Poemul de sâmbăta asta, 19

Nu de mult, să fie doar vreo zece ani, trăiau în Sibiu trei poeţi adevăraţi, fiecare dintre ei socotit printre liderii generaţiei sale, dar nu prea făceau caz de asta şi îşi ocupau mai cu plăcere timpul străduindu-se să fie prieteni. Unul dintre ei, cel mai în vârstă, era, cum ziceau criticii, prozaizant, nu căuta adică să ambaleze versurile în ritmuri foşnitoare şi imagini lucioase, convins că în poezie, ca şi în viaţă, numai găsirea adevărului şi a continuităţii lui contează. Medianului, dimpotrivă, i se spunea de către aceiaşi critici "calofilul"; poeziile lui au fost comparate de criticul cel mai ascultat cu stampele japoneze şi s-a spus că spiritul din spatele lor este al unui maestru Zen interesat mai degrabă de frumuseţe decât de adevăr. Mezinul, în fine, spunea în una dintre ultimele lui cărţi (pentru că mezinul, ca în cele mai sarcastice şi crude basme, a murit primul) că nu visa altceva decât să fie un moralist creştin de Ev Mediu. Întrebarea lui capitală, aşadar, era: ce e binele? Cu particularizarea: ce e un om bun?
Cei trei erau, cum se vede, o Triadă.
Iată, mai jos, unul dintre documentele capitale ale Triadei sibiene.

Ion Mircea, scrisori către Mircea Ivănescu, 9

ferice de tine că ai revelaţia rudeniei între toate cărţile lumii
şi memoria ta fabuloasă face din ele republica unui arhipelag.
pe când micul meu vulcan, care ar încăpea într-o pudrieră,
îmi inventează insulele piatră cu piatră. ţi-aduci aminte
imaginea Zen din Yourcenar: "cum arătai la chip
înainte ca mama ta şi tatăl tău să se fi cunoscut?"
cât m-a durut când mi l-au reprodus atunci: "înainte ca mama ta
şi tatăl tău să te fi cunoscut"! căci e mult mai apos
şi mult mai încoace-n fiinţă. dar o portiţă
stă totdeauna deschisă în spatele greşelii
şi parcă viaţa mea toată-i cuprinsă între aceşti te şi se,
dar într-un fel halucinant şi straniu,
ca boala din ţările muştelor tse-tse.