Simona Constantinovici, 47 Îngeri de catifea

În salonul 47 îngerii par să se simtă ca acasă. Pacienţii încearcă să se adapteze la o nouă condiţie, să se obişnuiască, pe cât posibil, cu o identitate ce pare definitiv ruptă de cea anterioară. Cancerul schimbă destine, realităţi, provoacă dezordine şi, paradoxal, scrie poezie. Cu ajutorul unghiei îngereşti, desigur, cea pe care nicio boală din lume nu reuşeşte să o tocească. Solidari în suferinţa lor, bolnavii îşi condimentează neputinţa cu vise. Din bătălia cu imaginaţia, boala nu poate ieşi învingătoare, indiferent de numele său. Alternanţa paginilor albe şi negre transmite repetarea unui parcurs zilnic, de la agonie la fericire şi înapoi. Indecizie, căutare de repere. Boala dă, paradoxal, sens bucuriei şi ne ajută să descoperim nuanţe, să nu mai amestecăm sentimentele, să nu mai lăsăm ochiul să înghesuie obiectele şi realităţile în ansambluri greoaie, de neînţeles. Ameninţarea morţii ne ajută să vedem. Spaţiu închis prin excelenţă, salonul nu reuşeşte să izoleze perfect, să împiedice evadarea. Fereastra se deschide, din când în când, permiţând gândurilor să-şi ia zborul şi să revină, cu amintiri, cu trăiri, cu speranţe. Deşi e plină de imagini ale suferinţei, poezia nu cade în patetic, nu cere ajutor, nu are nevoie de compătimirea nimănui. Ca de fiecare dată, poezia se pricepe să se salveze prin forţe proprii.