Venedikt Erofeev, "Moscova - Petuşki" reloaded

Un fel de On the Road cu final kafkian, în care maşina e înlocuită de trenul personal care merge de la Moscova până la halta localităţii Petuşki, iar lui Dean Moriarty al lui Kerouac îi ţine locul alcoolicul Venecika, o combinaţie între toţi Karamazovii (fraţii buni, fratele vitreg şi tata) amalgamaţi, plus Consulul lui Malcolm Lowry. Altceva în afară de drum, la urma urmei, n-are în comun cu cartea americanului (decât că e tot o carte-cult, eventual), căreia îi e superioară, aş zice, nu doar prin aceea că beţivul-mistic-rusesc-standard Venecika e un personaj mai ataşant decât beatnicul-american-standard Dean, ci şi pentru că, dincolo de toate reţetele urmuzian-jarryste de cocteiluri cu lac industrial, bere Jiguliovskoe, loţiuni antiperspirante, ojă şi alte angelice drăcovenii cât se poate de implauzibile (practicate şi ingurgitate chiar în realitatea reală de Erofeev, de altfel), de dialogurile ionmureşaniene cu îngerii, de viziunile walpurgice, feeric-coşmareşti, din tren - dincolo de toate astea, deci, poemul epic al rusului e unul tragic. Alcoolismul lui Venecika are, să zic aşa, baze metafizice; nu vine ca reacţie la prostia şi răutatea istoriei (deşi Erofeev spune, într-un documentar făcut cu puţină vreme înainte morţii, că înainte de douăzeci de ani, intrând plin de pioasă râvnă de studiu în Universitatea Lomonosov din Moscova, s-a uitat în dreapta şi a văzut din prima rahatul comunist, s-a uitat în stânga - idem, şi ca o consecinţă firească, conchide el, "I fell into Leibniz and alcohol". Când e întrebat ce legătură poate fi între Leibniz şi alcool, Venedikt râde mut – cancerul de gât, proaspăt operat (inutil, se va vedea), nu-i îngăduia mai mult –, ridică laringofonul şi spune: "What a coarse mind you have!"); de asemenea, nu are, evident, nimic hedonic în el; este singura reacţie normală în faţa anormalităţii somatice a lumii. Bea ca disperatul pentru că e, fireşte, disperat. „Moscova – Petuşki” e un De profundis intonat de un beţiv pe care numai alcoolul şi literatura îl mai fac să funcţioneze cât de cât în bolgie. (Literatura, pentru că poemul e un vast intertext în care sunt prinse, pe lângă Divina Comedie şi Faust, tot felul de referinţe la ruşii mari şi mici.) E, aşadar, poem mistic, satiră, roman-parabolă, prozometru intertextual, toate la un loc în numai o sută de pagini. Oare se înţelege dacă-mi place sau nu? :)
Iar am depăşit contururile frazei, iar o să mă certe Alexandru... :)