Poemul de sâmbăta asta, 5 (a.k.a. "Poem de tramvai")
Caligraful Alexandru şi Şalul (eşarpele?) Luizei ne dau ocazia să scoatem din depou un tramvai nouăzecist, surprinzător de discret cu tot nouăzecismul lui, în sensul că, după cum o să vedeţi, nu se amestecă mai deloc în poveste, având totuşi esenţialul rol de ghid către locul amorlâcului. Tramvaiul-Virgil, duca e maestro al unui Dante în vreme de rut liceal pentru o Beatrice purtătoare de „bikini melodramatici". Aşadar, pentru Luiza şi Alexandru, şi pentru oricine are gustul tramvaielor erotofore, carmen explicit:
Daniel Bănulescu, Liceul „Dimitrie Cantemir”
Aveam o amică aveam o sorelă
O tipă atât de melancolică încât pentru a deveni şi mai melancolică
Am părăsit-o
Treceam destul de des pe la ea pe acasă şi o părăseam
O părăseam atât de frumos încât după douăzeci de şedinţe
Pântecul începuse să i se bombeze
Coapsele să i se arcuiască venele
Să i se răsucească elegant
Şi mă întrebam dacă nu cumva am lovit-o
„Nu nu – mi-a spus ea – continuă să te porţi cu mine ca o bestie
Ignoră-mă
Nu mă lua în serios continuă să-mi fii folositor
Răzuie de pe mine tot acest înveliş bioenergetic
Îndepărtează de la mine toţi aceşti bikini melodramatici
Şi toate aceste desuuri
De la care nu mi se mai trimite vreun profit
Şi dinspre care mă simt suferindă”
Bunică-sa cultiva proasta inspiraţie
De a o găzdui undeva chiar lângă liceul meu
La doi paşi de Piaţa Galaţi
Zvâcneam scăpam de la ore mă strecuram parcă înot printre două desişuri de case
Peste linia răcoroasă a hodorogitului tramvai 17
Şi nu mă mai opream până în cămăruţa
Unde zăpăuca azvârlea din când în când de mâncare ca unor căţei
Unui reşou şi unei plite electrice
Lângă care lepădam şi eu o parte din pielea de porc şi mă furişam în tricoul de tigru
O remorcam până pe arcurile unui soi de tăpşan o podideam făceam acolo din ea
O simplă operaţie aritmetică
O împărţeam de mai multe ori
Până când numele ei devenea o sfântă manie
Până când din trupul ei rămânea un singur pantof
De melancolia ei spânzurau doar două bretele
O nouă postură în meditaţie o zvârcolire de pijamale o călărire în zori
Postări
dacă toate tramvaiele ar duce spre astfel de operațiuni aritmetice între trupuri, autobuzele și metrourile ar rugini triste în depou :)
:))
Da, dar ar fi nevoie şi de buni cunoscători ai aritmeticii corporale, algebrei somatice, geometriei carnale, calculului diferenţial în care trupurile tind spre infinit. Şi, bineînţeles, de vatmani-matematicieni. De unde se vede treaba că tramvaiele ar putea zice oricând, parafrazându-i pe academicienii caţavenci: şoferii şi pasagerii noştri sunt mai deştepţi decât ai lor :)
Încă o dată: mulţumesc, Luiza, pentru că ne-ai adus aminte de tramvaie şi de bizara lor ştiinţă.
Radu, in calitate de Taxator de Poeme (titlu conferit de Luiza), tin sa declar ca tramvaiul 17 e una dintre mîndriile parcului nostru de vehicole si dovada vie ca tramvaiele, in general, nu circula pe linii paralele, rectiliniu si uniform, in siruri monotone si marginite, cum gresit se credea pina acum. Mulţumesc! :)
Ba nu, eu mulţumesc pentru ideea poemului de tramvai. Fără ideea asta, 17-le ar fi zăcut bine-mersi în depou înc-o vreme şi-nc-o vreme...
Abia aştept să văd ce o să mai trebuiască să scoatem sâmbetele viitoare din depouri, jedouri, galantare, bazare, dulapuri cu naftaline, crinoline, talciocuri, jocuri, muzee, fee, grădini, lumini, atlase, atlaze, fraze, cărţi, hărţi, constelaţii, meditaţii, dicţionare,
...etc...
foarte matura vocea si halucinanta viteza imaginilor. intertextul nu ingreuneaza poemul ci ii da putere, cursivitate...Sub bagheta magicianului, trupul iubitei contorsionat de atata melancolie este posedat in toata splendoarea momentului detaliu cu detaliu ca un tablou imens pe care il privesti cu nasul lipit de plansha.
Trimiteți un comentariu