Scrisoare către un prieten de departe

Dragă Alexandru,

Pe de o parte, mă creditezi prea mult atunci când crezi, în comentariul tău de aici, că aş avea anume surse oculte de înţelepciune livrescă (întrucât e un secret al lui Polichinelle că nu am nici surse, nici resurse sapienţiale); pe de altă parte, mă aşezi, dacă e posibil, prea jos dacă mă crezi capabil de meschinul, suficientul, arogantul gest de a da cuiva (şi mai ales ţie!) bibliografie. N-aş face asta (şi, pe cât posibil, nici n-o prea fac, de altfel) nici măcar în sala de curs; Borges povesteşte undeva că, la unul din cursurile de literatură engleză ţinute de el la Buenos Aires, studenţii i-au cerut bibliografie - a refuzat să le dea aşa ceva, motivând că cititul e o formă de fericire, iar fericire obligatorie nu există (şi uite cât de dizgraţios pot fi în prezumţia mea! Numai ţie ţi se datorează...:) ). Dacă o carte sau alta apare spontan în discuţie, e de ajuns; listele, în schimb, sunt detestabile.
Să lăsăm, aşadar, cărţile deoparte şi să vorbim despre literatură de-a dreptul. Da, "formulele" mele, atât de rudimentare că mi-a crăpat obrazul când le-am recitit, sunt de fapt aproximări ale convingerii mele (căci dacă idei nu posed, convingeri în schimb am berechet!) că literatura e individuaţie; te ajută, adică, să devii ce eşti. Treabă frumoasă şi utilă, nu încape vorbă; însă nu trebuie uitat că nu toate procesele de individuaţie sunt duse până la capăt, ba chiar că numai puţini ajung să-şi încheie individuaţia. Restul celor care au avut curajul nobil de a intra în periculosul joc al devenirii rămân blocaţi în diverse faze ale ontogenezei lor sufleteşti (psychice, dacă vrei): sufletele lor nu ajung feţi (frumoşi), ci broaşte, peşti şi aşa mai departe. Literatura, adică, te poate şi distruge, te face din om neom. Cunoşti fauna literară, nu-i cazul să insist.
De asta cred că, în ciuda prejudecăţii comune privind abnormitatea scriitorului qua om (tribut pentru exemplarul scriitor HRP, fireşte), poetul adevărat e şi un om adevărat. Chiar dacă nu se vede întotdeauna, chiar dacă înţelege să fie om în alt fel decât în cel al cuminţeniei burgheze. Cred că nici un scriitor exemplar n-a ieşit dintr-o lichea; şi, reciproc, nici o lichea n-a ajuns scriitor exemplar. Sigur, toţi au defecte, la fel de reale şi de profunde ca şi umanitatea reală şi profundă la care au ajuns; sigur, nu e nici unul dintre ei supraom. Însă mandala pe care au ajuns să şi-o configureze e, ca şi scrisul lor, de aceeaşi umanitate exemplară (în toate sensurile cuvântului - adică superlativă şi reprezentativă).
Altfel spus, Textul dizolvă şi apoi coagulează ambele euri: pe cel artistic, ca şi pe cel biografic. Le conaturează (la puţinii aleşi; la ceilalţi le denaturează). Din substanţa lor conjugată se alcătuiesc quantele noii lumi textuale (dacă râzi de tonul meu exaltat, fac una nefăcută şi-ţi indic... bibliografie - până şi singularităţile lumii de aici, zice Michael Coleman Talbot în "Universul holografic", sunt explicabile prin aceea că totul e o hologramă proiectată de psiheea noastră; dacă, deci, fizicieni serioşi spun asta despre lumea de aici, de ce nu s-ar putea spune asta cu aceeaşi îndreptăţire despre lumea ficţională de... chiar, de unde? De aici? De acolo?).
De asta sunt, aşadar, mort-copt după Lucian Raicu, să zicem: pentru că şi el crede că scrisul e o emanaţie a omului, după cum omul e o emanaţie a scrisului. Bon, n-o zice aşa cu picioarele cum o zic eu, dar înţelegi tu ce-vrea-să-zică-poetul. :)
Şi tot de asta îmi place şi doctorul Johnson (care scrie, de altfel, mai puţin delectabil decât Raicu): pentru că, deşi comentează cum nu se poate mai aplicat textele, îşi numeşte opul "Vieţile celor mai eminenţi poeţi englezi".
Cam atât acum. Iartă poliloghia, iartă pathetismul, iartă titlul de prost gust: e târziu şi mă pregătesc să fac lapte praf.

Cu prietenie,
Radu