Marin Mălaicu-Hondrari, Cartea tuturor intenţiilor

Nu am citit niciodată un text mai senin despre moarte. Naratorul străbate un traseu personal, într-o lume străină pe care, ca imigrant, nu se străduieşte prea mult să o înţeleagă sau, dat fiind stilul său de viaţă, nu are nevoie să o înţeleagă. Preferă o plimbare interminabilă cu maşina, întreruptă de popasuri mai mult sau mai puţin confortabile, în care îşi foloseşte timpul pentru a recapitula fragmente de viaţă personală ori de familie şi, mai ales, ipostaze ale unor scriitori care au ales să se sinucidă. Mai mult decât o carte despre moarte, aceasta este o carte despre sinucidere, văzută ca o anulare sau, dimpotrivă, ca o valorizare a vieţii. Naratorul se gândeşte, bineînţeles, la posibilitatea propriei sinucideri, la această intenţie capabilă să tragă cortina peste toate celelalte intenţii ale vieţii. Sinuciderea se dovedeşte însă o intenţie ce poate stimula creativitatea, transpunându-se, treptat, în cealaltă mare intenţie a naratorului, aceea de a scrie o carte. Meditaţia este simplă, scrisul curge firesc, trăirea trece de bună voie şi nesilită de nimeni în paginile cărţii. Bucuria hoinărelii cu maşina, a întîlnirii cu prietenii, momentele de savurare a cafelei şi a ţigărilor, calmul cu care sunt trecute în revistă zeci de sinucideri celebre, te îndepărtează, de fapt, de moarte. Naratorul alege o amânare continuă, a cărţii şi a morţii, făcând loc unui provizorat existenţial destul de fericit. Nu este un tip care să trăiască din iluzii, ci mai degrabă din negaţii sau false negaţii. Bărbatul singur, cu o cafea rece în faţă, ştie că salvarea sa va veni din scris, din cartea care-i va exorciza toţi demonii, eliberându-l, cel puţin pentru o vreme. Intenţia de a scrie o carte într-o singură noapte transmite poate dorinţa unei ieşiri rapide din criză, o trecere printr-un fel de poartă secretă a timpului. Pentru că nu sinucidere caută, până la urmă, naratorul, ci timp.