Liviu Rebreanu, ”Jurnal”

Jurnalul lui Rebreanu este o colecţie uriaşă de mărturii despre viaţa de zi cu zi, despre familie, prieteni, călătorii şi, bineînţeles, despre activitatea de scriitor. Plănuind să scrie o carte despre sine însuşi, intitulată Spovedanii, Rebreanu începea, în 1927, jurnalul, subliniind această intenţie de ”spovedanie pentru mine însumi” care să curpindă ”tot ce am în inimă şi-n suflet”. Începând Jurnalul, Rebreanu vrea să ”îşi” spună o mulţime de lucruri despre propria existenţă. Foarte atent cu planificarea activităţii scriitoriceşti şi cu împărţirea timpului care-i stă la dispoziţie, scriitorul încearcă să salveze, şi în Jurnal, cât de mult poate din experienţele zilnice, pe care le va topi, parţial, în alte proiecte. Memoria zilei care trece pare să-l intereseze foarte mult pe scriitor - şi pe om -, care nu vrea să lase nimic la voia întâmplării. Viaţa alături de ceilalţi îi întăreşte concepţia că ”menirea omului (...) este să ducă singur o viaţă în fond solitară.” Parte a lumii, omul este şi o lume în sine, ”puternic izolată de toate celelalte lumi omeneşti.” Toate aceste remarci ne atrag atenţia că notaţiile din jurnal vor fi trecute printr-un filtru sever, care va reţine numai ceea ce este cu adevărat important pentru lumea lui Rebreanu. Dincolo de calculele referitoare la timpul alocat scrierii fiecărui roman sau la transcierea unor planuri de cărţi, Jurnalul ne dezvăluie felul în care romancierul îşi organiza munca, influenţa celorlalţi asupra sa, neliniştile şi bucuriile fiecărei zile de lucru. Fiind o poveste mare a tuturor cărţilor sale, Jurnalul este şi o colecţie imensă de poveşti mai mici, de fragmente, de chipuri, de stări de spirit. Nu lipsesc opiniile despre propriile cărţi (sau mai degrabă proiecţiile asupra acestora, ce şi-ar fi dorit el să fie) şi nici reacţiile la opiniile altora. Nu îşi ascunde suferinţa provocată de reacţia unui prieten care nu apreciază Ciuleandra, nici ranchiuna pe care i-o poartă lui Lovinescu, care nu-i laudă chiar toate cărţile, aşa cum făcuse cu Ion, şi ale cărui opinii critice sunt, după Rebreanu, luate prea în serios. Însă şi în situaţiile în care primeşte nenumărate laude la adresa unei cărţi tot se lasă ros de ”cariul îndoielii”. Pe alt plan, cel al realităţii imediate, numeroase notaţii se referă la probleme materiale şi la dificultăţile cu care familia Rebreanu găseşte soluţii pentru a merge mai departe. Bucuria este nedisimulată când reuşeşte, abia în 1930, să aibă prima sa ”proprietate reală”, o casă la ţară, la Valea Mare. Susţinut în permanenţă de soţie, scriitorul îi cere părerea inclusiv în privinţa proiectelor literare. În 1931, de exemplu, când plănuieşte să scrie o nouă carte, numită iniţial Scara fericirii, Rebreanu se vede nevoit să schimbe titlul, împotriva căruia ”s-a ridicat” Fanny. Jurnalul cuprinde şi numeroase pasaje mai puţin interesante, cum sunt cele în care se rezumă la a nota capriciile vremii, însă cine are răbdare găseşte din plin răsplata pentru efortul de a parcurge volumele până la capăt.