Poemul de sâmbăta asta (37)

Primul poem al lunii ianuarie e cu şi despre un anumit ianuarie esenţial în istoria noastră, de la care se fac acum, în 2010, o sută cincizeci de ani (un veac jumate de singurătate românească, ar putea ricana cineva. Eu nu.) Şi e scris de un poet patriot numit... Mircea Ivănescu (zău dacă nu sunt mai rău decât Florin Piersic cu castravetele lui!). Mai exact, iată despre ce-i vorba: primul poem în care Mircea Ivănescu e chiar Mircea Ivănescu apare în numărul 1 din 1959 al revistei clujene "Steaua", respectivul număr sărbătorind centenarul unirii Principatelor Române - aniversarea fiind una puternic politizată, era de la sine înţeles că şi textele cerute trebuiau să fie în aceeaşi măsură de politizate. Ceea ce s-a şi întâmplat; nici măcar “seniorii” nu s-au putut eschiva, în ipoteza că şi-ar fi dorit-o, de la această nobilă datorie partinică de a colora retroactiv în culori comuniste unirea Principatelor Române, ca şi cum Alexandru Ioan Cuza şi ceilalţi ar fi fost protocomunişti care, ca un fel de Ioan Botezătorul colectiv al viitoarei religii laice, ar fi pregătit şi anunţat regimul eliberator. E cu atât mai îmbucurător pentru admiratorii poeziei lui Mircea Ivănescu să vadă că singurul text care păcăleşte cu succes cenzura, singurul lizibil şi azi din tot numărul cu pricina, este acest poem numit, aparent conformist, "Sonet despre Unire".

Aşadar, Mircea Ivănescu, Sonet despre Unire:

Ianuarie acela de-argint şi-a sunat raza limpede ca o stea. Şi acum,
când soarele de-o sută de ori s-a răsfrânt în ierni adânci sau senine,
lumina stelară de-atunci ne bate în ferestre. Şi colindele line
ale stelelor vechi urcă în clarul de lună încet ca un fum.

N-am fost şi eu cu cei mulţi care-au încheiat brăţara ţării, dar cum
privesc cerul de azi, luminos în noaptea cu mii de sclipete fine,
simt cum în noaptea aceea toate stelele se plecau să se anine
pe frunţile lor, regăsite după un atât de lung drum.

De-aş fi trăit în vremea de-atunci, seara, când m-aş fi întors
lângă tine, încet ţi-aş fi spus: Iubito, chiar astăzi am tors
din caierul greu al vremii o zi minunată. Aşteaptă să tragă

poştalionul în piaţă. Vino, scutură-ţi părul, unduiosul, de zână,
hai să plecăm pe drumul de-argint spre Milcov. – Mi-eşti dragă.
Să ne prindem şi noi în hora de aur – “...să dăm mână cu mână...”