Don DeLillo, "Zgomotul alb"

(Da, bineînţeles că e un tribut pentru White Noise - poate mai şterge unul-două din sucurile pe care i le datorez :) ). Ce de chestii serioase îşi dau întâlnire în romanul lui Don DeLillo: Hitler şi hitlerologia predată într-un orăşel universitar american de şeful de catedră Jack Gladney, cel care povesteşte totul. Mai dătător de anxietăţi decât Hitler, adulterul, cu toată constelaţia lui de sori negri (gelozie, suspiciune, minciună, tentativă de omor). Conspiraţii ale marilor companii farmaceutice care lansează medicamente-minune, în fapt minuscule bombe chimice în folii de plastic. Explozii ale unor substanţe toxice produse de guvern, mici Cernobâluri locale, emanând panică radioactivă. OZN-uri. Sfântul Giulgiu din Torino, cumpărat de Marilyn şi de Elvis din raţiuni terapeutice. Călugăriţe bătrâne care dau afară pe uşă obscurantiştii care cred în îngeri. Seminarii despre accidentele de maşină, înţelese ca parte din lunga tradiţie a optimismului american. Din ghiveciul ăsta implauzibil de chestii serioase şi, cum ar fi zis Rabelais, agelaste, prost conducătoare de umor, nu ştiu cum se face de iese una din cărţile cu cel mai bizar şi lipicios umor citite de mine, într-o variantă acidă, critică şi reactivă, conţinând doze bune de pigmenţi ai sarcasmului şi tristeţii, mai degrabă humor decât umor, aşadar. (De altfel, că tot am pomenit de Rabelais, pe cât de evidentă, pe atât de frapantă e înrudirea dintre carnavalescul elegiac-psihotic din lumea supermarketurilor lui DeLillo şi carnavalescul exultant-nevrotic din medievalităţile rabelaisiene.) Un roman "despre frică, moarte şi tehnologie. O comedie, desigur", zice DeLillo. Mai degrabă o tragedie cu happy-end, aş zice (s-au mai văzut - "Suplicantele" lui Eschil cred că ar fi prima, cronologic.) O tragedie hedonică cu soundtrack post-Woodstock. Mişto, deci.