Fernando Pessoa, "Cartea neliniştirii"

Până la "Cartea neliniştirii", Pessoa era pentru mine un cultural, un poet respectabil prin cazul său realmente fenomenal - mort la 47 de ani, i se descoperă un cufăr cu 27.543 de texte, nu toate poezii, fireşte, însă şi dacă doar o treime ar fi fost poeme, ar rezulta vreo 10.000 - adică, admiţând că un volum onorabil conţine în medie 50 de texte, cam 200 de volume inedite, aparţinând câtorva zeci de poeţi cărora le concoctase biografii distincte. Omul inventase deci câteva generaţii poetice întregi, cu maeştri şi discipoli proprii (Pessoa însuşi a făcut toată viaţa discipolat pe lângă maestrul inventat de el, Alberto Caeiro - cu toate datele unei autentice relaţii maestru-ucenic), cu prietenii şi duşmănii, cu rupturi şi ataşamente... Fabulosul cazului lui era numaidecât sesizabil şi ataşant, dar pe nici unul dintre poeţii mari creaţi de el (Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos, Pessoa însuşi) nu-i iubeam, cu toate că se vedea imediat că sunt cu adevărat mari. Asta până la "Cartea neliniştirii", carte-cult în Portugalia şi Franţa, "compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil din Lisabona", alter ego deci al lui Pessoa (el însuşi ajutor de contabil la Lisabona), una din cele mai sfâşietor-melancolice cărţi citite de mine vreodată, scrisă de un om care nu crede în realitatea lumii, convins doar de cea a literaturii, o implauzibilă altoire lusitană între Cioran şi Iov, Gombrowicz şi Mircea Ivănescu, Julien Green şi Radu Petrescu. Scrisă în proză, cu convenţie de jurnal, dar poem pur, cap-coadă, din care se pot decupa pe orice pagină versuri extraordinare precum următorul: "Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri". Ce să mai zic - aş lua-o pe o insulă pustie... :)