Poemul de sâmbăta asta (35)

Moş Crăciun şi-a deschis o filială în Timişoara şi trimite de acolo, din lumea lui de zgomot alb, cele mai frumoase daruri cu putinţă - cărţi de poezie, fireşte. Renii au adus tropa-tropa Locus pericundus, volumul din 1994 al lui Ion Monoran, poetul onorific al tuturor lunilor decembrie în România. Cum dar din dar de face, sâmbăta asta se cade aşadar să postăm două poeme, întîiul - platonician - despre realitate şi vis, al doilea - macbethian - despre adevăr.

Aşadar, Ion Monoran

Garcia Lorca, Brecht, Neruda şi alţii...

Am văzut îngerii -
copiii teribili ai epocii noastre
reali ca o desprindere sau un efect al tristeţii
pe trotuare
sfidând reţetele
experimentând din repere aeriene
realitatea şi visul
în poemele lor ca nişte infirmiere
la periferia marilor oraşe.

I-am văzut
- să pot să nu mai am îndoieli -
nevoiţi în orişice clipă să cerşească iluzii
neînţeleşi şi umili
hotărâţi să facă faţă celor mai brutali adversari
jertfiţi adevărului în culise
sau de la fereastra vagonului inhalând dorul de patrie
în surghiun
şi în cele din urmă
făcând K.O. întreaga istorie a Omului

...gelos
pe cântecele lor exuberante şi solemne
sau poate pe neputinţa de a mă divide în mulţimile
care nu trebuie să uite asta niciodată

(1977)

***

Singurătatea m-a făcut mare

O simt în mine cum trece de adevăr
ca o umbră ce împodobeşte lumina

Nu ştiu dacă aş putea schimba Singurătatea
cu un arbor

El şuieră dacă trece vântul pe stânci
El e departe dacă nu înaintează pădurea.

(1978)