Marin Mălaicu Hondrari, Apropierea
"Apropierea" e una din inestimabil de puţinele cărţi care ştiu să spună omeneşte o poveste despre poeţi şi poezie. Căci despre patru poeţi români e vorba, care au trăit cândva împreună poezia într-un soi de falanster lirico-fanatic, amintind ca două picături de apă de cel al romanticilor germani (ori al surrealiştilor francezi); în spirit goethean, membrii tetradei au decis că, pentru ca Poezia să supravieţuiască, e nevoie ca fiecare dintre ei să-şi facă anii de ucenicie - mai exact, să plece în lume şi, vreme de cinci ani, să nu ştie nimic unul de celălalt. Pactul nu-i asumat unanim, unul dintre poeţi refuzând să-şi transforme soţia în Penelopă şi fiica în Telemahiţă; însă tetrada oricum se sparge, iar doi dintre poeţi devin Odisei. Unul dintre ei, personajul principal al cărţii, Adrian, ajunge în Spania, pentru a învăţa limba lui Cortazar, şi face pe paznicul unei firme de maşini second-hand; intră în amor cu Vanessa, contrabandistă bisexuală moartă după poezie, şi în dragoste cu Maria, sculptoriţă şi basistă adulterină. Celălalt Odiseu, Florin alias The Great, trăieşte şi el un minunat amor adulterin la Berlin, unde are o bursă. Ceilalţi doi membri ai tetradei, Dan Parfenie (Odiseul refuznik) şi Lidia (alias madre de la poesia, un fel de Hermes al grupului, dat fiind că în maşina ei se aduna tetrada pentru drumurile iniţiatice prin ţară), îşi văd de viaţa şi de scrisul lor, aşteptând revenirea celorlalţi în Ithaca poeziei.
S-ar putea înţelege că "Apropierea" relatează anii de călătorie ai unor poeţi decişi să-şi facă ucenicia de oameni. N-ar fi chiar inexact; însă e mai aproape de adevăr să spunem că ne sunt aduse aproape poveştile unor oameni extraordinar de vii care se întâmplă să fie şi nişte exemplari poeţi. Sunt poeţi pentru că sunt vii, şi sunt vii pentru că sunt poeţi, stabilind aşadar între poezie şi viaţă o ireversibilă cauzalitate reciprocă. Ceea ce înseamnă că n-au părăsit degeaba Ithaca. Roman al unui paradis poetic pierdut, "Apropierea" e în aceeaşi măsură şi Odiseea regăsirii lui.
Postări
Cred cu toata puterea ca un poet nu poate scrie proza buna niciodata. Marin Malaicu Hondrari are trairi si exprimare de poet, nu stiu daca a scris cu adevarat poezie, nu m-am interesat, am citit in schimb cele doua romane ale sale si am ramas profund frustrat. Exprimare prea poetica, diafana, lipsita de tarie si forta de convingere si stil superficial care vrea sa puna accent pe atmosfera romantica, hippy, plutitoare. Eu il vad pe scriitor la Vama Veche facind nudism si cintind la chitara melodii fumate impreuna cu grupul general stiut de petrecareti globetrotteri sau bikeri. Ca sa ilustrez superficialitatea stilului am sa atasez un fragment luat la intimplare din "Cartea tuturor intentiilor": “Noua ani prelatele colorate sub care se aliniau automobilele rezistasera soarelui, vintului si ploii, dar cind au cedat cu facut-o de o maniera impresionanta. Vintul le-a sfirtecat pe rind, transformindu-le in bucati lipsite de utilitate.” O splendoare numai buna de citit inainte de culcare pentru trecut in lumea viselor.
@ Bris: Credinţa cu toată puterea într-un lucru/raţionament nu-l face neapărat real/adevărat. De exemplu, şi eu cred cu toată puterea că nu l-ai citit pe Marin Mălaicu Hondrari dacă-i descrii astfel scriitura: "Exprimare prea poetica, diafana, lipsita de tarie si forta de convingere si stil superficial care vrea sa puna accent pe atmosfera romantica, hippy, plutitoare. Eu il vad pe scriitor la Vama Veche facind nudism si cintind la chitara melodii fumate impreuna cu grupul general stiut de petrecareti globetrotteri sau bikeri". Însă s-ar putea să mă înşel, iar tu să-l fi citit şi să nu fi priceput nimic de acolo.
Iar prejudecata ta poate fi repede infirmată de o listuţă hiperscurtă de excelenţi poeţi-prozatori, precum Joyce (cine crede că poemele lui sunt minore e în eroare), Lowry (idem), Queneau, Borges sau, la noi, Arghezi. (Asta ca să nu trecem la premoderni şi să găsim exemplul definitiv al lui Goethe).
@bris: nu a fost niciodata la vama veche, shi e extrem de pudic, nu s-ar nudiza asha cu una cu doua :)
mda, de parcă proza musai tre' să te înjunghie şi mostofâlcească sau să se-arunce peste tine în bocanci şi apoi să-ţi împuşte un microcip în ceafă, ca să simţi cu ce-ai rămas ducând mâna la cucui.
păi "diafanul" e aşam o raritate când e chiar el şi chiar în proză şi când "pluteşte" peste aşa structuri dense, încât ... nu mai zic, foarte tare m-am necăjit.
Am terminat azi dimineata Apropierea : pe o scara de la 1 la 10, nota 5-6.
Cartea n are forta, e ca un taur fara gaz.
Nu mi l inchipui pe autor la Vama Veche neaparat si nu vad de ce trebuie sa tragem in pianist.
Mi s a parut faina remarca - "cum poate Supra sa fie masina visurilor cuiva?.."
Si eu ma gandesc la asta de multe ori, atata timp cat exista Skyline. Dincolo de gluma, observatie e faina, kudos. Mai e o chestie faina - oportunismul lui Borges. Papa Jorge, tu esti cel mai tare, oricum.
In alta ordine de idei, si eu cred poetii n ar trebui sa scrie proza si invers.
Exemplul dat de cineva cu Joyce si Borges mi se pare prost. Daca Borges a scris si poezie, nu insmeamna ca a fost si poet.
Nu scriem datorita angoaselor ci in pofida lor. E esential.
Pace.
Anonimule, nici nu stiu ce-i mai amuzant in comentariul tau, incoerenta sau suficienta :)
Cat despre cliseul prozei de forta (ma bucur ca cel putin n-ai pomenit de vana sau de snaga) - e "Craii" un roman de forta? Dar "Patul lui Procust"? Dar... "A la recherche"? Sau, in poezie, e Bacovia un model de forta? Dar Mircea Ivanescu? Sau, in muzica, Chopin? Cultul fortei e al artistilor minori (Jack London, de exemplu. Sau Rebreanu.). Frumusetea se poate dispensa de forta - poate fi obsesiva, hipnotica, magnetica, fara sa aiba nevoie de atributul (aproape animalic al) fortei.
P.S. Scrie-i lui Borges, poate-l convingi ca nu era poet. El tot tine sa repete asta in aparitiile lui publice. :)
Pace si tie, cititorule.
Radu
Pentru Radu:
ma bucur ca ai gasit amuzant comentariul meu incoerent si arogant si ca ti ai facut timp sa clarifici lucrurile. Cu sigurtanta vorbesc cu un nostalgic. Vorbim evident de "forte" diferite. Jack London e un scriitor minor dar a lasat cateva carti mari, culmea. Ca si Stevenson, de exemplu(ca sa fac un link cu Borges). Daca as fi vorbit de forta scrisului la Banulescu, ar fi fost mai clar la ce ma refer?
Frumusetea se poate dispensa de forta, adevarat; pentru ca frumusetea nu i deloc lipsita de putere, banuiesc.
Oroarea ta de clisee e un cliseu sau esti doar un mic carcotas?
Iar lui Borges, i-as scrie cu mare drag; personal, in aroganta mea, nu prea cred ce spunea Borges in public despre sine, il iau in schimb in serios cand vorbeste despre carti. Si nu vreau sa polemizam despre Borges.
Cu exceptia introducerii de o agresivitate nejustificata, consider opinia ta si te salut.
Gheorghe
Mă bucur că ne înţelegem, ca între doi cîrcotaşi ce suntem :)
Mie intensitatea prozei lui Mălaicu mi se pare că vine din estetismul a la Wong kar Wai, dintr-un fel de poeticitate intensivă (deprinsă la marea şcoală cortazariană) care nu seamănă cu nimic din literatura română de până acum. Şi care nu mizează, într-adevăr, pe forţă, ci pe seducţie.
Radu
Acum ca tonul s a mai imblanzit, as fi tentat sa ti dau dreptate dar e doar pentru ca sant bucuros sa nu polemizam violent. Inteleg bine ce spui dar, flash-ul e clar, Wong kar Wai, Cortazar (hm, daca vorbeam despre Cortazar, nu ne mai certam noi deloc) si totusi raman sceptic. Dar o s o recitesc peste o luna si sper sa ma pun la distanta corecta.
Multumesc.
Gheorghe
Trimiteți un comentariu