicul Kramer, care locuieste cu ei si, bineinteles, Peter, nu fac decat sa-i adanceasca suferinta, George reprosandu-si in permanenta ca nu este un sot destul de bun si, mai ales, un tata cum ar trebui sa fie. Punandu-si neputincios capul in maini, tatal ii marturiseste, destul de des fiului ca ar fi meritat un parinte mai potrivit si ca el, fiul, stie si poate deja mult mai multe decat a fost capabil sa priceapa tatal, la varsta lui. Cartea urmareste ultima perioada a vietii tatalui - cu scurte incursiuni in trecut - si suferinta fiului, care intelege ca tatal sufera de fapt de o boala aparte, pe care si-a indus-o el insusi si pe care niciun medic din lume nu ar fi fost capabil sa o lecuiasca. Realitatea e prea dura pentru acest om, pentru care nu exista decat o singura solutie de evadare: moartea.

sâmbătă, 22 mai 2010

Poemul de sâmbăta asta (57)

L-am auzit pe Mircea Cărtărescu citindu-l la Maratonul European de Poezie de la Sibiu, din 2007. Mi-a strâns stomacul. Aşa cum a făcut-o şi acum, când l-am citit în Nimic. Un poem ca acesta (şi ca toate celelalte din volum) nu poate avea drept cauză decât disperarea unui om pentru care literatura a fost de la bun început miza esenţială, totul sau nimic; şi care a înţeles că, de fapt, literatura e totul şi nimic. (Adică, în fine, Totul şi Nimic.)

Aşadar, Mircea Cărtărescu, Nori peste blocul de vizavi

Nu pot mişca acul busolei doar concentrându-mă.
Am încercat. Nu sunt în stare.
Nu pot transmite imaginea unei cărţi de joc. Am încercat.
Am vrut să levitez, şi stând pe spate în sudoarea patului desfăcut
m-am concentrat jumătate de oră până am simţit că înnebunesc.
Am încercat în metrou să fac o fată să se uite la mine
şi fireşte că nu s-a uitat.
Doamne, nu sunt alesul tău!

Mintea mea nu poate să schimbe lumea.
Nu am destulă dragoste, destulă credinţă.
Nu am o aură în jurul capului.
Nu mi te-ai arătat şi nu mi-ai dat nici un semn.

Pipăi cu degetele muşamaua feţei de masă:
ea nu cedează, nu se transformă în aburi roşcaţi.
Ating buclele fetiţei mele:
ele sunt moi şi auriu întunecate.
Nimic nu e altfel decât îmi spun simţurile. Nu există iluzia.
Mintea mea e oglinda plană a lumii.

Plană, plată.
Nici o zgârietură.
Nici o viaţă anterioară, nici o făptură ectoplasmatică.
Nici Agarthi, nici Shambala
nici Maya, cât despre vise
ele sunt doar cosmetice pe nimic.

Privesc în focul aragazului, ca hipnotizat.
Ştiu că am stat într-un uter.
Ştiu că voi sta într-un sicriu. Sau voi mânji pământul cu sângele meu.
Nu voi găsi eu fisura.
Nu voi întoarce eu capul din fotografia de grup.

sâmbătă, 15 mai 2010

Poemul de sâmbăta asta (56)

E tot mai la modă în Franţa, am citit acum câţiva ani în Magazine littéraire un text doct al unui critic care-l considera "cel mai mare poet european de după război" (cu puţine decenii mai devreme, poziţia asta îi era concedată de George Steiner lui Paul Celan, într-o frază din După Babel. Dacă măcar unul dintre ei are dreptate, suntem mari, ce mai! :P).
Mie unul puţin îmi pasă dacă francezul de la Magazine littéraire avea sau nu dreptate, ce contează mai mult e că sărmanul G. L., care s-a aruncat în '94 în Sena, la 81 de ani (cum o făcuse şi Celan, prietenul lui mai tânăr, în '70, la 50), era un poet tare haios.
Iată o dovadă:

Gherasim Luca, sfânta împărtăşanie

părăsisem uzina la 8 mai destrămat ca oricând
îmbâcsit de praf pe străzi lângă domni în blănuri
printre femei frumoase obosit şi destrămat
şi o scârbă umedă îmi umplea gura

doamna aceea frumoasă mă ochise din automobil
eram şi eu destul de frumos - scuipatul nu se vedea
ea purta păr ondulat şi automobil
prezenţa mea acolo îmbâcsită de praf îi provoca o tremurare suavă sub ciorap
şi până la uşa apartamentului ei luxos, automobilul a lunecat uşor

unde lucrezi, m-a întrebat în timp ce-şi scotea mantoul
de câteva zile la uzina de gaz
eşti un băiat voinic şi destul de frumos ai putea câştiga mai bine
până ieri timp de şase luni mâncam odată la două zile

discuţia noastră se putea prelungi la nesfârşit
eu scoteam din mine vorbe mirosind a pâine, a gaz
ea ciripea ca dintr-un pian deschis vorbe asemenea unei romanţe la modă
şi cu toate astea felul bărbătesc
cum se colţura pe oase carnea mea
făcea să ne înţelegem de minune
orele sunt înaintate, să ne culcăm
patul mirosea a cald şi a curat
doamna ştia să facă dragoste mai bine decât vorbea
şi mie îmi plăcea părul ei fiindcă aveam voie să-l trag
dimineaţa mi-a spus la revedere, dragul meu
(orele 5, la 6 deschide uzina)
să ne vedem diseară la 8, luăm împreună cina
lângă vorbele mele mirosind a pâine, a gaz
păstram o gură plină de scuipat
ea a văzut-o, ea s-a speriat
doamna aceea frumoasă cu care o noapte întreagă
m-am plimbat prin dragoste şi automobil, - dispăruse
în locul ei rumega o babă zbârcită şi cu ochelari care
citea de zor pagini din sfânta evanghelie.

sâmbătă, 8 mai 2010

Poemul de sâmbăta asta (55)

Sunt la Sângeorz-Băi, locul care a dat cei mai mulţi scriitori români la mia de locuitori, şi am primit pe surse, special pentru pds, cel mai proaspăt poem născut, iar nu făcut, pe meleagurile acestea. Iată-l:

Florin Partene, La geam

viaţa mea adunătură de vreascuri
e bine să te îndepărtezi
poate după tine vine cineva
să nu treacă cum a mai trecut

dulce şi coapse.
nu desluşesc nimic.
vine dimineaţa.

mă răcesc încet
semnul de la tine creşte
ajunge veste şi aşa vine dimineaţa

viaţa mea ca o nuntă rece
se duce ruşinată
şi după ea să nu poftească să mai vină nimic.

luni, 3 mai 2010

J.M.G. Le Clézio, Peştişorul de aur

Cărţile recente ale lui Le Clézio par rostite de o străină gură şi scrise de o străină mână. Nimic nu leagă Proces verbal de, să zicem, Peştişorul de aur, un soi de Bildungsroman revoltător de politically correct al fetiţei Laïla, arăboaică hilal „din poporul semilunii”, răpită pe când avea şase sau şapte ani de nu se ştie cine şi vândută unei evreice spaniole, care o creşte învăţând-o rudimentele ambelor religii. Romanul e un haloimes de clişee de toate soiurile, de la cele narative până la acelea ale corectitudinii politice, despre un Paris, o Franţă şi un Occident (y compris Statele Unite) văzute prin ochii unei fete hilal care, în drumul ei dinspre anonimat înspre gloria unei cariere de pianistă şi înapoi spre anonimele, dar regeneratoarele origini hilal, bineînţeles că denunţă una câte una toate „pretinsele valori” „psihologice, psihiatrice, religioase sau politice” ale societăţii occidentale de consum (cuvintele ghilimetate sunt ale lui Robbe-Grillet). E un punct terminus trist pentru Le Clézio, care ajunge astfel să celebreze aceeaşi inaderenţă la „pretinsele valori” etc. etc. pe care în punctul origo o abhorase – ba, pentru ca involuţia să fie deplină, ajunge aici pe căile stereotipe ale corectitudinii politice (cel puţin „noii romancieri” predicau în numele Artei...). Tânărul furios care dorea să strige mai tare decât toţi ceilalţi, cum se defineşte singur într-un interviu din "Le Magazine littéraire", sfârşeşte ca băiat de cor cum nu se poate mai disciplinat.
Atunci când formula experimentală a romanelor lui fagocita poetica obiectualistă a noului roman pentru a o întoarce împotriva ei înseşi şi a o transforma într-un paradoxal umanism, Le Clézio era un artist adevărat, capabil să pună limbajul poetic să destructureze ideologia pe care pretinde că se întemeiază şi se preface că o afişează. În schimb, atunci când limbajul poetic e înlocuit de o traducere corectă, dar simplistă a limbajului ideologic al epistemei celui mai recent establishment, Le Clézio e nici mai puţin, dar nici mai mult decât un doctrinar al timpurilor noi, periculos de apropiat uneori de rolul de „toboşar al vremurilor noi”, cu formula propagandistului arhetipal Mihai Beniuc.
Aşa încât sunt acum convins că, pe de o parte, detractorii lui Le Clézio n-au dreptate să-l dispreţuiască (e, totuşi, autorul unora dintre cele mai bune romane franţuzeşti de după război – măcar Proces verbal şi Căutătorul de aur merită acest titlu); după cum ştiu că, pe de altă parte, oricât ar fi cuvântul de tare, cazul lui Le Clézio e acela al unei ratări. Însă o ratare exemplară, mai elocventă decât orice reuşită călduţă. Nu doar pentru că punctul iniţial e situat undeva foarte sus, aproape de polul plus, şi nu numai pentru că e o ratare de Nobel. Ci pentru că e un nemaipomenit studiu de caz despre modul în care, atunci când i se cedează iniţiativa, ideologul devorează întotdeauna artistul. Opera lui e, cinic vorbind, deliciosul proces verbal al unei astfel de ratări exemplare.

sâmbătă, 1 mai 2010

Poemul de sâmbăta asta (54)

Unul dintre poeţii tineri care-mi place mult de tot este Vlad Moldovan. Cu directeţea ei sofisticată, cu naturaleţea ei supravegheată draconic, poezia junelui doctor în Schleiermacher şi iubitor de Oasis atinge la merele fix totul. Da, chiar totul.
Iată:

Vlad Moldovan, Tripon


Încerc să fiu sincer şi

să nu le înfloresc.

Mi-am găsit o spărtură în zid

îmi vine până la umeri

şi pot să scriu comod.

Soarele bate în dreapta mea

cum numai în septembrie poate bate -

o ia pe la spate, trece de ierburi,

se înfiltrează sub pietre.

Sticla de bere stă în stânga mea

nu trebuie să mă întind prea tare

să o apuc.

.

Tocmai a trecut un biciclist

şi după el o maşină.

Văd că gândim în posibilităţi

lumea se pliază domol

pe frumuseţea lor zgrunţuroasă.

.

Nu am multe de spus:

Cred că suntem nişte maimuţe

care învaţă necontenit tehnici.

Tehnici foarte diferite

Şi stranii.

Unii le au cu socializarea.

Alţii fac câte un lucru

şi după aceea

povestesc despre el sau

îl analizează.

E safe.

E pentru schimb.

Un fel de mimetism hilar.

Şi eu fac la fel.

.

Problema mea însă e

că sunt cam sălbatic.

Tehnicile mele nu se potrivesc

cu ale multor oameni.

Nu pot vorbi prea mult

pentru că mă hăpăie imensitatea

din ce în ce mai crudă.

Nu am răbdare să schimb

impresii dar am toleranţă

iar uneori mă tem de

modurile voastre de desfăşurare.

.

Eu aş zice că îs sălbatic

dar nu vreau să epatez şi

nici să exagerez şi dacă

nu sunteţi de acord

aş lăsa de la mine imediat.

.

Sunt o fire molcomă

cam cum sunt câinii scunzi

de pe străduţele mărginaşe.

Puţin băţos dacă mi se permite.

Puţin afectat sau evaziv dacă nu.

Dar credeţi-mă înţeleg

destul de repede ce şi cum

dictează sufleţelul vostru.

.

Uneori , când am stat prea mult singur

mă entuziasmez rău de tot de

ceea ce scriu şi cred că

e ceva nou

din care câţiva or

să ştie ce să facă.

Dar nu sunt sigur aproape niciodată.

Însă sunt extatic

şi mă umple

incredibil din afară

la fiecare milimetru de minunăţie

.

Îmi place muzica şi

îmi place ce e miraculos

sunt multe lucruri cu adevărat miraculoase

- Numai dacă nu le-aş zburătăci

prin cuvintele conştiinţei –

Aşa îmi spun.

Aşa mă îmbărbătez.

.

Ştiu că şi eu, ca o maimuţă,

Ca şi voi, dacă m-aş confrunta

cu experienţele dificile ale vieţii,

dacă m-aş găsi într-o

situaţie de supravieţuire,

mi-aş da arama pe faţă,

adică aş face lucruri

naşpa şi necesare.

Chestii mediocre sau

triste în sinceritatea lor

pe care le-aş uita destul de repede.

Dar nu mi se întâmplă aşa,

şi mă pot considera

extrem de norocos că mă ţine lumea

într-un cocon ciudat

şi că am reuşit până acum

să fentez „greutăţile vieţii” extrem de bine.

.

Din postura asta vă vorbesc.

Ca un Extrasensibil

vă spun că e minunat.

Pentru că aura se arată prea des

într-un zid zdrelit, pe un acoperiş

spulberat de lumina lui septembrie.

Hăt sus în văzduh

Ici şi colo sub streşini.

.

Divinaţia şi liniştea

sunt virtuţi gemene.

Divinaţia şi liniştea

mă leagănă

de când am făcut ochi.

.

Am stat am citit ce am scris

puţin m-a furnicat puţin e ridicol

şi după asta repede am văzut

nucul imens.

Pe trunchiul lui

apusul face ce trebuie.

.

Cred, şi cu asta termin,

că unor oameni

le este dat să fie fericiţi

în singurătatea lor meticuloasă.

marți, 27 aprilie 2010

Seară de poezie la "Humanitas"

Vineri, de la şase, vor citi poezie în subterana librăriei Humanitas trei poeţi români şi unul american, adică Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Chris Tanasescu şi Martin Woodside (aduşi toţi de revista "Transilvania"). Pe primii trei îi ştiţi, al patrulea e bursier Fulbright în România, traduce din poezia română (pe care o cunoaşte cum extrem de puţini străini o fac şi, mai ales, o citeşte în original - poate şi pentru că soţia lui e româncă) şi, mai ales, e unul dintre cei mai buni poeţi americani tineri - sper să citească la Sibiu şi ciclul intitulat "Când Frank Sinatra era consilierul meu matrimonial", să vă convingeţi.
AŞadar, veniţi, privighetorile vor cânta... :)

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Poemul de sâmbăta asta (53)

Mi s-a cam acrit de mania asta, care a cuprins în vremea din urmă cam jumătate din scriitorimea română, a anticărtărescianismului. Ţi se explică, că vrei sau nu, de ce Mircea Cărtărescu nu e aşa şi pe dincolo sau, dimpotrivă, de ce e aşa şi pe dincolo. Mă enervez invariabil - de puţine ori am trăit la fel de ekstatic literatura ca atunci când am citit Nostalgia şi Levantul sau, vara trecută, Orbitor-ul cap-coadă.
Cei mai rafinaţi fac chiar distinguo-uri - ar fi, adică, el prozator remarcabil, nu-i vorbă, însă poetul M.C. e chiar pasabil. Aşa, în ciuda lor (dar nu numai de aia, ci şi de plăcerea mea, şi sper că şi de a voastră), am ales pentru sâmbăta asta e un poem trist şi plin de umor, cum numai poeţii adevăraţi pot scrie.

Mircea Cărtărescu, Femeile

femeile sunt interesante
până în 20 şi peste 30 – ei, da
cam 5 înainte şi 5 după
ce puşti nu-şi doreşte, când nici nu ştie cu ce seamănă obectu-ăla
o muiere de 30 de ani?
ce chelios la 35-40 nu vrea o fâşneaţă?
când ai grasă, vrei slabă – căci femeile sunt interesante
puţin sub siluetă şi puţin peste -
când ai avut o lascivă, parc-ai vrea , nu ştiu cum,
o ruşinoasă, care sa-ţi spună să stingi lumina...


Mareş şi Dinu (Dumnezeu să-l ierte)
la Dinu, într-o noapte de chef generaţionist
în bucătărie, cu păhăruţele: „Dom’le,
cel mai mişto lucru din lume e să regulezi o femeie, să aşa şi pe dincolo
şi aşa, şi altfel” – şi două ore au vorbit doar de asta, cu detalii,
motanii...

femeile sunt de fapt la fel ca noi
sunt şi ele curioase ca şi noi
ştii, te uiţi la una pe stradă sau în tramvai
şi te gândeşti: dom’le, cum ar fi?
aşa gândesc şi ele.
Şi cum găseşti bărbaţi sfioşi ca nişte fetiţe
aşa găseşti şi fete care gata la fermoar
când rămân singure cu un tip.

Radu (la Rahova, într-o seară rece
la o bere la halbă şi mai rece):
„24? Tu vorbeşti serios? Păi eu la 24
mă săturasem de gagici, avusesem căcălău... ”
şi-apoi, jucându-se cu bricheta: „Uite care-i treaba:
poţi să fii cine-ai fi, o muiere nu stă cu tine
dacă nu simte c-o stăpâneşti
poţi să fii cel mai mare mahăr sau geniu,
facu-le şi dregu-le... ”

femeile nu sunt oameni
nu te poţi înţelege cu ele
asta afli mai des după-nsurătoare
să vezi porumbiţa ce vânt îşi ia
ce strigă la tine
ce program face cu tine...
e drept că atunci
nu mai e acelaşi lucru.
după cinci ani de convieţuire când îi pui mâna
pe fund, parc-ai pune pe-al tău.

Dom’ Nichi, la Berlin (eu şi Traian)
ascultându-l cu votcile-n faţă):
„Asta e ca şi cu femeile: când vezi pe stradă una
cu dunga ciorapului puţin într-o parte
îţi dai seama că e acolo ceva în neregulă,
că e abordabilă.
Corectitudinea perfectă inhibă, şi la femei
şi într-o operă”.
Şi noi: „Excelent,
excelent, dom’ profesor! ”

femeile splendide şi femeile urâte
sunt OK
fereşte-te-n schimb
de fata obişnuită, care, în blugi şi tricou
stă, nici urâtă şi nici frumoasă
în staţia de tramvai.
Ea-i ca şi tine şi te aşteaptă.

miercuri, 21 aprilie 2010

Joseph Brodsky, "On Grief and Reason"

Dintre toate eseurile lui Brodsky din cartea amintită mai sus, mă interesează cu precădere unul anume. Iată de ce: neplăcut surprins de o cuvântare a lui Vaclav Havel de la ONU, Brodsky publică în The New York Review of Books o scrisoare deschisă adresată preşedintelui ceh intitulată chiar aşa, Scrisoare către un preşedinte (şi reluată, se înţelege, în culegerea de faţă). Havel blamase, în conferinţa lui, lipsa de interes şi de participare la viaţa civică a cehilor, mai ales înainte de căderea comunismului, dar şi după aceasta. Chiar oameni pe care obişnuise să-i socotească prieteni nu îl susţinuseră în perioada dizidenţei lui, ba chiar încercaseră să îl determine să abandoneze, iar unii dintre ei ajunseseră până la a-l ocoli atunci când se întâlneau întâmplător pe stradă. Preşedintele ceh era destul de neîncrezător în posibilitatea transformării unei asemenea sume de individualităţi într-o naţiune modernă de cetăţeni interesaţi şi implicaţi în viaţa cetăţii. Reacţia lui Brodsky a fost aceea de a nu împărtăşi această neîncredere a lui Havel, pe de o parte, şi de a-l sfătui în ceea ce priveşte transformarea cehilor în cetăţeni, pe de altă parte. Sfatul lui Brodsky era următorul: întrucât gradul de dezvoltare a conştiinţei civice depinde în mod direct de gradul de dezvoltare a conştiinţei culturale, ceea ce avea de făcut preşedintele ceh era să răspândească în tiraje cât mai mari şi la preţuri cât mai accesibile cele mai bune romane ale secolului al XX-lea. Soluţiile lui Brodsky pentru problema cehă se numesc, prin urmare, Faulkner, Musil, Broch, Kafka, Joyce.
Aşadar, putem răsufla uşuraţi: cum preşedintele nostru citeşte atent "Levantul", problema românească e pe cale să fie rezolvată!
Acum, vorbind serios: eu aş zice că soluţia lui Brodsky ar funcţiona mai bine cu cărţi de poezie. Am văzut cu ochii mei racheţi puşi pe harţă îmbunaţi de poezie. Chiar cred că ar merge.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Poemul de sâmbăta asta (52)

Poemele de sâmbăta asta sunt vechi de o sută de ani. Dar proaspete. Sunt scrise în preajma anului 1910 de un poet care a murit de ftizie în 1913, la douăzeci de ani. Singurul lui volum, Quasi, a fost publicat în 1930, de Perpessicius, şi n-a reuşit să-l recupereze la vârf, cum se spune.
Matur în ciuda vârstei, de o precocitate rimbaldiană, poetul nostru are o pregnanţă a imaginii cum nu mulţi (trei, patru) simbolişti de la noi au; şi mai are în plus un sarcasm absolut congenial cu cel al unor Laforgue sau Morgenstern. Ca şi în cazul acelora, poezia lui este de fapt veriga-lipsă dintre simbolism şi poezia propriu-zis modernă, în varianta ei tranzitivă. Ca să se vadă mai bine ce vreau să spun cu asta, am ales două sonete în care clişeul simbolist iniţial e cufundat în final într-o baie de acid ironic.
Sper să vă placă, pentru mine e unul dintre poeţii preferaţi din perioada aia.

Aşadar, D. Iacobescu, Scenetă

În depărtări se-nchide cetatea de lumină
Şi rănile de seară prin umbra ei se scurg;
În balamuc nebunii, uitaţi într-o grădină,
Stau înecaţi în vraja acestui trist amurg,
Privind cum unul joacă un dans de balerină.

În salturi delicate, ridicol de naive,
Îşi leagănă papucii c-un tremur întrerupt,
Pe faţa lui surâde triumful unei dive,
În timp ce spectatorii, prin pantalonul rupt,
Admiră în tăcere picioarele-uscăţive.

Iar unul dintre dânşii, plecându-se, îi strânge
Un mic buchet de iarbă şi de măceş uscat,
Cum, însă, dansatorul refuză încurcat,
Galantul se repede şi-l bate pân' la sânge.

El Dorado

Amurg pe-o mare de topaz...
Porneşte nava-n joc de spume,
Iar cei plecaţi spre-o nouă lume
Stau înlemniţi ca-ntr-un extaz.

Adio!... o copilă pală,
Cu gesturi mute de delir,
În unde zvârle-un trandafir,
Smulgând petală cu petală.

Iar cerul ftizic scuipă sânge;
Un glas pierdut în valuri plânge;
Se-nalţă adieri bolnave.

Un marinar uitat în port
Priveşte urma mândrei nave
Sarcastic ca un cap de mort.

miercuri, 14 aprilie 2010

Mandiargues, "Muzeul negru"

Personajele lui Mandiargues trăiesc într-o lume cu totul originală care, deşi pare să conţină numeroase repere din realitatea noastră, a tuturor, e dominată de valori sau centre de interes dintre cele mai neobişnuite. Am putea vorbi de o dominare a grotescului, ori a unei perversităţi dispersate cu mai mult sau mai puţină discreţie. Uneori, acţiunea se derulează pe o scenă desprinsă din realitatea comună, dintr-un oraş în care viaţa se derulează după regulile obişnuite. În interiorul acelui nucleu desprins din realitatea comună, lucrurile iau însă o turnură cu totul neobişnuită, intrând în zona miraculosului, aşa cum se întâmplă într-un pasaj din Nantes, în care protagonistul atras de ciudăţeniile expuse pretutindeni, urmăreşte îndeosebi o nălucă ce pare să-l cheme într-un labirint din care omul nu se va mai putea elibera - decât, eventual, prin intermediul poveştii pe care o scrie despre sine. Într-un alt text, Sângele mielului, o fetiţă se maturizează brusc şi brutal, trecând de la inocenţa - sau nu? - jocului cu iepuraşul de care este foarte ataşată şi care o salva de atmosfera ternă din familie, la jocul cu măcelarul pervers şi la cel cu moartea părinţilor. Rătăcirea personajului din Pasajul Pommeraye are destule similitudini cu cea a fetiţei, care evadează, în toiul nopţii, în căutarea unei alte realităţi care să se potrivească întrucâtva cu noua sa identitate. O altă rătăcire interesantă găsim în Podul, unde Damien, refugiat într-o locuinţă izolată, în natură, alături de mama sa care-l hrăneşte cu hălci de carne crudă ce trebuie să completeze efectul aerului curat, se află în căutarea unor experienţe care să-l elibereze de monotonie. Iar experienţele stranii nu întârzie să apară, într-un dans al umbrelor, într-o zonă de trecere în care nimic nu e sigur şi în care limitele dintre oameni, animale şi plante devin din ce în ce mai neclare. Amintindu-şi de o cucerire făcută la un local la fel de ciudat ca acel cabaret din Sângele mielului, Damien urmăreşte prin pădure un vânat special, o nouă posibilă cucerire, o femeie care trăieşte, ca şi el, într-o perpetuă fugă de monotonie. După noaptea petrecută împreună, scena de vânătoare se mută în altă parte, adevăratul vânător fiind, de această dată, soţul femeii.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Poemul de sâmbăta asta (51)

Mă uitam aseară la televizor la Mircea Dinescu şi mi-am dat seama că nu mă uitam la Mircea Dinescu. Aşa că m-am dus repede acolo unde ştiam că se află într-adevăr un poet mişto cu acelaşi nume.
Şi am citit, printre altele, următorul poem:

Mircea Dinescu, Mortul făţarnic

Ce faci tu, literatură?
Tulburi câţiva tineri caraghioşi prin provincie
aşezi negustorul de hârtie
la masa celui cu burta plină de litere,
pui păduchi de aur în chica boemului
şi tricolor pe pieptul academicianului,
dar nu poţi îndulci apa înecatului
nici topi zăpada leprosului
nici îngrăşa vinerea săracului.
Când vin contabilii Domnului
cu terfeloagele de măsurat căinţa
tu cu porumbeii
tu cu guguştiucii
tu cu păsărelele
urci în turnul primăriei
şi-arunci
un pumn de mei în calea îngerilor apocaliptici
şi nu vezi în curtea interioară
criminalul cum îşi gâdilă victima
şi mortul ticăloşit cum îi face jocul şi râde
cum râde mortul complice
mortul degeaba
mortul făţarnic al acestor ţinuturi

joi, 8 aprilie 2010

Poezia. O apologie

(Nu-i o frază despre o carte, dar ar putea fi o frază dintr-o carte. Poştală. Dintr-o felicitare trimisă Poeziei, că tot a fost ziua ei de curând. Un toast, să zicem. Aşadar:)
Poezia digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţelele zaharate de lirism candel, fibrele aţoase de epică musculară, ciozvârtele greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picantele sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteinele deduse din variile legume ale show-bizului, grăsoasele şi mucedele ciuperci ale bîrfei culturale – totul e îngurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie. S-a spus acelaşi lucru, cândva, despre roman; nu zic că n-o fi adevărat, dar cert e că poezia reuşeşte să facă acelaşi lucru pe spaţii mai restrânse. Metabolismul ei, la fel de eficient, e mult mai rapid. Mai pe măsura vitezei timpurilor.
Nici un alt discurs nu poate transfera cu câştig atâtea elemente disparate în interiorul lui. De exemplu, nu-mi închipui cum ar putea fizica, înrudită totuşi îndeaproape cu discursul ficţional, să integreze procedee ale literaturii în aparatul ei conceptual (deşi a da unor quarci denumiri ca „fermecat” sau „ciudăţel” e aproape poetic, iar naraţiunile cosmologice sunt variaţiuni ale povestirilor fantastice). Ce să mai vorbim de economie, sociologie ş.a.m.d. Nici o ştiinţă nu poate suporta semenea grefe fără să-şi altereze natura; forţa poeziei, în schimb, e că poate suporta oricâte altoiuri, natura ei ieşind în schimb întărită din asta. Poezia e imperialistă. Nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabile.
Oricât de dispare sunt domeniile vasale poeziei, oricât de eterogene, ea le face, prin forţa ei, omogene. Cele neasemănătoare sunt aranjate într-un puzzle din care se încheagă o imagine coerentă. Putem să-i spunem imaginii ăsteia mandala (în sensul lui Jung), aleph (în cel al lui Borges), hieroglifă (după Eminescu) sau oricum altfel. Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieţii devin viaţa. Nu contează în ce manieră vrei să scrii; aici trebuie să ajungi.

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Poemul de sâmbăta asta (50)

Da, ştiu, e un poem hipercelebru, e aproape ca şi cum aş posta "Luceafărul" sau "Testament" sau "Plumb" sau "Poema chiuvetei" :P, dar taman ce-a împlinit omul 77 de ani, nu-i pot refuza nimic, vă daţi seama. (Oricum nu l-aş fi putut refuza chiar dacă nu era la aniversară, uitaţi-vă la filmuleţele cu el - îi trece magnetismul dincoace de monitor, charisma lui teribilă e compatibilă digital, zău aşa!)
Şi mai cred, bineînţeles, că se înşală - poetul are numai "probleme personale", cum zice alt poet formidabil, ca şi soldatul, de altfel. Însă ce frumos se înşală...

Aşadar, Nichita Stănescu, Poetul şi soldatul

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechea pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare

Să nu-l credeţi pe poet când plânge.
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui.
El a stors lucrurile de lacrimi.
El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul.
Mai repede sau mai încet,
mai mincinos sau mai adevărat.

Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis.

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!

…Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea
să treacă prin el.

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

vineri, 2 aprilie 2010

Caitlin Thomas, "My Life with Dylan Thomas. Double Drink Story"

...Iar subtitlul editorului zice: "The extraordinary memoir of a life dedicated to drink and Dylan Thomas". Citind-o, am avut îndoieli că viaţa lui Caitlin chiar i-a fost dedicată/devotată total celebrului ei soţ; şi nu la infidelităţile ei mă refer (despre care susţine că au fost un soi de payback pentru ale lui), ci la resentimentul care străbate din aproape fiecare rând care-l priveşte pe Dylan. Cum ajunge un suflet-pereche să-l descrie pe celălalt aproape exclusiv în aquafortele unor meschinării & răutăţi? După Caitlin, Dylan era desigur genial, dar asta era secundar - spune deschis că poemele lui o plictiseau, iar atunci când o întrerupea din spălatul vaselor ca să i le citească, exemplara gospodină abia îşi înăbuşea căscatul şi, în final, întrebată, ce credea, spune: "I did not want to hurt his feelings" - aşa că, de obicei, îl minţea că erau bune... (Draga de ea uită, executând momentul acesta Kodak, că precizase în paginile anterioare insistent că nu performa niciodată nici un soi de dregradantă muncă domestică - iată, însă, că atunci când soţul ei tândălea la scris poezie plicty, ea făcea corvezile în casă. Ţţţ, ţţţ...) Esenţial era că Dylan al ei era pitic, urât, gras, inconsistent sub aspect nupţial, mincinos, prefăcut, escroc sentimental, cabotin etc. etc. Calificative repetate cu jubilaţie pe aproape fiecare dintre cele 175 de pagini ale cărţii.
Tot veninul vine din convingerea ei că Dylan a împiedicat-o să devină dansatoarea excepţională care era menită să fie. Ea a coborât, ca într-un scenariu orfic pe dos, după el în infernul alcoolismului, şi n-a mai ieşit de acolo decât după exitul lui final; dar pentru poet alcoolul nu s-a dovedit distructiv (decât sub aspect... biologic), pe când pentru dansatoare, da. Caitlin are umorul de a admite că, în decursul şedinţelor ei etilice zilnice, o acuza pe Isadora Duncan că e indisciplinată şi neglijează exerciţiul; însă, în ce o privea, singura formă de exerciţiu era dansul pentru spectatorii care rezistau până la ora închiderii.
Cele trei părţi ale memoriilor lui Caitlin Thomas (Drink, Childhood şi Dylan) sunt scrise în anii ei târzii şi sobri - incusiv în înţelesul non-alcoolic al cuvântului; după moartea lui Dylan în '53, se mută în Italia şi, la 49 de ani, are un al patrulea copil, Francesco (el scrie postfaţa cărţii), de dragul căruia abandonează, după o serie de încercări nereuşite, alcoolul. Cu toate că sunt scrise la trezie, aproape fiecare pagină a memoriilor e expresia unei teribile frustrări, deloc inconştiente, la adresa poetului. De altfel, pe ultima pagină, în ultima frază, admite deschis: "Our one and only true love was drink and the only significant difference between our drink story and any of the other drink stories is that in the middle of it was a genius poet". Mică, insignifiantă diferenţă, într-adevăr... :)
A: să nu înţelegeţi că n-ar merita citită. Cinismul ăsta negru-n cerul gurii e enervant uneori, dar e stenic şi viu. E oricând preferabil encomiasmelor câte unei văduve gen Agatha Grigorescu-Bacovia. În plus, cui nu-i place să afle vrute şi nevrute din casa unui "genius poet"? :)

sâmbătă, 27 martie 2010

Poemul de sâmbăta asta (49)

Pentru că ieri, în 26, a fost ziua lui Mircea Ivănescu, pentru că în 31 va fi ziua lui Nichita Stănescu, poemul de sâmbăta asta va fi pasajul meu preferat dintr-un amplu poem al celui dintâi scris la cererea celui de-al doilea, căruia îi aparţine şi titlul, de altfel. Un poem gestat de doi mari poeţi, un bruderşaft liric care sper că va cădea bine la aniversară.

Aşadar, Mircea Ivănescu, Lupta dintre îngeri şi nori sau despre trăsnet (fragment)

Stăm într-un volum foarte înalt de timp şi ne spunem că va trece şi asta şi facem câte o scenă cu mulţi actori, învârtindu-se lent prin încăperea înconjurată de o vreme ploioasă.
Şi înţelesul, în vremea aceasta, e doar că trecem de la o stare de spirit la alta. (Şi facem o punere în scenă şi chiar credem un timp că înţelesurile se fac mai reale, dacă le grupăm şi le dăm umbre ca siluetelor iluminate de foc. Şi de fapt numai noi, noi singuri am fost aici, trecând de la o vreme la alta.)

sâmbătă, 20 martie 2010

Poemul de sâmbăta asta (48)

Pentru întâia oară, pedesologii blogului nostru servesc cauza Poeziei adoptând un pedese arborat pe catargul altui blog. E vorba de un poem patern tutelând un blog fratern - adică de un text de Mircea Ivănescu decupat din interviul recent din "Observator cultural" de fraternul Caligraf Alexandru. (Nu pun link, a pus Alexandru, a pus şi Luiza, şi e oricum uşor de găsit.)
Aşadar, Mircea Ivănescu, lecţia despre modestia la cub:

N-aveam intenţia să scriu. Probabil c-am avut-o iniţial, să ajung şi eu scriitor. (…) Dar eram aşa de convins că n-am să ajung niciodată în situaţia respectivă, că nu mi-am mai pus problema. Plecam de la titluri, n-aveam intenţia să comunic ceva sau să fac texte meşteşugite, s-aduc vorba, să ascund, să amîn.

luni, 15 martie 2010

Club ASTRA - Antologie de poezie şi proză

Club ASTRA este un cenaclu literar organizat, în ultimii ani, la Sibiu, de Biblioteca Judeţeană ASTRA, în colaborare cu filiala locală a USR şi cu revistele de cultură din oraş. Şedinţele se desfăşoară lunar într-una din sălile bibliotecii şi oferă posibilitatea lansării sau, pur şi simplu, a enunţării preocupărilor literare, tuturor celor interesaţi. Şedinţele sunt moderate de poetul Mihai Curtean şi de preşedintele USR Sibiu, Ioan Radu Văcărescu - cel puţin aşa a fost când am participat eu. De altfel, de pe situl USR Sibiu aflăm  că acesta este urmaşul cenaclului "Vladimir Munteanu", înfiinţat în 1993. Club ASTRA încearcă aşadar să reunească pasionaţii de literatură din Sibiu şi este, cred, singura iniţiativă de acest fel din ultima vreme. De curând a apărut şi o primă antologie, cuprinzând o parte din textele citite pe parcursul anilor 2008-2009. Volumul cuprinde talente mai mari şi mai mici, autori de poezie şi proză cu vârste, stiluri, profesii şi gusturi (foarte) diferite, aceste diferenţe făcând ca unele şedinţe să fie destul de încinse - mă refer la schimbul de idei, desigur. Unii autori sunt deja cunoscuţi - amintesc, de exemplu, numele lui Ioan Radu Văcărescu, Rita Chirian sau Radu Vancu -, alţii au demonstrat calităţi deosebite, citind texte foarte bune, şi citez aici numele Marcelei Presecan, a cărei proză, Apartamentul, a surprins pe toată lumea (sau aproape). Pentru cei interesaţi, textele sunt disponibile şi pe blogul cenaclului.

sâmbătă, 13 martie 2010

Poemul de sâmbăta asta (47)

Unul dintre poeții tineri care scriu poemele preferate ale poeților tineri nenăscuți încă e Teodor Dună. Citiți-i ultima carte, De-a viul, și veți vedea că vorbele astea mari au acoperire.

Așadar, Teodor Dună, așa cum în mări

așa cum în mări foșnește sarea, inima ta.
mă iei în brațe, îmi spui că suntem la fel de reci,
înseamnă că frigul e pentru amândoi.
aproape ne atingem, îmi arăți rănile tale, ai avut atâta
grijă de ele, le-ai făcut cuminți, frumoase,
par animale de casă - și ne privim ca prin cristale răsturnate.

îți odihnești rănile lângă mine
și odihniți ducem cu noi ospețe întregi.

noaptea asta e de prea multă vreme, îmi spui.
și mâinile tale de parcă mi-ar întinde pumni de păsări
înghețate - mă rogi să te acopăr cu viță sălbatică,
nu pot, îți spun,
îți arăt cât suntem de rămași și câtă odihnă.

aproape te iau în brațe,
aproape mă feresc de rănile tale
și ne uităm unul la altul, cum altfel, ca prin cristale
răsturnate. nu zicem nimic.
și așa cum în mări foșnește sarea, inima ta.

marți, 9 martie 2010

Metamorfoze

    Realitatea imediată te schimbă uneori atât de tare, încât ajungi să-ţi pierzi orice reper şi, mai grav, să-i faci pe ceilalţi să uite reperele care provocaseră imaginea convenţională pe care o aveau despre tine. În situaţii în care te simţi apăsat – dacă nu de-a dreptul distrus – de o anumită rutină, poţi foarte bine să te transformi în altceva, iar schimbarea formei şi a modului tău de comunicare să modifice radical poziţia în societate. În Metamorfoza Gregor Samsa se transformă în insectă, dar mai grav este faptul că, pe măsură ce parcurgi paginile nuvelei, nu îţi dai prea bine dacă metamorfoza nu avusese loc, într-un fel, mai demult, devenind vizibilă abia acum. Pierderea reperelor, alterarea legăturilor cu realitatea, imposibilitatea de a schimba ceva în bine sau de a te întoarce în timp sunt omniprezente în proza lui Kafka. Toate acestea duc spre o alterare decisivă a mediului în care trăiesc personajele, spre o pierdere iremediabilă a identităţii lor. Devenind o rotiţă inconştientă a unui mecanism, ajungi să fii o victimă şi, cum nu ai niciun control asupra mecanismului în ansamblu, nu mai poţi face mare lucru pentru o reevaluare a situaţiei tale. Dacă totuşi insişti să-ţi doreşti altceva, eşti pus la zid şi realitatea - ceilalţi - te bombardează fără milă, aşa cum se întâmplă în scena în care tatăl îşi atacă fiul-insectă cu mere. Întrebarea firească – una dintre ele – este: câţi dintre noi am devenit deja insecte?


















Imagini:
 
1.http://www.elfwood.com/~victorhuang2/kafkas-metamorphosis.3507317.html
2.http://www.goldini.com/goldini_metamorphosis_on_foam.htm
3.Nakamura, Robot 3D
4.http://thelittlechimpsociety.com/tag/franz-kafka/

sâmbătă, 6 martie 2010

Poemul de sâmbăta asta (46)

Îmi cer spăşit iertare pentru faptul că, în ultimele două săptămâni, blogul s-a transformat strict într-unul de pedeseuri. Viaţă complicată, ce să-i faci... :)
Aşa, ca să vă mai îmbunez existenţele, am ales un poem colorat despre esenţe.

Leonid Dimov, Poemul esenţelor

Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,
Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii...
Deşi ştiam încă din leneşa tinereţe
Că naraţiunea, ironia, imaginile glumeţe
N-au ce căuta în cadenţe:
Că poezia ţine de esenţe.
Eu însă, elev fiind, ca toţi năucii,
Îmi pierdusem - pe coridoare ori în săli – papucii
Şi-i căutam, deşi era ora de fizică,
Deşi acuzat eram că nu mă dedau la metafizică,
De către ceilalţi versificatori din urbe,
Ci că tot umblam prin scaieţi, grohotişuri şi turbe.
Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii
Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub şepcării
(Adică şirurile de şepci atârnate de cuiere,
Dacă-mi îngăduiţi această putere
De a da cuvântului o semnificaţie
Alta decât cea oferită spre consumaţie),
Ştiind prea bine că la o anumită etate
Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,
Să poţi aşa-ntr-o doară sa chemi pe Cineva,
Prin candeluri o rază silind a furnica
Şi că poţi sări raiului ulucii
Căutându-ti papucii,
Noaptea prin săli de marmură multicoloră,
Cuprins de spaima că n-ajungi la oră,
Că poţi culege zilnic în geantă
Câte-un bulgăre ori piatră boantă,
Precum a făcut acel factor poştal –
(Cu numele piesei de şah numită cal)
Ducând locuitorilor telegrama ori chitanţa –
Un palat de-a pus jos toat Franţa.

sâmbătă, 27 februarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (45)

După cum probabil că ştiţi deja (vuiesc toate canalele de ştiri occidentale), a fost acordat azi dimineaţă cel mai important premiu de poezie din lume. E vorba, fireşte, de premiul "Lady Lazarus", acordat de juriul blogului "Biographia litteraria"; anul acesta, la prima ediţie, laurii au revenit poetei Diana Geacăr, pentru volumul "Frumuseţea bărbatului căsătorit", publicat la editura "Vinea" în 2009.
Aşadar, Diana Geacăr, Fluturele şi pantofii purpurii

Se spune că o bună parte din materia
din care sunt făcuţi oamenii, Universul şi obiectele
lipseşte. Există un câmp acoperit de maci,
unde poţi fi un personaj
din serialul tău preferat, unde te poţi juca de-a nava spaţială
pe muzica mestecenilor de pe margine
(cunoscută mai ales în lumea oamenilor
adormiţi numai de corul matinal).

Mă aşez în iarba crudă, lângă bobocii de maci şi pălăria de soare,
lăsând impresia rochiilor care
flutură într-un balcon, prinse în cleşti
-modul de a exista prin a aparţine -
că aştept un autobuz fantomă, o omidă răcoroasă.
Mă întind pe spate şi fruntea mea devine
o bărbie vorbitoare; iar peste blocuri
se desfac lanuri de maci – Marea Pată Roşie,
uraganul activ de trei sute de ani pe Jupiter.
Aspiratorul sistemului solar.

Tot ce trebuie este un fluture
care să pornească mecanismul.
Să ajungi acolo unde eşti aşteptată.

Chiar dacă ea şi-a petrecut tot timpul liber în bucătărie,
tu, însetată, ceri doar o cafea. Culegând rochiile din balcon,
mâna ei se deschide pe spatele tău gol, încălzit
- ultimul tău gând va fi cât de mult seamănă
în gesturi cu o iederă timidă.
A pornit fluturele.

Deasupra caselor, unde ştiai că a fost,
cândva şi înainte să pleci, câmpul,
se învolburează particule cărămizii.
Îţi arată şi ea vârtejul, apoi tornada
devine tot mai cuprinzătoare şi ea
îţi spune ceva esenţial, ceva despre tine,
dar tu sufli în cafea cu uimire,
pentru că oricum nu auzi atunci
când lucrează fluturele, iar
de sub casa de vizavi tocmai s-a ridicat
o făptură cu pălărie şi pantofi rubinii.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (44)

Ei, de vreme ce Avangarda-Cea-Despre-Care-Academia-Zice-Că-N-a-Dat-Capodopere a plăcut, hai să citim azi încă o Capodoperă-Care-Infirmă-Regula (ca orice capodoperă, de fapt, nu?).

Aşadar, Ilarie Voronca, Hemoragie, ascensiune (Peter Schlemihl, VII)

Lângă armele voastre, oameni neînduplecaţi,
Lângă vulturii voştri, pe care i-aţi dresat să sfâşie plămânii
Oricărui aducător de flăcări, e umbra mea între munţii aplecaţi,
Atenţi spre oraşul încleştat sub cătuşele pâinii.

Dar vă spun: chiar dacă m-aţi răscoli până în cele mai adânci măruntaie,
Cum ai sparge o vioară ca să găseşti în ea cântecul,
Sau o oglindă în dosul căreia ai vrea să desluşeşti imaginile,
Nu veţi putea atinge viziunea din mine.

Prin dimineaţa care-şi deschide o arteră
Cu ceaţa adunată în funduri de eprubete,
Cu sufletul care-n carne, ca-ntr-o cămaşă de forţă,
Se zvârcoleşte, zgârie, ar vrea să se elibereze,

Şi voi muşcând zăpada sau muşcându-vă între voi
Ca nişte câini înhămaţi la sania urcând spre care viscol?
Călăi sau fraţi, iată-mă, păşesc printre voi,
Şi nu ştiu ce-mi înfigeţi în omoplat: un pumnal sau o aripă.

luni, 15 februarie 2010

Jules Verne, "Steaua Sudului"

Unii consideră asta lectură uşoară sau se mulţumesc să încadreze scrierile lui Jules Verne în categoria cărţilor pentru copii, eventual pentru adolescenţi. Văzând formatul cărţilor editate acum de Adevărul Holding, mi-am amintit de numeroasele dispute generate de Jules Verne într-o micuţă bibliotecă locală pe care o frecventam cu mulţi ani în urmă. Era cam toată colecţia acolo, în fişele bibliotecii, toată lumea ştia asta, însă cu greu găseai vreun volum disponibil şi se vorbea, printre cititori, despre adevărate aranjamente sau comploturi. Cei mai împătimiţi cititori ai lui Jules Verne erau, culmea, adulţii şi dacă plecau cu o carte acasă erau în culmea fericirii, o fericire atât de mare, încât de multe ori uitau să o returneze. Printre cititorii cu experienţă, unii sunt atât de rafinaţi, încât recitirea cărţilor lui Jules Verne li se pare poate degradantă, alţii declară că sunt prea banale şi că nu i-ar mai putea impresiona cu nimic. Cert este că puţine scrieri, ca să nu mai vorbim de ediţii complete, mai sunt capabile să stârnească un interes aşa de mare şi rar auzi oamenii vorbind deschis despre cărţi şi recomandându-le în stânga şi în dreapta. "Steaua Sudului" a ajuns la mine de la o colegă de serviciu. De fapt, de la mama ei, care se îngrijeşte să achiziţioneze noua colecţie, pe care o citeşte chiar întreaga familie. Mai precis, o reciteşte, pentru că au deja acasă şi toate volumele din ediţia anterioară. Mă întreb câţi scriitori, indiferent de generaţie, pot stârni interesul unor familii întregi, câte cărţi trec dintr-o mână în alta, de la bunici la părinţi şi nepoţi. Câţi scriitori contemporani se pot lăuda cu astfel de performanţe?

Între cererea în căsătorie a lui Alice Watkins şi acceptul dat de tatăl tinerei, se petrec zeci de întâmplări nebănuite, au loc descoperiri ştiinţifice extraordinare - cea mai importantă dovedindu-se, ulterior, falsă -, câteva călătorii, mor câteva personaje, se stabilesc prietenii, se formează caractere puternice, unele personaje sunt ruinate, altele, dimpotrivă, se îmbogăţesc şi multe altele. Romanul este, în mare parte, similar unui basm. Cyprien Méré, tânărul chimist venit la Griqualand în vederea unor experienţe ştiinţifice, reuşeşte să se maturizeze în urma unor încercări esenţiale din care scapă cu viaţă datorită curajului, unor prieteni fideli care-l însoţesc şi care îi răsplătesc binele făcut şi, nu în ultimul rând, unor coincidenţe fericite. Destinul lui Cyprien se ciocneşte de alte zeci de destine, care-i descoperă aspecte neştiute ale vieţii, ajutându-l să se elibereze de anumite naivităţi care, în repetate rânduri, riscă să-l piardă. Dacă nu ne deranjează neapărat figura de bărbat civilizator, preocuparea superioară a francezului de a aduce lumina ştiinţei şi a culturii printre barbari, îi putem acorda încredere protagonistului, însoţindu-l în călătoria de urmărire a cafrului Matakit şi vom putea asista la domesticirea unor girafe, la uciderea unui elefant prin tăierea călcâiului cu un cuţit, la cursa negrului călare pe struţ, la păsările care îl răpesc în zbor pe Annibal Pantalacci, la târgurile cu triburile băştinaşe sau chiar la vizita peşterii minunate în care sunt ascunse bogăţiile lui Tonaia şi în care, spre deosebire de Cyprien Méré şi de Pharamond Dantès, avem dreptul să intrăm fără a fi legaţi la ochi. În fine, putem vedea cum diamantul atât de valoros furat de Matakit din mină, înghiţit apoi de struţul Dada şi recuperat, în urma unei operaţii chirurgicale pretenţioase făcută de acelaşi francez - "Grozavi mai sunt francezii ăştia!", vorba lui John Watkins - se autodistruge, separând decisiv binele de rău.
Trebuie oare să dăm în mintea copiilor ca să ne placă o asemenea carte? Aş răspunde, dar fraza aceasta ar suferi o metamorfoză riscant de neverosimilă.

sâmbătă, 13 februarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (43)

Există prejudecata că avangardele n-au dat capodopere. Că au fost haioase, cool, fluierătoare-n biserică, date-n paşte, dar n-au avut treabă cu Arta Mare.
Când te gândeşti numai la expresionism şi suprarealism, cu hectarele lor de Capodopere, te ia lehamitea să mai înşiri contraargumente la o asemenea gogomănie. (Unde mai pui şi dadaismul, care ar putea fi, Andrei Codrescu dixit, buricul avangardelor!)

Aşadar, fără comentarii, o capodoperă: Gellu Naum, Un centaur siluind arborii poemului

E o înaltă şcoală de artă aceasta
să-ţi scobeşti creierii ca pe un nas
şi din adâncuri să scoţi mucii trişti ai poemului
e o înaltă filozofie să ştii
să amesteci farfuriile ochilor cu amurgul
aceasta nu se învaţă într-o singură zi
şi fiecare creion e o voce

Dar ce sînt toate acestea pe lângă
burta privind pâinea ca pe cea mai pură dragoste
pe lângă ochiul pipăind coapsele de mătase ale
femeii care ţi se refuză
pe lângă limba plescăind ca o vrabie de dorul
unui borş?

Camarazi poeţi ajunge
destul am gâdilat pământul pe burtă
el dansează cu luna buric
ascultând oasele de castagnetă ale monezilor
sexul lui de putoare a-mpuţit apele Mediteranei
pe pletele Pacificului curg păduchii de fier
oamenii zic: Kultur sau foame
arzând în focurile albastre creierul lui Heine
de soare atârnă ca o perdea ciuruită
himenul umanităţii
destul am admirat în poze straşnice
curul domnului Ford scăldat în cele mai suave ape de colonie
destul am mirosit pudic rozele
purtând ghetele cu ştofă ale poeziei clasice
cântecele noastre de dragoste sună falş
şi sub carnea pudrată apar ridurile hidoase ale
bătrâneţii

Ajunge! Acestea sînt vorbele unui cap
uitat cu uimirea la geam
eu singur voi şti să pipăi ca Toma rănile
ireale ale Christoşilor
voi fi un centaur siluind arborii poemului
voi şti să confund cela mai gingaş sex
cu o stropitoare
şi dacă va fi nevoie voi şti să-mi
aprind pletele din cenuşa lor
să iasă pasărea măiastră a cântecului nou

sâmbătă, 6 februarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (42)

Dintre membrii grupului oniric, despre el mi se pare că se vorbeşte cel mai puţin, iar atunci când asta se întâmplă e adoptat un ton de o tandră ironie, ca faţă de un bizar simpatic şi atât. Nu că n-ar fi fost poetul nostru bizar şi simpatic - dar nu era doar atât. Nu era doar un "copil teribil", cum l-a caracterizat undeva Gabriel Dimisianu, ci şi, uneori, un poet teribil. Da-da, chiar aşa.
Dovadă poemul de mai jos, care a dat şi titlul volumului de debut din 1967.

Aşadar, Vintilă Ivănceanu, Cinste specială

Dacă ne ducem în cimitir,
Morţii familiei se bucură
Ca o partidă de violoncelişti trecută în opoziţie
Cînd a luat foc sala Ateneului.
Intrăm în cimitir
Cu lumînarea clasică,
Arzînd ca sala Ateneului,
Şi cu flori.

Flori se aduc
Femeilor pe care vrei
Să le aduci
În pat,
Şi ele să aducă
Pe lume
Un copil.
Se aduc flori la închiderea
Cursurilor şcolare, universitare,
De ape,
De literatură comparată
Despre poetul Vintilă Ivănceanu şi calul,
Cursurilor evenimentelor internaţionale,
Al valutei internaţionale,
Dar flori se aduc
Deosebit-osebit-cu deosebire
În cimitir, la morţii familiei.
Şi morţii familiei se bucură
Strîns uniţi.

Noi ne luăm genunchii în mîini
Şi îi punem în faţa mormintelor,
Şi ne apucăm restul corpului
Şi îl punem în genunchi,
Şi ne luăm mîinile
Şi le aşezăm
În restul corpului,
Şi ne luăm sufletul,
Şi îl punem
Să tundă iarba crescută
Neregulat
Pe deasupra mormintelor,
Să şteargă crucea de nisip, mîzgă
Că de-aia este suflet,

Îl punem pe el
Sufletul,
Să ducă de acolo
Mucurile de ţigară ale administratorului cimitirului,

Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,
Noi, morţii planificaţi,
Dînd drumul din ochi la lacrimă,
(Există mai multe categorii de lacrimi
Dintre care ne permitem să amintim:

Lacrimi pentru pudoare,
Serbări şcolare,
Unchi şi mătuşi,
Boxerul declarat K.O.

Dar cea mai semnificativă
Categorie de lacrimi:
Lacrimi pentru morţii familiei)
Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,
Noi morţii planificaţi,
Şi le-am strigat
Să n-aibă grijă,
Vom fi lîngă ei
Cuminţi
Cuminţii cuminţilor,
Morţi
Morţii morţilor
Morţii familiei.

Dar morţii familiei
Nu ne acordau nici un credit,
De loc
Nu voiau să ne creadă,
Nici cît negrul sub unghie,
Nici cît albastrul sub unghie,
Nici cît propria lor naţiune de morţi sub unghie.

Şi ne-au strigat
Că a fi mort
Înseamnă o cinste specială,
Înseamnă a conti, răsconti, răsrăscontinua
Cum soarele-pămîntul - maimuţele-oamenii-zeii.

marți, 2 februarie 2010

Isaac Bashevis-Singer, "Ghimpl-netotul şi alte povestiri"

    Povestirile lui Bashevis-Singer au un farmec ce nu pare să se lase dezvăluit cu uşurinţă de la prima lectură. Simplitatea lor aparentă te pune pe gânduri şi te obligă să nu crezi şi să cercetezi în continuare. Unele povestiri schiţează abia un episod din viaţa unui personaj, altele îţi oferă ceva mai mult, realizând câteva conexiuni care te ajută să-ţi formezi o imagine de ansamblu ceva mai coerentă. În principiu, avem de-a face cu o lume de fragmente pe care o putem rearanja la infinit, după preferinţele de moment sau după adevărurile în care credem. Ajuns în închisoare, un personaj relatează o poveste de dragoste eşuată din cauza unui... papagal. Dincolo de influenţa pe care o au asupra sa papagalul şi nevasta ni se dezvăluie dubla personalitatea unui criminal capabil să iubească fiinţele neajutorate şi să înţeleagă nuanţe pe care nu le poate surprinde oricine. Uriaşul crede mai întâi în papagal, apoi în femeie şi din nou în papagal. În celulă, alături de alţi criminali, nu-i mai rămâne decât să creadă în puterea tămăduitoare a povestirii. Ghimpl netotul e un personaj menit să fie păcălit de toată lumea, realităţile fiindu-i servite în permanenţă sub alte forme decât cele pe care le poate el înţelege. Deşi i se par greu de crezut lucruri precum învierea morţilor sau căderea lunii în sat, Ghimpl acceptă până la urmă absolut orice, pentru că toţi ceilalţi ţin neapărat ca el să creadă. Deşi lumea îşi bate joc de el, continuă să respecte valorile societăţii, merge tot la rabin să ceară sfat, acceptă să se însoare cu o femeie urâtă care-l mai şi înşală, ba chiar înţelege că există pe lume cazuri de femei care duc sarcina numai cinci luni. Netot cum e, Ghimpl îşi iubeşte nevasta şi copilul şi crede orice. "Ce-ţi foloseşte să nu crezi?" se întreabă el, retoric. La un moment dat crede că amantul pe care-l găseşte în patul nevestei e de fapt umbra unei grinzi din tavan. Dar mai ciudat este faptul că minciuna asta, ca pe multe altele, şi-o spune singur. Ghimpl netotul crede şi propriile minciuni, numai să se poată bucura cumva de viaţă. O viaţă plină de nuanţe, pe care numai minciuna poate să le dea. Toate experienţele îl ajută pe Ghimpl să se convingă că nu există, de fapt, minciuni pe lume, să ierte totul şi, mai ales, să spună poveşti. Scorneli pe care cineva tot va trebui să le creadă. Un alt Ghimpl apare în "Zăpada din Helem", o povestioară tot cu oameni creduli, care prind luna într-un butoi şi au impresia că ninge cu diamante. În "De ce strigau gâştele" un alt personaj credul susţine că nişte gâşte tăiate de curând continuă să strige. Credulitatea personajelor pare să fie o boală destul de răspândită în volum şi sfaturile rabinilor înţelepţi nu ajută întotdeauna, mai ales că lumea cărţii e bântuită de spirite care-i îndeamnă pe oameni să creadă mereu în alte şi alte lucruri. Astfel, lumea se schimbă în fiecare zi în altceva, par ele să spună, şi mai că-ţi vine să le crezi pe toate aşa cum sunt. Omul poate fi fericit numai cu condiţia să creadă în scorneli. Să fie oare adevărat?

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (41)

Ce să mai zic? Îmi place de mor!

Tudor Arghezi, La popice

O palmă grea i s-a lipit pe gură.
În creştet pumnul puse-o lovitură.
Bocancul îi ajunse până-n maţe.
a clipă, văzu numai stele şi aţe –
Şi şovăi pe un călcâi.
"A! vrei să birui şi ai dat întâi!"

Se-nţepeni din umeri, din bărbie,
Spinarea piatră şi-o făcu.,Ce-o fi să fie!
Sumese mâneca şi scoase
Două braţe cu pulpele groase,
Scrise cu slove şi horbote albastre.
Dârdâia podina subt mesele noastre.
Ceasul se făcu înfricoşat.

Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoşat
Şi furnicau toţi ochii, fierbinţi.
Încă un pumn! Dar fu primit în dinţi,
În ascuţişul colţilor câineşti.
Şi zdrelit ca de dălţi, la deşti.

Dacă-ncepe ghiontul să te doară,
Lungule, ne faci de ocară.
O săritură înapoi:
Venea scurtul, vâlvoi,
Ca un arici, hotărât să înfrunte
Vijelia namilei din munte.

Scurtul l-a şi muşcat
De musteaţă
Şi a scuipat
Sânge din ea, cu mătreaţă.

- "Puneţi mâna, mă! Veniţi încoace!"
- "Lasă, bă! că bine-i face!"
Scurtul îi sfâşiasebuza celui lung.

Acu-i acu! Se mai ajung.
Semailovesc.se-mpung:

Lungul se prăvale. Îl izbi şi-n beregată
O margine de gheaţă.

Se scoală-mpleticit
Şi pune mâna pe cuţit.

La o parte, faceţi-le loc!

Dar lungul nu are noroc,
Căci scurtul, jerpelit şi rămas în cămaşe,
Îl rupe de boaşe.

Şi toată pricina
Fusese Gherghina.

marți, 26 ianuarie 2010

Christos Yannaras, "Heidegger şi Areopagitul"

De Yannaras mai citisem acum vreo zece ani "Abecedar al credinţei - Introducere în teologia ortodoxă", bună, dar mai degrabă un soi de manual (cum anunţa, de altfel, şi subtitlul), aşa că am rămas un pic deconcertat de excelentul control bibliografic şi terminologic din "Heidegger şi Areopagitul". Scoasă în 2009 la editura Anastasia, într-un format stylish (deşi gri - sau poate tocmai de aia), cartea face parte dintr-o ambiţioasă şi utilă colecţie numită "Pachetul formativ", în care au mai apărut destule cărţi tot una şi una, cum ar fi "Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie" a lui Gogol, "Epistolele" lui Grigorie Palamas, "Iubirea nebună a lui Dumnezeu" a lui Paul Evdokimov, "Istorie şi adevăr" a lui Paul Ricoeur, "Retractationes / Revizuiri" a Sfântului Augustin - aşa, en passant, trebuie neapărat să spun că m-a cam dezamăgit, la o casă cu aşa ştaif, genuflexiunea obedientă prin care e tras de urechi şi pus la colţul lui de "fericit", nu de "sfânt".
Studiul lui Yannaras este o istorie tehnică şi (hiper)condensată a apofatismului; ideea lui vertebrantă e următoarea: apofatismul occidental a făcut posibil nihilismul secolului al XIX-lea. Gândirea apofatică a Părinţilor Bisericii occidentale, în clipa în care spune: neg (apophasko, în greceşte, opus lui cataphasko, afirm) posibilitatea cunoaşterii raţionale a lui Dumnezeu, conchide că soluţia ar consta în perfecţionarea tehnicilor raţiunii. Efectul direct al unui asemenea silogism - scolasticismul secolelor XIII-XV, cu formidabila lui maşinărie raţionalistă; care, la rândul lui, are ca efect direct, spune Yannaras, raţionalismul cartezian şi dezvoltările lui ulterioare, prelungite de pozitivismul secolului al XIX-lea. Aşadar, pe parcursul a mai bine de un mileniu şi jumătate, gândirea raţională despre Dumnezeu şi-a mutat accentul dinspre Dumnezeu spre raţiune, înlocuindu-l în final pe Cel Dintâi cu cea din urmă şi făcând posibilă faimoasa propoziţie a lui Hegel: "Dumnezeu este ceea ce filosofează în filosofi". Cu cuvintele lui Yannaras: "edificiul metafizicii europene a fost înălţat pe temeiul premisei existenţei lui Dumnezeu, dar cu excluderea progresivă a prezenţei lui Dumnezeu în lume".
Comprimând violent etapele, teza cărţii ar putea fi rezumată astfel: apofatismul occidental face posibilă constatarea disperată a lui Nietzsche, după care "Dumnezeu e mort" (teologul grec găseşte precedenţe ale propoziţiei într-o carte de imnuri protestante din secolul al XVIII-lea, după care în Vinerea Mare se cânta: "Vai, ce amarnică nenorocire! Dumnezeu însuşi zace mort!"). Yannaras optează decisiv pentru antiraţionalismul nietzschean, de fapt pentru interpretarea heideggeriană a lui Nietzsche - "atunci când vorbeşte despre creştinism", spune Heidegger, "Nietzsche nu se referă la viaţa creştină (aşa cum rezultă ea din Evanghelii şi din învăţătura lui Pavel). Creştinismul este, pentru Nietzsche, manifestarea istorică, lumească şi politică a Bisericii şi a pretenţiilor ei la autoritate asupra lumii occidentale şi a civilizaţiei acesteia, în epoca modernă". După Heidegger, şi implicit după Yannaras, Nietzsche ar urmări "să pună capăt substituirii realului prin conceptul abstract", recuperând astfel pentru modernitate atât empirismul presocratic, cât şi (aici nu mai sunt de acord cu Yannaras) empirismul Părinţilor greci ai Bisericii, pentru care apofatismul admitea imposibilitatea cunoaşterii Esenţei divine, dar chema la participarea la Divinele Lucrări (pe care teologia occidentală nu le discută), fiind deci tot un empirism.
Respingerea teologilor de către un teolog, în numele lui Nietzsche - ăsta-i motivul pentru care Yannaras mi-a devenit deodată aşa de simpatic şi pentru care din nou am depăşit limitele frazei-standard. Şi tot de asta cartea asta, cu tot jargonul şi cu toate tehnicalităţile, mi se pare mai degrabă o scrisoare de dragoste.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (40)

Nu ştiu exact unde am debutat - mi-au apărut în noiembrie 2000, absolut simultan, două pagini de poezie, una în "Timpul", alta în "Transilvania". Cei de la revista ieşeană mi-au cerut o poză; n-aveam, şi atunci O. Nimigean, pe care nu-l cunoşteam, mi-a desenat cu "pix de Maastricht", cum scria în legenda anexă, un portret imaginar, dedus de el din natura textelor mele. Peste patru ani, când ne-am cunoscut, n-am fost chiar aşa de surprins să constat că tipul schiţat de el îi semăna ca două picături de apă: pletos, zvelt, figură de anarhist blând - ce mai, exact pe dos faţă de ce eram/sunt eu. Ne strânserăm mâinile, apoi Nimigean mă examină scurt de după ochelarii sapienţiali şi conchise: "Eşti leit portretul meu!". N-am avut inima să-l contrazic.
Ca să-mi spăl cât de cât păcatul de omisiune de autodenunţ, transcriu mai jos una din poeziile mele preferate din nouăzecismul poetic.

Aşadar, O. Nimigean, banda I

numai dumnezeu m-ar putea scoate de-aici dar dumnezeu nu există poezie poezie fir tors din caierul maţelor cuvânt fertilizat de secreţii aură electrică a gonadelor nimeni eşti tu abis baroc ovalul feţei fetei fără faţă tiv strălucitor al golului

n-am crezut niciodată în tine ai fost şi-ai rămas cârja mea de eter în care se sprijină uneori nefiinţa-mi orgolioasă monstrul dospit în vintre crescut de celule ADN-ul stupid

neant proteic, fost-ai de toate ai luat toate chipurile mi-ai făcut cu ochiul tău vid din oglinda în care atât de-ndelung am privit dar şi din coada păunului dar şi dintre pleoapele groase şi roşii căscate între picioarele femeilor

nu te-ai sfiit să-mi fii mamă şi tată iubită şi fiu grădină şi patrie nu ţi-a fost ruşine să te laşi mângâiată în nopţi nesfârşite moale pisică birmană ai fost eu însumi crescută ca o formă perfectă peste forma trupului meu încât am jucat - încercând să te mint şi minţindu-te - rolul zeului

dar eu n-am fost decât clovnul măscăriciul am fost acoperind cu vopsea şi scălâmbăieli moartea şi muţenia aruncând un giulgiu vopsit în culori ţipătoare peste formele trupului tău inexistent

numai dumnezeu m-ar putea scoate de-aici dar dumnezeu nu există există doar crucea plutind în înalturi ca o uriaşă pasăre de pradă

marți, 19 ianuarie 2010

O fază-ntr-o frază

Cu cât un muşchi e mai solicitat, cu atât devine mai roşu la culoare. Cel puţin, asta demonstrează carnea de porumbel călător, silit să străbată distanţe de sute de kilometri. Totul e cauzat de mioglobină, pigmentul responsabil de roşu, explică un ornitolog pe Discovery. Bun. După principiul culoarea face carnea, deduc că pieptul de pui e alb tocmai fiindcă nu e folosit la zbor, ci cel mult la zburătăcit. Îmi amintesc de încă un piept, la fel de alb şi de nezburător, mai în jos de bărbie; la fel de puţin folositor dacă ne luăm după cum spânzură el aşa, ca o haină ponosită, în cuiele sfârcurilor. Nici acum nu îmi dau seama dacă sânul stâng, mai bine vascularizat, e o plapumă groasă pentru inimă sau o pernă pentru asfixie.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Poemul de sâmbăta asta (39)

Evident (dar cine trece de evidenţe, o face pe riscul lui, spunea cineva) -

Mihai Eminescu, Oricare cap îngust

Oricare cap îngust un geniu pară-şi,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Şi cum doreşte zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.

Ci muza mea cu sine se împacă,
Eu am un singur, dar iubit tovarăş
Şi lui închin a mele şiruri iarăşi,
Cântarea mea, de glorie săracă.

Când dulcii-i ochi pe linii or s-alerge
Va cumpăni în iambi turnata limbă:
Ici va mai pune, dincolo va şterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge
Şi al ei suflet pe al meu şi-l schimbă.

[1878]

miercuri, 13 ianuarie 2010

Nu o carte, dar o frază pofticioasă despre alcool

Etilismul diluvian e riguros opus anacreontismului. Alcoolul nu e, în cazul acesta, atât graţie, cât pedeapsă. Luând forma vasului uman în care e turnat, îl distruge lent, eliberând inefabilul conţinut sufletesc. Alcoolul oferă, într-adevăr, şansa eliberării metafizice – dar cu preţul distrugerii fizice a subiectului. Nu-i de mirare, aşadar, că soluţia etilismului suicidar era răspândită în tot blocul comunist – rememorând anii de juneţe literară, Matei Călinescu observă undeva în "Amintirile în dialog": „alcoolismul era o lentă sinucidere fizică. Nichita din ultimii lui ani de viaţă – între noi intervenise o anumită răceală de prin 1970, aşa că l-am văzut rar înainte de a pleca definitiv – era un om grav bolnav, pe care noii lui prieteni de beţie, unii dintre ei scriitori-funcţionari de partid dominaţi ei înşişi de instinctul morţii, nu l-au protejat. Grigore Hagiu se alcooliza şi el sinucigaş, cu bani luaţi pe poemele în care celebra partidul cu ocazia aproape oricărei sărbători oficiale, deşi el continua să scrie paralel poeme de altă factură, cu un suflu tragic şi, adesea, cu tăişuri critice ascunse.” E poate necesar să fie spus în treacăt că, pentru scriitori citaţi de Matei Călinescu, şi de altfel pentru majoritatea scriitorilor români postbelici, lichidul libertăţii şi al morţii era vodca, alcool exotic în interbelic, importat la noi odată cu ideologia venită pe tancuri. Un cercetător interesat de istoria culturală autohtonă a alcoolului şi, în speţă, a vodcii, venind cumva în siajul studiilor lui Andrei Oişteanu privind Scriitorii români şi narcoticele (a se vedea arhiva revistei 22 din 2008, începând cu numărul 947), ar putea realiza un profitabil exerciţiu de comparatism între, pe de o parte, scriitorimea rusă interbelică, pentru care consumul autodistructiv de vodcă era pandemic, după cum reiese din teribilele memorii ale soţiei genialului Osip Mandelştam, Nadejda, ea însăşi revelată drept scriitoare de anvergură de această tardivă mie de pagini de rememorări ale infernului sovietic; şi, pe de altă parte, scriitorimea română postbelică, cuprinsă şi ea aproape inexplicabil de brusc de aceeaşi pandemie, descoperind cu instantaneu şi thanatic deliciu lichidul transparent care, mai ales în combinaţie cu şampania (în spaţiul nostru, Nichita Stănescu introduce această reţetă rusească), te transportă cu quasi-infailibilă eficacitate într-o lume în care eşti fie Mîşkin, fie Stavroghin.

Administrare

Statistici (Vizitatori unici)


"Fără speranţă" (1) "Ghimpl-netotul şi alte povestiri" (1) "Jurnalul unei fete greu de multumit" (2) "Mireasa cu şosete roşii" (1) "Muzeul negru" (1) "negru la albino" (1) "Speranţă abandonată" (1) "Steaua Sudului" (1) "Trei într-o barcă" (1) ”Zbor în bătaia sageții” (1) 47 Îngeri de catifea (1) A.C. Grayling (1) Adela Greceanu (1) Alexandru Muşina (1) Ana Dragu (2) anabasis (1) analogii (1) Andreas Wenning (1) Andrei Oişteanu (1) Angela Marinescu (1) Anii (1) Antologie de poezie şi proză (1) arhitectură ambiental-ecologică (1) arhitectură ambientală (1) Arta Romanului (1) Barbellion (1) Baronul din copaci (2) Basmul Prinţesei Repede-Repede (1) blogosfera (1) blogul de aur (1) Bohumil Hrabal (1) Caitlin Thomas (1) Caius Dobrescu (1) Cartea neliniştirii (1) Cartea tuturor intenţiilor (1) Casele din copaci (1) Centaurul (1) chirnoagă (1) Chris Tanasescu (1) Chrisots Yannaras (1) Claudiu Komartin (2) Club ASTRA (1) Compromisul (1) Conacul (1) Confesiuni (1) Constantin Virgil Bănescu (1) D. Iacobescu (1) Dan Coman (3) Daniel Bănulescu (1) Diana Geacăr (1) Don DeLillo (1) Dylan Thomas (1) ekphrasis într-o frază (1) Ellias Canetti (1) Emil Brumaru (3) Eminescu (2) eros (1) exercitiu de analogie (1) experiment misogin (1) Fântâna lui Julien Ospitalierul (1) feminimalisme (1) Fernando Pessoa (1) filip florian (1) Florin Partene (2) frază despre automutilare (1) Fric (1) Friedensreich Hundertwasser (1) Friedrich Nietzsche (1) Garcia Marquez (1) Gellu Naum (2) Generalul în labirintul său (1) Georgia O' Keefe (1) Gherasim Luca (1) Ghiorghios Seferis (1) Goya (1) Grigore Leşe (1) Horia Roman Patapievici (1) Humanitas (1) Ilarie Voronca (1) Ioan Es. Pop (1) Ion Mircea (1) Ion Monoran (1) ion mureșan (1) Ion Mureşan (3) Ion Negoițescu (1) Ion Zubaşcu (1) Isaac Bashevis-Singer (2) Istoria criticii literare moderne (1) Italo Calvino (1) Iustin Panţa (1) J.J. Rousseau (1) J.M.G. Le Clézio (1) Jeni Acterian (2) Jerome K. Jerome (1) John Berryman (2) John Updike (1) Joseph Brodsky (1) jugendstill (1) Jules Verne (1) jurnal (3) kafka (1) Kiran Desai (1) Lady Lazarus (1) lansare (1) Lawrence tree (1) Leapşă literară (1) Leonid Dimov (1) librăria "Constantin Noica" (1) Limba salvată (1) Liviu Rebreanu (1) loc ideal de refugiu (1) Lucian Raicu (1) Mandiargues (1) Marcin Swietlicki (1) Mariana Marin (2) Marin Mălaicu-Hondrari (2) Mario Vargas Llosa (1) Marius Ianuş (1) Martin Woodside (1) Matei Călinescu (1) Matei Milu (1) Mă numesc Roșu (1) memorii (1) metamorfoza (1) Mihai Eminescu (2) Mihai Ursachi (1) Mihail Medrea (1) Mihail Sebastian (2) Milan Kundera (1) Mircea Cărtărescu (2) Mircea Dinescu (1) mircea ivanescu (1) Mircea Ivănescu (5) Mircea Vulcănescu (1) Moscova - Petuşki (2) Nadejda Mandelştam (1) Nichita Stănescu (4) Nora Iuga (1) O. Nimigean (2) Orhan Pamuk (1) Osip Mandelştam (2) Pampers (1) Pantaleon si vizitatoarele (1) Paul Celan (1) Peştişorul de aur (1) Peter Beagle (1) Petru Aruştei (1) Petru M. Haş (1) poemul de sambata asta (4) Poemul de sâmbăta asta (54) poetii arabi din Spania (1) poeţi mistici (1) poezie (5) poezie italiană din secolul XX (1) poezie populară (1) Praga. (1) premii (1) Previati (1) Probleme personale (1) prozatori cehi (1) proză (2) Radu Vancu (2) recital de poezie (1) remedii contra "uscăciunii preajmei" (1) René Wellek (1) Reverenţa (1) Revista Transilvania (2) roman (13) Romulus Bucur (2) Saadi (1) Salvador Dali (1) Sandro Penna (1) Sara (1) sartre (1) satira (1) Serghei Dovlatov (1) Sibiu (1) Simona Constantinovici (1) Sorin Ilfoveanu (2) spatiu privat (1) Stau in cerdacul tau (1) stilizare (1) Straja Dragonilor (1) Ştefan Agopian (2) Ştefan Aug. Doinaş (1) Ştefan Manasia (1) Teodor Dună (1) The Ship (1) trubadurii (1) Tudor Arghezi (1) Un loc plăcut şi numai al lor (1) Vecinătăţile (1) Venedikt Erofeev (2) Veronica D. Niculescu (1) Victor Ieronim Stoichiţă (1) Vintilă Ivănceanu (1) Virginia Woolf (1) Vlad Moldovan (1) Wittgenstein (1) Zarvă în livada de guave (1)

  ©O carte într-o frază - Template by Dicas Blogger.

SUS