Poemul de sâmbăta asta, 8

Pictorul şi poetul ieşean Petru Aruştei (1939-1984), personaj-cult în anumite zone ale undergroundului moldav, dar practic necunoscut glorioşilor oficianţi ai gloriei literare, e unul dintre rarissimii poeţi admiraţi fără rezerve de altfel mordantul Cezar Ivănescu: "Petru Aruştei, pictorul şi poetul genial, incomparabil, mai luminat decât toţi moldavii din generaţia noastră, mai filosof decât toţi filosofii ajunşi profesori universitari de filosofie, mai poet decât noi toţi, ajunşi literaţi de carieră, pictor cutremurător, unic în ultimele patru decenii de pictură românească, pătruns cu gândul adânc, metafizic, unduind de tragism până în ultimul punct invizibil pe care mâna sa l-a scris pe hârtie..." (de pe coperta a patra a volumului "Moarte şi Renaştere. Supravieţuire", Institutul European, Iaşi, 1994. Şi mai sunt şi alte pasaje, la fel de exaltate, în prefaţa intitulată "Memorial"). Ce-i drept, don Cezar nu pare să se fi priceput la lăudat pe măsură de perlocuţionar ca la suduit - encomionul de deasupra riscă, prin zaharina în exces a superlativelor, să-l facă pe Aruştei antipatic pe necitite. Însă poetul Aruştei (pictorul nu-l cunosc) e, fără îndoială, autentic, cu toate că scrisul lui e din cu totul alt film (mult mai vechi) decât cel care rula prin anii 70-80 în România (sau, cine ştie, poate tocmai de aia). În prefaţă, don Cezar îl compară cu Lautréamont - aş adăuga că, în poemele lui în proză, la fel de importantă ca înrudirea (certă) cu cânturile lui Maldoror e fervoarea oniric-vizionară, soră bună cu cea vizionar-oraculară a lui Zarathustra, nepoată a romanticilor germani şi strănepoată a poetului-pictor Blake. Aruştei trăieşte, defazat cu un secol jumate (dar lui nu-i pasă nici cât negru sub unghie de defazarea asta), mitul poetului genial, pentru care nimic nu există în afara viziunii. Desigur, pentru cine crede în progresul literar, poemele lui vin cu un secol prea târziu - geniale într-un contrafactual 1880, în optzeciul comunist par fiinţe ajunse la noi dintr-un Jurassic Park al poeziei, maximaliste şi cu gust pentru abnorm într-o eră a poeziei soft şi casual. Însă nu pentru acel cititor o să reproduc poemul de mai jos.

Aşadar, Petru Aruştei, "Şanţul metafizic":

Făcusem un mare scandal, un scandal de-o viaţă, nopţi şi zile şi ani buni de viaţă prin Şanţ mi-am tot târât viaţa ce-i unica mea viaţă, se pare - păream cam pierdut, cu privirea pierdută în urma acelor nopţi şi zile şi-a anilor cu spaimă deşiraţi prin mine. Târziu, pe vremuri, când se făcuse târziu, când respiram cu avânt prin Şanţ - îl cutreieram, eram fericit în derâdere -, atunci şi încă o dată atunci nici tu voinţa de a spune: până aici!, dar nici bărbătescul curaj de a respira; vedeam bine, mă aflam în Şanţul lung cât viaţa-mi, ci nu stam deloc aşa, până aici!, îmi spuneam şi aveam şi bărbătescul curaj de a respira încât mai mulţi, văzându-mă aşa tâmp şi nu înţelept, hotărâră să mă omoare, să-mi răpească a mea viaţă ce-i unica mea viaţă, se pare.
A mea viaţă nimeni nu-mi poate răpi în prelungul Şanţ de-o viaţă ce duce în toate părţile, sunt stăpânul nemaipomenitei Întâmplări şi, în clipa care vine, fiind a mea clipa, până aici! îmi spun şi am şi bărbătescul curaj de a nu mai respira.