J.J. Rousseau, Confesiuni

Începute sub semnul unei sincerități absolute, Confesiunile lui Rousseau se pun imediat sub semnul întrebării, prin siguranța prea încrezută cu care se plasează în zona unei valori unice, dându-se drept exemplu pentru toate generațiile următoare. Ideea e simplă: dacă vrei să afli adevărul despre om, atunci citește Confesiunile. Problema apare însă chiar de la primele rânduri. Cum se poate da drept exemplu un om a cărui luciditate este din start alterată de orgoliul unei asemenea afirmații? Cum poate vorbi un singur om în numele speciei umane? Pe de altă parte, afirmația că opera sa nu va putea avea imitatori e de-a dreptul amuzantă acum. Rousseau era sigur că șochează, echivalând gestul său confesiv cu afișarea unui om în pielea goală în fața tuturor celor care doresc să-l vadă. Iată omul, reprezentantul cel mai fidel al speciei, cel care cunoaște oamenii, dar care se crede diferit de toți ceilalți. Contrazicându-se, Rousseau își pune mărturisirile sub semnul imaginarului, prezentându-se nu așa cum a fost, ci cum își închipuiește că ar fi fost. Deși face o transcriere oarecum cronologică a evenimentelor vieții, nu se mulțumește să le enunțe, lăsându-le la aprecierea cititorului, ci le interpretează, prin intermediul sentimentelor (foste sau actuale). Timid și temător declarat, Rousseau descoperă viața și o redă cu pasiune. Timiditatea - sau credulitatea - îl pune, de altfel, adeseori, în ipostaze delicate. Descoperindu-și slăbiciunile, scriitorul descoperă omul și reușește să contureze o concepție despre existența acestuia. Dacă personajul lui Rousseau nu este neapărat cel mai reprezentativ pentru specia sa, el este cel mai potrivit pentru ceea ce își propune autorul său. Asemănându-se uneori cu un roman picaresc, Confesiunile se situează într-un echilibru fragil între descoperirea (parcurgerea) lumii și a sinelui.