Poemul de sâmbăta asta (23)
Nu cred să aibă cineva de pe lumea asta habar cine-i autorul poemului pentru sâmbăta de azi. Cert e doar că-i vorba de un ţăran (sau mai mulţi) din Maramureş, probabil de prin secolul XVIII, după vârsta matură a limbii. Într-o vreme, felul în care cânta Grigore Leşe versurile astea a fost obsedant pentru mine (ah, ce douămiist păşunist pot fi!) - o intepretare, nu cea mai bună (e prescurtată, un fel de variantă de Reader's Digest), dar alta n-am găsit pe net, găsiţi aici.
Aşadar, un ţăran cu feeling dantesc din Maramureşul secolului XVIII vorbea aşa despre dragoste şi moarte:
Nu-i lumină nicări,
c-or murit tăţi oaminii.
Numai la mândruţa me
arde lampa ca ş-o ste,
c-o gândit c-oi mere la ie.
Ş-atâta m-oi duce-n noapte,
până m-oi-ntâlni cu moarte
şi m-or pune-n copârşeu,
la un loc cu Dumnezeu.
Copârşeu cu scânduri ude,
unde moarte nu pătrunde,
nici dragoste nu răspunde.
Nu-i lumină nicări.
Postări
Ce limbaj frumos, curgător, dar şi încărcat de tristeţe, deznădejde. Şi plin de simboluri. O să o-nvăţ pe de rost.
@ M3: O să fim atunci cel puţin doi, şi poemul ăsta o să mai existe aşadar cel puţin încă o sută şi ceva de ani, până ne punem şi noi în copârşeu, la un loc cu Dumnezeu :)
hai, nu fiţi exclusivişti. eu îl cânt fain la chitară. şi când îl cânt, chiar nu-i lumină nicării.
Cu voia voastră, aş adăuga şi la mine poezia, e superbă şi o ştiu deja pe de rost.
De cântat, n-o să cânt, aş rămâne singur pe lume. :)
De asta rămâneam eu sngur întotdeauna când începeam s-o "cânt"?
Trimiteți un comentariu