Poemul de sâmbăta asta (58)

Ion Zubaşcu, Jurnal de moarte şi supravieţuire

Sub acest titlu, mi-a venit ideea să-mi deschid un blog pe care să-l alimentez zilnic cu însemnări şi texte, transmiţând astfel în direct corespondenţe de la moartea mea, derulată lent, sub ochii tuturor, în timp ce mă sting scriind. Dacă tot am văzut o "operă de artă", care consta în filmarea în direct pe chat a unui câine legat de un lanţ, într-un spaţiu închis, şi lăsat să moară de foame, de ce n-aş muri şi eu în direct scriind? În fond, de la "opera de artă" cu câinele nu mai e decât un pas până la alta cu un om filmat în aceleaşi condiţii. Chiar am văzut într-o zi, pe străduţa spre Metrou Crângaşi, un om căzut. De fapt, nu l-aş fi observat de după cutiile de carton, unde zăcea pe asfaltul ud al străzii, dacă nu mi-ar fi atras privirea un tânăr care îl fotografia cu un teleobiectiv din toate poziţiile, se dădea pe spate, îl lua dinspre picioare, apoi de deasupra creştetului, îngenunchea şi vâna detalii apropiate, trăgea imagini "ca teroriştii, din toate poziţiile". Hai să-l ridicăm de aici, i-am zis, să nu-l lovească vreo maşină. A, nu, mi-a răspuns tânărul cu şapcă gen Fidel Castro, cum poartă acum tot Bucureştiul, n-am timp, mă grăbesc, asta nu e treaba mea. Faptul că un om murea poate în faţa lui nu-l interesa deloc, mai important era să-i iasă lui fotografiile cât mai spectaculoase. Păi dacă asta vreţi, fraţilor, vă ofer eu spectacol: lume, lume, hai să vezi pe blogul meu moarte de om!

(din volumul Moarte de om. O poveste de viaţă)