Isaac Bashevis-Singer, "Ghimpl-netotul şi alte povestiri"

    Povestirile lui Bashevis-Singer au un farmec ce nu pare să se lase dezvăluit cu uşurinţă de la prima lectură. Simplitatea lor aparentă te pune pe gânduri şi te obligă să nu crezi şi să cercetezi în continuare. Unele povestiri schiţează abia un episod din viaţa unui personaj, altele îţi oferă ceva mai mult, realizând câteva conexiuni care te ajută să-ţi formezi o imagine de ansamblu ceva mai coerentă. În principiu, avem de-a face cu o lume de fragmente pe care o putem rearanja la infinit, după preferinţele de moment sau după adevărurile în care credem. Ajuns în închisoare, un personaj relatează o poveste de dragoste eşuată din cauza unui... papagal. Dincolo de influenţa pe care o au asupra sa papagalul şi nevasta ni se dezvăluie dubla personalitatea unui criminal capabil să iubească fiinţele neajutorate şi să înţeleagă nuanţe pe care nu le poate surprinde oricine. Uriaşul crede mai întâi în papagal, apoi în femeie şi din nou în papagal. În celulă, alături de alţi criminali, nu-i mai rămâne decât să creadă în puterea tămăduitoare a povestirii. Ghimpl netotul e un personaj menit să fie păcălit de toată lumea, realităţile fiindu-i servite în permanenţă sub alte forme decât cele pe care le poate el înţelege. Deşi i se par greu de crezut lucruri precum învierea morţilor sau căderea lunii în sat, Ghimpl acceptă până la urmă absolut orice, pentru că toţi ceilalţi ţin neapărat ca el să creadă. Deşi lumea îşi bate joc de el, continuă să respecte valorile societăţii, merge tot la rabin să ceară sfat, acceptă să se însoare cu o femeie urâtă care-l mai şi înşală, ba chiar înţelege că există pe lume cazuri de femei care duc sarcina numai cinci luni. Netot cum e, Ghimpl îşi iubeşte nevasta şi copilul şi crede orice. "Ce-ţi foloseşte să nu crezi?" se întreabă el, retoric. La un moment dat crede că amantul pe care-l găseşte în patul nevestei e de fapt umbra unei grinzi din tavan. Dar mai ciudat este faptul că minciuna asta, ca pe multe altele, şi-o spune singur. Ghimpl netotul crede şi propriile minciuni, numai să se poată bucura cumva de viaţă. O viaţă plină de nuanţe, pe care numai minciuna poate să le dea. Toate experienţele îl ajută pe Ghimpl să se convingă că nu există, de fapt, minciuni pe lume, să ierte totul şi, mai ales, să spună poveşti. Scorneli pe care cineva tot va trebui să le creadă. Un alt Ghimpl apare în "Zăpada din Helem", o povestioară tot cu oameni creduli, care prind luna într-un butoi şi au impresia că ninge cu diamante. În "De ce strigau gâştele" un alt personaj credul susţine că nişte gâşte tăiate de curând continuă să strige. Credulitatea personajelor pare să fie o boală destul de răspândită în volum şi sfaturile rabinilor înţelepţi nu ajută întotdeauna, mai ales că lumea cărţii e bântuită de spirite care-i îndeamnă pe oameni să creadă mereu în alte şi alte lucruri. Astfel, lumea se schimbă în fiecare zi în altceva, par ele să spună, şi mai că-ţi vine să le crezi pe toate aşa cum sunt. Omul poate fi fericit numai cu condiţia să creadă în scorneli. Să fie oare adevărat?