Poemul de sâmbăta asta (57)
L-am auzit pe Mircea Cărtărescu citindu-l la Maratonul European de Poezie de la Sibiu, din 2007. Mi-a strâns stomacul. Aşa cum a făcut-o şi acum, când l-am citit în Nimic. Un poem ca acesta (şi ca toate celelalte din volum) nu poate avea drept cauză decât disperarea unui om pentru care literatura a fost de la bun început miza esenţială, totul sau nimic; şi care a înţeles că, de fapt, literatura e totul şi nimic. (Adică, în fine, Totul şi Nimic.)
Aşadar, Mircea Cărtărescu, Nori peste blocul de vizavi
Nu pot mişca acul busolei doar concentrându-mă.
Am încercat. Nu sunt în stare.
Nu pot transmite imaginea unei cărţi de joc. Am încercat.
Am vrut să levitez, şi stând pe spate în sudoarea patului desfăcut
m-am concentrat jumătate de oră până am simţit că înnebunesc.
Am încercat în metrou să fac o fată să se uite la mine
şi fireşte că nu s-a uitat.
Doamne, nu sunt alesul tău!
Mintea mea nu poate să schimbe lumea.
Nu am destulă dragoste, destulă credinţă.
Nu am o aură în jurul capului.
Nu mi te-ai arătat şi nu mi-ai dat nici un semn.
Pipăi cu degetele muşamaua feţei de masă:
ea nu cedează, nu se transformă în aburi roşcaţi.
Ating buclele fetiţei mele:
ele sunt moi şi auriu întunecate.
Nimic nu e altfel decât îmi spun simţurile. Nu există iluzia.
Mintea mea e oglinda plană a lumii.
Plană, plată.
Nici o zgârietură.
Nici o viaţă anterioară, nici o făptură ectoplasmatică.
Nici Agarthi, nici Shambala
nici Maya, cât despre vise
ele sunt doar cosmetice pe nimic.
Privesc în focul aragazului, ca hipnotizat.
Ştiu că am stat într-un uter.
Ştiu că voi sta într-un sicriu. Sau voi mânji pământul cu sângele meu.
Nu voi găsi eu fisura.
Nu voi întoarce eu capul din fotografia de grup.
Postări
Şi eu tot în Nimic îmi petrec ziua.
Şi mă miram la început - de unde o ştiu, de unde le ştiu?... Uitasem de maraton!
Veronica, nu-ş cum faci, că numai în versuri minunate vorbeşti - "Şi eu tot în Nimic îmi petrec ziua", adică. SĂ fie contaminarea exegetului cititor de la sujetul citit? :)
Uite, cred că-i invidiez pînă la durere pe cei ce pot să scrie poezie.
Of, contaminarea ar fi o minune la care nu ne e permis nici să visăm. Dar mă plimb iarăşi prin Tei şi mi-e bine, mi-e bine.
e minunata cartea asta, mai mult nu pot sa zic, am cam ramas fara cuvinte. tare fericita-s ca a aparut.
Vai, e minunat poemul. Multumesc ca l-ai postat.
@ Veronica: Iar ei invidiază până la sânge prozatorii, te asigur :) (Spune undeva Marin Mălaicu o chestiune crudă şi esenţială - literatura altora ne face atât de mult bine, a noastră atât de mult rău. Iar el e şi poet, şi prozator - deci e clar că durerea e epigenerică.)
@ White Noise: Şi eu, am aşteptat-o de când cred că se numea, în jurnal, "L.a.t." (sper să nu greşesc). E mult mai adevărată decât aprecia M.C. în paginile de jurnal în care aducea vorba de ea. Şi are, ca şi "Regele dimineţii", un ton... înţelepţit (da, ştiu, sună ca dracu), vorbesc amândoi, şi Muşina, şi Cărtărescu, aşa de franc şi de fără fason despre totul şi nimicul vieţilor noastre, încât n-ai cum să nu-i crezi că e pe bune.
@ Mirela: Plăcerea e de partea... noastră, a tuturor.
Radu, "Sînt gelos cînd bat la maşină,/ Sînt gelos cînd îl citesc pe Muşină". :)
Cum spunea il miglior fabbro, It all coheres, even when it does not cohere... :)
Well, it does not... Dar se lipeşte de gelozia mea profundă, chiar dacă de altă natură. :)
Uf, şi mi s-a terminat cartea între timp.
Şi eu am fost geloasă pentru neputinţa de-a scrie poezie. Am scris multe versuri, desigur, dar nu poezie. Sunt însă recunoscătoare că "mi se strânge stomacul" şi mie când citesc poeziile altora, unele dintre ele...
@ Diana Alzner: E mai important să ţi se strângă stomacul la poezia altora decât să scrii tu însuţi. Fie şi numai pentru că respectiva contracţie a viscerelor îţi arată clar că eşti viu; pe când scrisul nu îţi garantează asta.
Trimiteți un comentariu