Venedikt Erofeev, "Moscova - Petuşki"

Un poem, dacă ar fi să-l credem pe autor, un roman, după alţii, cartea aceasta este, mai întâi de toate, povestea unor aparenţe banale şi vesele, dar şi a unor trăiri profunde, cât se poate de triste. Un cotidian trăit cu o intensitate dublă şi cu sentimente alternante. Naratorul călătoreşte cu trenul de la Moscova la Petuşki, o călătorie fragmentată în sute de călătorii mai mici, repetate până la limita nebuniei, şi acestea, la rândul lor, rupte în mii de întâmplări mărunte care construiesc o existenţă ca oricare alta. Punctul de plecare, oraşul pe care se pare că ar trebui să-l cunoască de-o viaţă, îi rămâne necunoscut în chiar centrul său simbolic, Kremlinul. E un oraş din care e mai bine să fugă, pentru că nu are ce face acolo, pentru că nu îl reprezintă, pentru că îi dă un sentiment de gol, de absurd, de neputinţă. Sentimente care se regăsesc în multe alte oraşe, în care se opreşte temporar. Opririle sunt însă doar suferinţe scurte, pentru că trenul merge, de fiecare dată, mai departe, spre oraşul promis, unde îl aşteaptă cântec de păsărele, iasomia veşnic înflorită, o iubită fermecătoare şi, undeva în apropiere, un fiu. Tovarăşii de drum, oameni simpli, pe care-i învaţă uneori literatură, alteori reţetele unor cocktailuri ucigătoare, trăiesc, parţial, o suferinţă asemănătoare. Ca într-un basm bizar, eroul trebuie să treacă prin grele încercări, a căror cheie unică pare să fie alcoolul. El întreţine speranţa, plăteşte biletul de tren, stimulează imaginaţia, îl ajută să meargă înainte. Numai că mersul înainte e de fapt un mers circular, o rărăcire într-un spaţiu pe care - culmea - ar trebui să-l cunoască. Sosirea la Petuşki nu echivalează cu a ajunge la destinaţie, Petuşki nu-şi ţine marile promisiuni, obligându-l să se întoarcă. Eroul nu poate scăpa sistemului, Kremlinul sovietic îl obligă să revină şi să-l cunoască, iarăşi şi iarăşi, cu brutalitate.