feminimalisme

Îmi trec mâna razant şi teatral peste faţă ca pe un evantai fără membrană pli(s)ată între degete. Îmi las o dâră de umbră suficient de gelatinoasă, dar nu, nu cred că e transpiraţia mea jeleul ăsta cărămiziu-maroniu. Nici nu se mai poate şterge cu mâneca hainei, a intrat deja în circuit. Unii îi spun artă.
Mă enervez. Când te enervezi, pui mâna pe primul lucru care îţi iese în cale, fără discernământ. Iată-mă sustrăgând un mănunchi greoi de conopidă de pe taraba de piatră din piaţă. Întâi îl ţin la piept ca pe un copil de suflet, apoi ca şi când urmează să mă laud cu cel mai frumos obiect - ceva între buchet şi bolovan inflorescent -de mireasă, pe care îl voi arunca de noroc sau de milă cuiva dintr-un grup din spatele meu, isteric, nerăbdător-feminin, care visează prinţul pe cal alb sau speră măcar la un măritiş de convenienţă. Sper să nu lovesc pe nimeni în mod fatal - nu pot avertiza pentru că m-aş da de gol, experimentul meu ar eşua. Plus de asta, atâta lume fojgăie în jurul legumelor, că nu aş putea fi văzută de nimeni, darmite prinsă! O să ziceţi că sunt dură, dar nu pot proba consistenţa femeilor decât prin zgomotul înfundat al conopidei care tocmai a dat de ceva tare. Tare. Feminitatea e un lucru taaaare sprinţar când e vorba de chipurile (era să zic chinurile, dar asta e cu totul şi cu totul altceva) facerii. Aş putea la fel de bine să aud zgomotul împotmolirii în ceva moale, precum o femeie care se deşiră, deşi chiar nu aş vrea, am oroare de rimelul, fardul sau orice altă substanţă care curge. Mie nu mi-e deloc bine nici măcar în propriul sânge -deşi o poetă contemporană afirma exact contrariul. Sper ca cele din spatele meu să fie, totuşi, din carnele şi oasele pe care le ştim -adică acelea ahtiate după shopping şi solar, cremuite până la măduvă cu body lotion- şi, neapărat, cu idei fixe. Multe, complicate, crescute pe trunchiul comun al convingerii că sunt grase. Mai bine aşa decât marmeladă vizuală.
Ce le pot dori cu adevărat femeilor din micul şi nefericitul meu experiment misogin?! Ca pielea de pe umeri să li se resoarbă într-atât, încât claviculele să iasă în relief precum încreţirile scoarţei terestre. Nu-i aşa că la capătul claviculelor ne încheiem atât de cucernic, de matinal şi de maşinal semnul crucii?
Amin.

imagine: Vic Muniz