Marquez, Generalul în labirintul său
Romanul este inspirat de personalitatea lui Simon Bolivar şi urmează linia ultimei sale călătorii pe fluviul Magdalena. Este o călătorie de plecare, din ţară, de la putere şi din viaţă, prin care personajul pare să încerce o îndepărtare de politică, fără a reuşi. Perceput fie ca marele erou al Americii Latine, fie ca un pierde-vară (i se spune Târâie-Brâu), generalul este un om plin de contraste. Firav, îmbătrânit prematur, este capabil să se bucure încă de viaţă, să reacţioneze violent, să contemple, să dea ordine precise, să vagabondeze cu piciorul şi cu mintea în toate direcţiile. Plecarea generează şi un al doilea plan, la care Marquez se pricepe atât de bine, cel al rememorării. Cotidianul, cu bucuriile şi tristeţile sale, este dublat de incursiuni în trecut, în acel labirint al vieţii din care personajul nu mai ştie sau nu mai vrea să iasă. Însoţit de cel mai fidel slujitor al său, Jose Palacios, care, pe lângă faptul că-i cunoaşte foarte bine tabieturile, este şi un fel de memorie de rezervă a generalului, bătrânul comandant îşi dă seama, la fiecare pas, că a lăsat urme peste tot şi că poate rechema la lumina zilei întâmplări petrecute cu zeci de ani în urmă. Risipitor în iubire, generalul are totuşi o iubire ce revine, periodic, Manuela fiind marea dragoste datorită îndrăznelii şi a puterii sale de a se impune în faţa nenumăratelor (sau număratelor, pentru că atât generalul, cât şi Jose Palacios, pot face un calcul aproximativ, totuşi) sale aventuri. Plecarea de la putere nu reprezintă o ruptură definitivă, pentru că generalul priveşte tot timpul înapoi, aşteptând veşti şi păstrând încă speranţa unei reveniri, ale cărei condiţii ideale nu este însă capabil să le definească. Fiecare nou răsărit de soare aduce atât un îndemn de continuare a călătoriei, cât şi imboldul unei întoarceri. Luciditatea şi agonia se întretaie neîncetat, în căutarea unor înţelesuri noi, repetând trăiri vechi, scene ale unei vieţi cât se poate de pline. Deşi pare să aibă nenumărate ieşiri, labirintul duce, iremediabil, spre moarte.
Postări
Stiu ca esti un admirator al lui Marquez. Si eu sunt. Dar, pe langa toate calitatile pe care le enumeri si pe care nu le poate conteta nimeni, are un defect: e plictisitor. De fapt, e prea mult sa spun despre roman ca e plictisitor. Corect e sa spun ca: pe mine m-a plictisit de moarte.
Marian
Eu cred ca o carte este sau nu plictisitoare si in functie de asteptarile pe care le avem de la ea sau de tipul de lectura cu care ne-am obisnuit. Ceea ce pare uneori plictisitor poate tine de fapt de un anumit echilibru al scriiturii sau de faptul ca romanul, in acest caz, nu mizeaza pe evenimente care să atragă atenția sau pe ruperi de ritm, ci mai degrabă pe conturarea unei personalități. E drept că, de obicei, cărțile despre călătorii sunt pline de suspans, dar aici personajul e mai important decat calatoria.
Singurul roman marquezian pe care l-am citit cu nesaţ, cu siguranţă pentru că eram la vîrsta ideală pentru a o face, este Un veac de singurătate, pe care decenii mai tîrziu am încercat să-l recitesc, dar în spaniolă, însă, spre marea mea stupoare, a fost imposibil să trec de 30 de pagini. Mi-am dat seama că aura în care era învăluit în urma primei lecturi va dispărea pentru totdeauna şi voi pierde una dintre plăcerile nemaipomenite pe care mi le-a furnizat citirea unei cărţi minunate şi unice. Meritul îl are, desigur, în mare măsură traducerea în română, care a eclipsat, culmea, originalul.
Am experimentat si eu asta, citirea unei carti in doua limbi, dar rezultatele au fost bune. Problema e ca nici una din cele doua nu era originalul. Mi-am propus, de ceva vreme, sa recitesc "Un veac de singuratate", si pe mine m-a cucerit si il situez oricum deasupra "Generalului..."
Ce m-a frapat la aceasta carte a fost umanizarea personajului. Coborarea lui de pe soclul de erou al Americii de Sud in lumea muritorilor. E aproape dureros; totusi, in ciuda valului de tristete, cartea are si o frumusete aparte, prin constructie, prin tehnica, prin poveste in cele din urma. Am fost si eu tentata sa zic - in timp ce o citeam - ca e plictisitoare, dar in cele din urma s-a dovedit o lectura mai mult decat placuta. Talentul lui Marquez e imens, si se vede in orice scriere a lui, orice dimensiuni ar avea sau orice fir ar urma.
Mie coborarea de pe soclu mi-a placut foarte tare pentru ca personajul are o doza importanta de monstruos, prin abuzurile pe care puterea politica i le ofera si in viata. Practic are o lume de marionete la picioare.
Trimiteți un comentariu