Adela Greceanu, "Mireasa cu şosete roşii"

Imposibil de încadrat între graniţele unui singur gen literar, cartea Adelei Greceanu mizează tocmai pe ideea unei (im)posibile limite între trăirile eului şi realităţile imediate, pe care le topeşte într-o poveste cu multe înţelesuri, începută, tehnic, printr-o conversaţie care coincide cu prima parte a volumului. O mireasă cu şosete roşii e pieptănată, într-o noapte egală cu timpul mai multor existenţe, de o mătuşă şi de fiica ei, care o pregătesc de aşteptata nuntă. Întâlnirea personajelor seamănă uneori cu o şezătoare, alteori cu un priveghi. Toate personajele, cu excepţia Pulheriei, o îndeamnă pe mireasă să continue povestirea, profitând de timpul rămas până la venirea dimineţii. Împletindu-i părul şi întreţinând povestirea, ele o pregătesc pentru nuntă, pentru întâlnirea cea mai importantă a vieţii sale. Mireasa alternează planurile povestirii, raportându-se când la întâlniri şi întâmplări reale, când la detalii acumulate în urma visetelor sale, a visărilor cu ochii deschişi. Cele două planuri se întretaie, încercând să se explice reciproc, însă nereuşind altceva decât o complicare continuă a povestirii. Rememorarea pe care o face mireasa pare un fel de călătorie a sufletului înainte de urcarea la cer. Şosetele roşii nu sunt doar un detaliu picant, în ele pare să stea puterea miraculoasă a miresei, cheia ei spre un alt tărâm sau spre un alt timp al vieţii sale. Limita dintre viaţă şi moarte este flexibilă şi personajele o trec de nenumărate ori, în ambele sensuri. Povestea miresei stimulează, stârneşte poveştile celorlalte personaje. Fiecare se (re)descoperă prin intermediul celorlalte. Paradoxal, apelul la elemente cât se poate de concrete nu face decât să sporească densitatea pânzei de incertitudini care se ţese pe parcursul povestirii. Aşa cum graniţa dintre realitate şi viset sau între viaţă şi moarte nu era deloc limpede în prima parte, nimic nu este pe deplin fixat nici aici, şi mai cu seamă timpul îi scapă în permanenţă de sub control. Dimineţile se ivesc de nicăieri, la marginea unor vise pe care nu are când să şi le explice, zilele sunt siple acumulări de experienţe şi întâlniri mai mult sau mai puţin dorite, iar serile închid un cerc confuz în care pisica Păpuşescu pare să fie, de multe ori, singura certitudine.Pregătindu-se de marele spectacol al nunţii, mireasa îşi adună la un loc spaimele cele mai mari, atenuând gravitatea pasului decisiv, pe firul subţire dintre lumea veche şi cea nouă. Iubirile sunt aşadar fragmentate şi protagonista caută mai mult să se regăsească pe sine prin intermediul lor decât să descopere care dintre cei cinci bărbaţi i se potriveşte cel mai bine. Cei cinci apar şi dispar periodic, lăsând urme vagi ale unor întâlniri sau vizite fugare. Deşi ne pune serios pe gânduri, Mireasa cu şosete roşii nu vrea să ne răspundă la nicio întrebare. Secretul ei, împărţit între minuscule felii de realitate şi vis, ar putea fi reconstruit oriunde: pe caietul gol, pe podeaua garsonierei, în vagonul de tren, în metrou sau în cimitirul de vizavi. Alesul ar putea veni de nicăieri şi ar putea spune totul. Dar nu vine.