Poemul de sâmbăta asta, 7

Unul dintre cele mai frumoase poeme citite de mine în ultimii ani este cel postat mai jos. Susţine că nu-i un poem despre băutură, dar la final înţelegi că ai sub ochi unul din acele atât de rare texte în care, după cum spune Al. Cistelecan despre "Poemul alcoolicilor" al lui Ion Mureşan, compasiunea devine viziune. Şi invers. Aşa că transcriu cu voluptate poemul lui Claudiu Komartin din "Un anotimp în Berceni", chiar dacă mâna îmi tremură uşor la pasajul în care decretează că despre băutură se scrie "atât de uşor, de locvace...". Chiar dacă ar fi aşa (şi nu e) - tare greu se poate plăti munca de documentare... :)
Aşadar, Claudiu Komartin:

să nu scriu (jurnal)

rar, tot mai rar îmi iese în cale câte o cârciumă proletară, cu mese vechi acoperite cu muşamale murdare, peste care lămpile îşi revarsă lumina cirotică şi unde, la ziuă, alcoolicii ruşinoşi cântă şi râd, iar mai apoi cad de pe scaune ca popicele, dintr-un singur blând bobârnac al lui Dumnezeu

*

să nu scriu despre băutură, acum când toată lumea o face, atât de uşor, de locvace... să nu scriu despre aşteptare şi agitaţie, despre mânie şi încântare; despre nopţile tulburi cu punţi subţiri peste care treci doar cu ochii închişi, despre uimiri şi întrezăriri, să nu repet că tot ce contează e poezia venită din compasiune, şi nu poezia-uzură, făcută din creier, din încheietură


*

când beau, toate sunt limpezi şi înmiresmate, toate sunt înghiţite de o gură ce mestecă până când totul e fărâmicios şi jilav, soarbe până nu mai rămâne nimic de sorbit, iartă fără să se întrebe ce înseamnă iertarea


*

iar când mă gândesc la câteva momente şi chipuri, corpul meu se iluminează şi zornăie ca un săculeţ plin cu monede ieşite din uz