Christos Yannaras, "Heidegger şi Areopagitul"

De Yannaras mai citisem acum vreo zece ani "Abecedar al credinţei - Introducere în teologia ortodoxă", bună, dar mai degrabă un soi de manual (cum anunţa, de altfel, şi subtitlul), aşa că am rămas un pic deconcertat de excelentul control bibliografic şi terminologic din "Heidegger şi Areopagitul". Scoasă în 2009 la editura Anastasia, într-un format stylish (deşi gri - sau poate tocmai de aia), cartea face parte dintr-o ambiţioasă şi utilă colecţie numită "Pachetul formativ", în care au mai apărut destule cărţi tot una şi una, cum ar fi "Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie" a lui Gogol, "Epistolele" lui Grigorie Palamas, "Iubirea nebună a lui Dumnezeu" a lui Paul Evdokimov, "Istorie şi adevăr" a lui Paul Ricoeur, "Retractationes / Revizuiri" a Sfântului Augustin - aşa, en passant, trebuie neapărat să spun că m-a cam dezamăgit, la o casă cu aşa ştaif, genuflexiunea obedientă prin care e tras de urechi şi pus la colţul lui de "fericit", nu de "sfânt".
Studiul lui Yannaras este o istorie tehnică şi (hiper)condensată a apofatismului; ideea lui vertebrantă e următoarea: apofatismul occidental a făcut posibil nihilismul secolului al XIX-lea. Gândirea apofatică a Părinţilor Bisericii occidentale, în clipa în care spune: neg (apophasko, în greceşte, opus lui cataphasko, afirm) posibilitatea cunoaşterii raţionale a lui Dumnezeu, conchide că soluţia ar consta în perfecţionarea tehnicilor raţiunii. Efectul direct al unui asemenea silogism - scolasticismul secolelor XIII-XV, cu formidabila lui maşinărie raţionalistă; care, la rândul lui, are ca efect direct, spune Yannaras, raţionalismul cartezian şi dezvoltările lui ulterioare, prelungite de pozitivismul secolului al XIX-lea. Aşadar, pe parcursul a mai bine de un mileniu şi jumătate, gândirea raţională despre Dumnezeu şi-a mutat accentul dinspre Dumnezeu spre raţiune, înlocuindu-l în final pe Cel Dintâi cu cea din urmă şi făcând posibilă faimoasa propoziţie a lui Hegel: "Dumnezeu este ceea ce filosofează în filosofi". Cu cuvintele lui Yannaras: "edificiul metafizicii europene a fost înălţat pe temeiul premisei existenţei lui Dumnezeu, dar cu excluderea progresivă a prezenţei lui Dumnezeu în lume".
Comprimând violent etapele, teza cărţii ar putea fi rezumată astfel: apofatismul occidental face posibilă constatarea disperată a lui Nietzsche, după care "Dumnezeu e mort" (teologul grec găseşte precedenţe ale propoziţiei într-o carte de imnuri protestante din secolul al XVIII-lea, după care în Vinerea Mare se cânta: "Vai, ce amarnică nenorocire! Dumnezeu însuşi zace mort!"). Yannaras optează decisiv pentru antiraţionalismul nietzschean, de fapt pentru interpretarea heideggeriană a lui Nietzsche - "atunci când vorbeşte despre creştinism", spune Heidegger, "Nietzsche nu se referă la viaţa creştină (aşa cum rezultă ea din Evanghelii şi din învăţătura lui Pavel). Creştinismul este, pentru Nietzsche, manifestarea istorică, lumească şi politică a Bisericii şi a pretenţiilor ei la autoritate asupra lumii occidentale şi a civilizaţiei acesteia, în epoca modernă". După Heidegger, şi implicit după Yannaras, Nietzsche ar urmări "să pună capăt substituirii realului prin conceptul abstract", recuperând astfel pentru modernitate atât empirismul presocratic, cât şi (aici nu mai sunt de acord cu Yannaras) empirismul Părinţilor greci ai Bisericii, pentru care apofatismul admitea imposibilitatea cunoaşterii Esenţei divine, dar chema la participarea la Divinele Lucrări (pe care teologia occidentală nu le discută), fiind deci tot un empirism.
Respingerea teologilor de către un teolog, în numele lui Nietzsche - ăsta-i motivul pentru care Yannaras mi-a devenit deodată aşa de simpatic şi pentru care din nou am depăşit limitele frazei-standard. Şi tot de asta cartea asta, cu tot jargonul şi cu toate tehnicalităţile, mi se pare mai degrabă o scrisoare de dragoste.