marți, 30 iunie 2009

Kiran Desai, Zarvă în livada de guave

Se pare că există destulă lume preocupată de urcatul în copaci, iar pe blogul nostru am avut deja două postări pe tema asta, aşa că o să vă propun încă o aventură. În cartea aceasta avem de-a face cu un personaj care se urcă în copaci pentru că nu mai suportă nici familia, nici atmosfera din biroul de poştă în care lucra, nici propria impresie despre sine. Sampath e un tânăr care pare să fi dezamăgit pe toată lumea, cu atât mai mult pe tatăl său, care îl crede când neîndemânatic, când inadaptabil, când prost de-a binelea. Aşa că, după ce încurcă socotelile şefului care se pregătea să se însoare, Sampath se refugiază într-un copac, la marginea oraşului Shahkot, ai cărui locuitori apelează la tot felul de tertipuri pentru a aduce musonul şi, odată cu el, ploaia. Vremuri grele la Shahkot, oamenii sunt săraci şi haosul domneşte peste tot. Mama lui Sampath, Kulfi, face o obsesie pentru mâncare şi, implicit, pentru gătit, testând cele mai năstruşnice reţete şi ingrediente. Bietul Sampath scapă cu greu după o masă otrăvită, dar, cu toate astea, mama îi rămâne prietenă apropiată, spre deosebire de tată, respectabilul domn Chawla, care îi dă degeaba lecţii de viaţă. Folosindu-se de unele secrete citite în scrisorile pe care le triase la poştă, Sampath reuşeşte mai întâi să-i sperie pe cei sosiţi sub copac, după care ajunge să fie considerat clarvăzător. Baba Sampath, cum îl numeşte lumea mai nou, devine celebru, livada transformându-se într-un loc sfânt, în care pelerinii se înghesuie să fie atinşi de tălpile binecuvântate. Sampath începe să spună vorbe de duh, cu înţelesuri simbolice despre care lumea nu mai ştie ce să creadă. Succesul e însă exploatat din plin de tată, care percepe imediat taxe de tot felul, fiind, în sfârşit, mulţumit de propriul fiu. Numai că bucuria sa nu durează la nesfârşit. O ceată de maimuţe alcoolice se mută în livadă şi devin preferatele lui Sampath. De aici o mulţime de complicaţii, pe care nu le mai rezolvă nici inspectorul sanitar, nici poliţia, nici spionul venit la faţa locului. Maimuţele îl salvează pe Sampath dintr-un nou impas existenţial, pregătindu-i chiar o evadare într-un spaţiu în care nu va mai putea să-l urmeze nimeni.

sâmbătă, 27 iunie 2009

Poemul de sâmbăta asta, 11

Dacă tot e luna Eminescu, se cade musai să postăm un poem de Nichita, nu? :)
E un poem scurt, ştiut de tare puţini (pentru că Nichita, citat de toţi, e citit de tot mai puţini. Şi cred că tinerii poeţi douămiişti merită respect fie şi numai pentru aceea că au avut mai multă minte decât mai copţii lor predecesori optzecişti şi n-au continuat războiul lor civil care opunea lui Nichita pe Mircea Ivănescu, să zicem; în afară de Stratan şi Coşovei, nu-mi vin în minte alţi doi optzecişti care să-l fi admis pe Nichita, sau şi pe Nichita, ca maestru. Pe când douămiiştii, ca să zic aşa, iubesc şi ochi, şi flori, şi buze, şi morminte. Pentru ei, secesiunea s-a încheiat demultişor. Oricât de mult s-a diluat poezia lui Nichita în anii lui ultimi, şi oricât de dezagreabile au putut fi unele gesturi ale lui, rămân câteva zeci de poeme extraordinare, fără de care poezia română ar pierde ireparabil.)

Aşadar, Nichita Stănescu, A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus:
- Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga
erau lătrătoare.
- Nu vrei să cumperi un câine? -
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din sânge ca dintr-o coadă?
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

miercuri, 24 iunie 2009

Andreas Wenning, Casele din copaci

Orice om care a iubit căţăratul în copaci sau ascunzătorile de orice fel ştie că un copac invită atât la explorare ascensională, cât şi la intimitate. Cred că niciodată nu am fost prea surprinşi de faptul că un copac poate deveni mediul potrivit pentru un mic habitat suspendat, cel puţin fictiv vorbind (vezi cartea lui Calvino, “Baronul din copaci”, prezentată de Ovidiu, ca să vezi cum se leagă toate!), dar iată că acest lucru chiar este transplantat la modul cel mai concret de către nonconformistul Andreas Wenning, un tânăr arhitect din Bremmen. Intuind - sau poate ştiind! - adevărul lui Wordsworth, “Copilul este tatăl omului”, el a înţeles că are de plătit un tribut estetic esenţial copilului care a fost, aşa că a făcut din pasiunea sa de când era mic un business. Spre deosebire de alţi arhitecţi implicaţi exclusiv în proiecte de anvergură comercială sau industrială, el concepe adevărate cuiburi umane cu un design modern, special adaptat modelului vegetativ al fiecărei specii de arbori. Acoperişul, de obicei curbat, se mulează după bolta crengilor, valorificându-se golurile interstiţiale iar ferestrele atipice, plasate pe toate faţetele, contribuie la efectul aerodinamic al construcţiei. O altă calitate, pe lângă cea estetică, bineînţeles, este aceea că Wenning proiectează şi construieşte structuri marca baumraum fără a afecta câtuşi de puţin structura sau integritatea arborilor. Dacă vreţi să găsiţi cuie sau dribluri, nu le veţi găsi deoarece arhitectul a folosit cabluri şi centuri speciale. Unele căsuţe au şi scară de acces, de obicei în spirală, ba chiar şi o platformă în chip de terasă. Dacă totuşi scara lipseşte, locuitorul norocos are plăcerea de a glisa lejer până la baza trunchiului pe un cablu, întocmai ca un alpinist. De asemenea, este evitată greutatea construcţiei asupra crengilor prin adăugarea obligatorie a unor stâlpi de susţinere, şi ei perfect integraţi în ambientul natural. A, era să uit: aceste case îndeplinesc şi criteriul funcţional al oricărei locuinţe: curent electric, spaţiu de gătit, de spălat etc.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Poemul de sâmbăta asta, 10

Unul din cei mai buni poeţi tineri de azi e o poetă. "Păpuşa de ceară", a doua carte a Anei Dragu, e doldora de poeme frumoase şi triste, de o visătorie feroce, cu autofagii suave şi erotisme crâncene, descinse pe linie surrealistă din Gellu Naum şi pe linie expresionistă din Ioan Es. Pop şi Teodor Dună. Sângele din poezia ei e, cum se vede, albastru.
Aşadar, Ana Dragu, poem fără titlu (cum sunt toate, de altfel):

când pleacă, rămân o carne dezosată, istovită şi crudă.
vine mereu, îmbrăcat în haine uşoare şi albe. zâmbeşte.
îmi vrea binele. mă arunc cuminte pe podea şi tremur cu
toate gândurile proptite în pumni. să nu uit nimic. să nu
uit. halatul se ocupă cu verificarea calităţii durerii. zice:
stai aşa întinsă şi respiră. apoi începe să numere şi să
smintească fiecare os. da, hmm, da, pentru o vreme, după
care îşi scoate de sub piele nişte gheare de dropie şi
începe să doară peste tot. scurmă, sfâşie şi taie, sfâşie,
taie şi mă fereşte de cel rău. ligheanul de plastic se umple
cu oase găurite. le număr. e bine, nici un strop de sânge
nu are pe hainele uşoare şi albe. zâmbeşte, zâmbesc. îi
spun că sunt fericită şi că îi las moştenire scheletul. zice
"nu, mulţumesc, noi cu moartea suntem de bună
credinţă. nu avem ce face cu un trup ne-sănătos. abia
dacă am găsit trei vertebre la locul lor şi caut de o
oră. asta e. să bei multă apă şi să te mişti ca şi cum ai sta
nemişcată". când pleacă, rămân o carne dezosată, istovită
şi crudă. nu mă mişc, să nu mă destram. chem o ploaie.
în ea îl văd pe teodor. se ţine singur în braţe ca o
lumânare aprinsă. nu îl pot privi decât foarte puţin.
aproape deloc

miercuri, 17 iunie 2009

Peter Beagle, "Un loc plăcut şi numai al lor"

Pentru cei care mai au nevoie de o confirmare a existenţei stafiilor, cartea lui Peter Beagle reprezintă o bună metodă de a pătrunde în lumea lor. Putem vedea că sentimentele ne urmăresc după moarte şi că singurul pericol care ne paşte este uitarea, asta dacă nu suntem destul de încrezători în propriile forţe. Stafiile din cartea aceasta încearcă să-şi lămurească o parte din problemele vieţii, reuşind să le depăşească definitiv. Michael şi Laura formează cuplul cel mai simpatic de stafii îndrăgostite de care am auzit. Vorbind despre propriile vieţi, ei se apropie atât de tare, încât nu se mai pot despărţi. Povestirea are şi aici cunoscutul rol curativ, iar cele două stafii nu sunt singurele personaje care profită de ea. După ce petrecuse ani buni într-un mausoleu, fără să iasă nicio secundă din perimetrul cimitirului, bătrânul Rebeck se îndrăgosteşte, la rândul lui, de o respectabilă doamnă Klapper, venită să-şi viziteze fostul soţ. Cimitirul este, în cartea aceasta, locul unor întâlniri providenţiale, schimbând traiectorii existenţiale care păreau imposibil de modificat. După atâta vreme de trăit în cimitir, Rebeck se teme de lume, crezând că nu se va mai putea integra niciodată. Începe să-i audă pe cei răposaţi şi se împrieteneşte cu un corb, care-i aduce de mâncare. Convingerea că este unica fiinţă vie care vorbeşte cu morţii e însă contrazisă de intervenţia unui alt personaj, Campos, angajat al cimitirului, un tip foarte puternic, cu aparenţă brutală, care îşi riscă locul de muncă ajutându-i pe Michael şi Laura să rămână împreună. E un univers frumos, cu limite flexibile, în care cititorul este lăsat să privească în voie dincolo. Şi asta fără să se sperie niciodată.

luni, 15 iunie 2009

Bohumil Hrabal, "Milioanele arlechinului"

"Într-o frază" doar nu ar putea scrie cu adevărat consistent decât Bohumil Hrabal, pontif al frazelor atotcuprinzătoare şi autor al unor proze coleşitoare prin forţă narativă, un extraordinar instinct al dozării efectelor, fie ele comice sau tragice, prin asumarea autoironică a situaţiilor epice şi, nu mai puţin, prin infuzarea discretă, neostentativă, a unor accente satirice şi pamfletare; şi nu e numai cazul mai cunoscutelor sale cărţi (L-am servit pe regele Angliei, Prea zgomotoasa singurătate sau Minunea noastră cea de toate zilele), ci şi a delicat-romanţiosului roman Milioanele arlechinului, provocator subintitulat de autor "basm", o tulburătoare poveste, reconstituită homodiegetic, a unei femei ce ajunge să trăiască, la senectute, într-un azil de bătrâni, fost castel, pe coridoarele căruia se aude permanent bucata muzicală ce dă titlul romanului; în sonurile acestei muzici e proiectat un va-et-vient incitant dinspre un trecut promiţător şi un topos predilect al marilor romancieri cehi (fabuloasa Praga) înspre un prezent impregnat de accente tanatofore şi imagini ale decrepitudinii umane, de la gemetele suferinzilor, sorbiturile, plescăiturile şi râgâielile din sala de mese, până la clinchetele protezelor dentare căzute pe marmura castelelor.

sâmbătă, 13 iunie 2009

Poemul de sâmbăta asta, 9

În dicţionarul de idei gata primite trebuie că figurează, la intrarea „protocronism”, şi axioma după care poezia română e a mai prima din Europa şi, în general, din lume. La noi se scrie cea mai bună poezie, pentru că rrromânul e născut poet, pentru că în satul rrromânesc s-a născut veşnicia, pentru că Eminescu n-a existat, pentru că...
Cândva, la o emisiune TV – să fi fost „Profesiunea mea, cultura”? O, tempora... –, l-am auzit pe Mircea Cărtărescu, un idol al triburilor mele interioare (pe vremea aia – acum unul dintre şamanii lor first class :) ), spunând senin că, în anii optzeci, el şi prietenii lui lunedişti scriau cea mai bună poezie din lume. Declaraţia de mai sus e redată aproape cuvânt cu cuvânt, e uzitabilă qua citat textual (şi texistenţial, fireşte); în schimb, justificarea de mai jos e, cu siguranţă, parafrază – Cărtărescu îşi motiva tranşanţa prin alegaţia că angajare mai totală decât a lor în scris n-avea cum să existe. Mi s-a părut, atunci, o ipostaziere contrariantă (având în vedere sursa ei) a axiomei protocroniste de mai sus; apoi am înţeles că e, dimpotrivă, o declaraţie de amor poetic, o variantă a prieteniei literare pure, cea mai vie formă de prietenie îndrăgostită (cu toate că livrescă – sau poate tocmai de aia). Prin calitatea lor rarissimă de a face nu numai din viaţă poezie, dar şi din poezie – viaţă, lunediştii chiar scriau cea mai bună poezie din lume, la fel ca echinoxiştii, la fel ca ieşenii metafizici, la fel ca beatnicii, la fel ca tinerii furioşi, la fel ca...
Cea mai bună poezie din lume se scrie, aşadar, şi la noi, dar şi aiurea. După mine, dacă e să mă refer la literaturile ţărilor din fostul bloc comunist, poeţi cel puţin la fel de buni ca românii sunt polonezii. Dacă găsiţi o antologie numită „Young Poets of a New Poland”, apărută în 1993 la Forest Books sub egida UNESCO, nu ezitaţi s-o cumpăraţi/împrumutaţi/xerocopiaţi/furaţi :). Sunt acolo câţiva dintre cei mai buni poeţi din lume – după gustul meu, top 3-ul ar fi compus din Bronislaw Maj, Marcin Swietlicki şi Jacek Podsiadlo. Dar sunt aproape toţi buni şi foarte buni. Iată, deci, în traducere engleză (nu se cade să traduc după o traducere, aşa că o să pun primul pds în altă limbă decât româna – demand pardon), un poem al celui mai bun poet din lume, Marcin Swietlicki.

Aşadar, Marcin Swietlicki, The Truth About Trees:

trees do not have their own holy book
trees have more than enough light air and rain
thin branches stretching up to heaven

the heaven of trees is green powerful fragrant
the creator of trees is as green and powerful as them
their creator has not devised a hell for trees

there is no sin there is no obligation
it’s enough to exist rustle stretch
it’s enough to grow aspire branch out

the creator of trees did not invent a hell for them
particularly fascinating is the trees’ tender indifference
with which they accept humans hung from their lower branches

miercuri, 10 iunie 2009

Sorin Ilfoveanu, Anabasis

Am recunoscut cu plăcere grafica lui Sorin Ilfoveanu şi pe coperta romanului Zilele regelui al lui Filip Florian. Desenul face parte din ciclul Anabasis (1997-2000, creion pe hârtie). Deşi formele stilizate păstrează gradul de mimetism pentru recunoaşterea lor ca tipare consacrate (calul, călăreţul, animalul vânat, figura înghiţită, cu contur roşu), este vorba de jocul spaţial al unor linii divergente care îşi dispută, prin expansiune, centrul de interes al imaginii. Se poate observa că formele reprezentate de capetele celor două animale intră una în cealaltă prin scheme dinamice opuse (dreapta –stânga, stânga-dreapta) iar suliţa ca impuls vertical marchează, prin traversa de sus în jos, nodul din care iradiază toată energia reprezentării. Prin intersecţie şi suprapunere de entităţi grafice bidimensionale care pătrund din toate punctele cadrului (calul de la stânga spre dreapta, animalul vânat de la dreapta spre stânga, suliţa de sus în jos) se creează o schemă plastică transparentă a dinamismului spaţial, vizibilă şi la nivelul opoziţiei cromatice cu ipostaza roşie-pasivă a siluetei “înghiţite”.
Călăreţul din stânga pare a fi o dedublare a privitorului detaşat de câmpul de forţă al disputării plastice. Mijlocul grafic prin care artistul a redat ipostaza de călăreţ a figurii umane îl reprezintă rândul dublu de linii care circumscrie ovalul capului, de fapt o reducere la minimum a vizierei, a coifului protector. În celelalte desene ale acestui ciclu, călăreţul suferă mutaţii vizuale majore. Din ipostaza de privitor, ajunge o formă descompusă - prin schema tăierii sau a atârnării- în curba propriei epure, pe spinarea calului. Oricum, elementele şi modul în care are loc inaugurarea lor vizuală se menţin: calul, călăreţul şi celălalt animal pătrund în arena bidimensională a hârtiei din puncte virtuale aflate în afara spaţiului plastic propriu-zis, aşa cum se poate vedea şi în acest desen.

sâmbătă, 6 iunie 2009

Poemul de sâmbăta asta, 8

Pictorul şi poetul ieşean Petru Aruştei (1939-1984), personaj-cult în anumite zone ale undergroundului moldav, dar practic necunoscut glorioşilor oficianţi ai gloriei literare, e unul dintre rarissimii poeţi admiraţi fără rezerve de altfel mordantul Cezar Ivănescu: "Petru Aruştei, pictorul şi poetul genial, incomparabil, mai luminat decât toţi moldavii din generaţia noastră, mai filosof decât toţi filosofii ajunşi profesori universitari de filosofie, mai poet decât noi toţi, ajunşi literaţi de carieră, pictor cutremurător, unic în ultimele patru decenii de pictură românească, pătruns cu gândul adânc, metafizic, unduind de tragism până în ultimul punct invizibil pe care mâna sa l-a scris pe hârtie..." (de pe coperta a patra a volumului "Moarte şi Renaştere. Supravieţuire", Institutul European, Iaşi, 1994. Şi mai sunt şi alte pasaje, la fel de exaltate, în prefaţa intitulată "Memorial"). Ce-i drept, don Cezar nu pare să se fi priceput la lăudat pe măsură de perlocuţionar ca la suduit - encomionul de deasupra riscă, prin zaharina în exces a superlativelor, să-l facă pe Aruştei antipatic pe necitite. Însă poetul Aruştei (pictorul nu-l cunosc) e, fără îndoială, autentic, cu toate că scrisul lui e din cu totul alt film (mult mai vechi) decât cel care rula prin anii 70-80 în România (sau, cine ştie, poate tocmai de aia). În prefaţă, don Cezar îl compară cu Lautréamont - aş adăuga că, în poemele lui în proză, la fel de importantă ca înrudirea (certă) cu cânturile lui Maldoror e fervoarea oniric-vizionară, soră bună cu cea vizionar-oraculară a lui Zarathustra, nepoată a romanticilor germani şi strănepoată a poetului-pictor Blake. Aruştei trăieşte, defazat cu un secol jumate (dar lui nu-i pasă nici cât negru sub unghie de defazarea asta), mitul poetului genial, pentru care nimic nu există în afara viziunii. Desigur, pentru cine crede în progresul literar, poemele lui vin cu un secol prea târziu - geniale într-un contrafactual 1880, în optzeciul comunist par fiinţe ajunse la noi dintr-un Jurassic Park al poeziei, maximaliste şi cu gust pentru abnorm într-o eră a poeziei soft şi casual. Însă nu pentru acel cititor o să reproduc poemul de mai jos.

Aşadar, Petru Aruştei, "Şanţul metafizic":

Făcusem un mare scandal, un scandal de-o viaţă, nopţi şi zile şi ani buni de viaţă prin Şanţ mi-am tot târât viaţa ce-i unica mea viaţă, se pare - păream cam pierdut, cu privirea pierdută în urma acelor nopţi şi zile şi-a anilor cu spaimă deşiraţi prin mine. Târziu, pe vremuri, când se făcuse târziu, când respiram cu avânt prin Şanţ - îl cutreieram, eram fericit în derâdere -, atunci şi încă o dată atunci nici tu voinţa de a spune: până aici!, dar nici bărbătescul curaj de a respira; vedeam bine, mă aflam în Şanţul lung cât viaţa-mi, ci nu stam deloc aşa, până aici!, îmi spuneam şi aveam şi bărbătescul curaj de a respira încât mai mulţi, văzându-mă aşa tâmp şi nu înţelept, hotărâră să mă omoare, să-mi răpească a mea viaţă ce-i unica mea viaţă, se pare.
A mea viaţă nimeni nu-mi poate răpi în prelungul Şanţ de-o viaţă ce duce în toate părţile, sunt stăpânul nemaipomenitei Întâmplări şi, în clipa care vine, fiind a mea clipa, până aici! îmi spun şi am şi bărbătescul curaj de a nu mai respira.

miercuri, 3 iunie 2009

Italo Calvino, Baronul din copaci

Un titlu provocator, care te face să râzi și să cauți imediat răspuns la câteva întrebări legate de o asociere atât de neobișnuită. Cei care se așteaptă la o istorioară amuzantă pot fi surprinși de incursiunile repetate în istorie și în literatură, de redarea intertextuală a atmosferei de epocă, de minuțiozitatea cu care sunt construite personajele. Cosimo este, aparent, doar un copil încăpățânat care, supărat pe familie, alege să ducă o viață diferită de a celorlalți oameni. Trăind în copaci, vede lumea de sus - la propriu -, se detașează de problemele uzuale, schimbă perspectiva asupra vieții. Cititorul trebuie să accepte convenția de la început și să fie de acord cu posibilitatea unei asemenea existențe, altfel povestea nu are niciun sens, deși naratorul se străduiește să nu scape nimic din elementele care caracterizează existența umană. Baronul din copaci se hrănește, bea apă, se spală, comunică, se îndrăgostește, ba chiar devine o atracție specială pentru multe dintre femeile din zonă. Fiind un (auto)exilat din viața comunității, se apropie mai ales de personajele mai extravagante sau refuzate, într-un fel sau altul, de societate. Iubita lui, Viola, este fiică de nobili, însă e atrasă de hoții de fructe, pe care îi avertizează de apropierea proprietarilor. Marea iubire a baronului va reprezenta însă și una din vulnerabilitățile sale. Viola iubește, la rândul ei, libertatea, inclusiv în dragoste, unde Cosimo este doar unul dintre numeroșii amanți. Baronul Cosimo di Rondo nu e interesat de gradul nobiliar care, în calitate de prim născut, i s-ar cuveni și nu cedează la insistențele tatălui. Atitudinea familiei față de el se schimbă de mai multe ori, de la nepăsare la amenințări, până la rușinea pe care le-o provoacă și la mândrie, în momentele de glorie. Singurul admirator fidel este Biagio, fratele mai mic, devenit, peste noapte, cronicar. Cosimo este un veritabil erou, susținând cauza celor năpăstuiți de soartă, descoperind tranzacțiile necurate ale unchiului său, implicându-se în războaiele napoleoniene etc., un vânător iscusit și curajos, care știe că libertatea are prețul ei. Libertatea descoperită în copaci va fi mult extinsă prin intermediul cărților, pe care Cosimo le consumă cu asiduitate, transmițând gustul pentru lectură și altora, cum se întâmplă cu un temut bandit condamnat la moarte. Poemul despre libertate care este ”Baronul din copaci” se încheie, semnificativ, cu un zbor. Ajuns la senectute, Cosimo di Rondo nu acceptă să coboare, în ciuda faptului că i se spune că a demonstrat ce avusese de demonstrat. Cocoțat în vârful unui nuc, baronul se agață de un montgolfier în derivă, după care dispare, realizându-și ultima ascensiune.

Administrare

Statistici (Vizitatori unici)


"Fără speranţă" (1) "Ghimpl-netotul şi alte povestiri" (1) "Jurnalul unei fete greu de multumit" (2) "Mireasa cu şosete roşii" (1) "Muzeul negru" (1) "negru la albino" (1) "Speranţă abandonată" (1) "Steaua Sudului" (1) "Trei într-o barcă" (1) ”Zbor în bătaia sageții” (1) 47 Îngeri de catifea (1) A.C. Grayling (1) Adela Greceanu (1) Alexandru Muşina (1) Ana Dragu (2) anabasis (1) analogii (1) Andreas Wenning (1) Andrei Oişteanu (1) Angela Marinescu (1) Anii (1) Antologie de poezie şi proză (1) arhitectură ambiental-ecologică (1) arhitectură ambientală (1) Arta Romanului (1) Barbellion (1) Baronul din copaci (2) Basmul Prinţesei Repede-Repede (1) blogosfera (1) blogul de aur (1) Bohumil Hrabal (1) Caitlin Thomas (1) Caius Dobrescu (1) Cartea neliniştirii (1) Cartea tuturor intenţiilor (1) Casele din copaci (1) Centaurul (1) chirnoagă (1) Chris Tanasescu (1) Chrisots Yannaras (1) Claudiu Komartin (2) Club ASTRA (1) Compromisul (1) Conacul (1) Confesiuni (1) Constantin Virgil Bănescu (1) D. Iacobescu (1) Dan Coman (3) Daniel Bănulescu (1) Diana Geacăr (1) Don DeLillo (1) Dylan Thomas (1) ekphrasis într-o frază (1) Ellias Canetti (1) Emil Brumaru (3) Eminescu (2) eros (1) exercitiu de analogie (1) experiment misogin (1) Fântâna lui Julien Ospitalierul (1) feminimalisme (1) Fernando Pessoa (1) filip florian (1) Florin Partene (2) frază despre automutilare (1) Fric (1) Friedensreich Hundertwasser (1) Friedrich Nietzsche (1) Garcia Marquez (1) Gellu Naum (2) Generalul în labirintul său (1) Georgia O' Keefe (1) Gherasim Luca (1) Ghiorghios Seferis (1) Goya (1) Grigore Leşe (1) Horia Roman Patapievici (1) Humanitas (1) Ilarie Voronca (1) Ioan Es. Pop (1) Ion Mircea (1) Ion Monoran (1) ion mureșan (1) Ion Mureşan (3) Ion Negoițescu (1) Ion Zubaşcu (1) Isaac Bashevis-Singer (2) Istoria criticii literare moderne (1) Italo Calvino (1) Iustin Panţa (1) J.J. Rousseau (1) J.M.G. Le Clézio (1) Jeni Acterian (2) Jerome K. Jerome (1) John Berryman (2) John Updike (1) Joseph Brodsky (1) jugendstill (1) Jules Verne (1) jurnal (3) kafka (1) Kiran Desai (1) Lady Lazarus (1) lansare (1) Lawrence tree (1) Leapşă literară (1) Leonid Dimov (1) librăria "Constantin Noica" (1) Limba salvată (1) Liviu Rebreanu (1) loc ideal de refugiu (1) Lucian Raicu (1) Mandiargues (1) Marcin Swietlicki (1) Mariana Marin (2) Marin Mălaicu-Hondrari (2) Mario Vargas Llosa (1) Marius Ianuş (1) Martin Woodside (1) Matei Călinescu (1) Matei Milu (1) Mă numesc Roșu (1) memorii (1) metamorfoza (1) Mihai Eminescu (2) Mihai Ursachi (1) Mihail Medrea (1) Mihail Sebastian (2) Milan Kundera (1) Mircea Cărtărescu (2) Mircea Dinescu (1) mircea ivanescu (1) Mircea Ivănescu (5) Mircea Vulcănescu (1) Moscova - Petuşki (2) Nadejda Mandelştam (1) Nichita Stănescu (4) Nora Iuga (1) O. Nimigean (2) Orhan Pamuk (1) Osip Mandelştam (2) Pampers (1) Pantaleon si vizitatoarele (1) Paul Celan (1) Peştişorul de aur (1) Peter Beagle (1) Petru Aruştei (1) Petru M. Haş (1) poemul de sambata asta (4) Poemul de sâmbăta asta (54) poetii arabi din Spania (1) poeţi mistici (1) poezie (5) poezie italiană din secolul XX (1) poezie populară (1) Praga. (1) premii (1) Previati (1) Probleme personale (1) prozatori cehi (1) proză (2) Radu Vancu (2) recital de poezie (1) remedii contra "uscăciunii preajmei" (1) René Wellek (1) Reverenţa (1) Revista Transilvania (2) roman (13) Romulus Bucur (2) Saadi (1) Salvador Dali (1) Sandro Penna (1) Sara (1) sartre (1) satira (1) Serghei Dovlatov (1) Sibiu (1) Simona Constantinovici (1) Sorin Ilfoveanu (2) spatiu privat (1) Stau in cerdacul tau (1) stilizare (1) Straja Dragonilor (1) Ştefan Agopian (2) Ştefan Aug. Doinaş (1) Ştefan Manasia (1) Teodor Dună (1) The Ship (1) trubadurii (1) Tudor Arghezi (1) Un loc plăcut şi numai al lor (1) Vecinătăţile (1) Venedikt Erofeev (2) Veronica D. Niculescu (1) Victor Ieronim Stoichiţă (1) Vintilă Ivănceanu (1) Virginia Woolf (1) Vlad Moldovan (1) Wittgenstein (1) Zarvă în livada de guave (1)

  ©O carte într-o frază - Template by Dicas Blogger.

SUS