Lucian Raicu. Un exerciţiu de admiraţie

Cei doi favoriţi personali din critica română de după al doilea război mondial sunt Matei Călinescu şi Lucian Raicu. Sunt singurii pe care-i citesc şi recitesc cu maximă plăcere în aproape tot ce au scris. Zic aproape tot, pentru că a doua carte a lui Matei Călinescu, „Aspecte literare”, se cam resimte de aerul ideologic îmbâcsit al epocii (autorul însuşi admitea că se ruşinează de ea), iar cartea de început a lui Raicu, cea despre Liviu Rebreanu, deşi un studiu temeinic şi onest, nu are nimic din vibrato-ul de mai târziu al tuturor paginilor critice raiciene, empatice, intuind fără greş frecvenţa optimă de rezonanţă cu textul şi, consecutiv, adoptând-o congenial, ignorând cu superbă nonşalanţă clişeul proustian al separaţiei dintre eul artistic şi cel biografic, care a calamitat mai toată critica modernă, şi scriind nu atât critică literară, cât portrete critice în care autorul şi opera devin conaturaţi, în cea mai bună descendenţă sainte-beuviană. Iată, de exemplu, cât de expresiv poate scrie un critic adevărat despre un poet adevărat: „Despre puţini scriitori se poate spune, ca despre Mircea Ivănescu, omul fără vârstă, marcat de viaţă şi ‚consumat’ încă din prima tinereţe, necrezut de pur şi de proaspăt la anii maturităţii sale de nealterat adolescent, pătimaş al cărţilor şi sastisit de ele ca orice pătimaş autentic, de un rafinament (cărturăresc) aproape ireal şi totuşi terestru, palpabil, cufundat în treburi şi îngrijorări cotidiene, cu eternitatea în faţă şi totuşi purtat prin lume de o eternă grabă, abulic şi alarmant de atent, uitând totul şi ţinând minte exact ce trebuie, vorbind numai despre sine şi totuşi emoţionant de permeabil şi de comunicativ, total dezarmat şi bine înarmat, din fericire, în felul său, despre puţini se poate spune, ca despre el, că au instituit o existenţă proprie, un univers literar autonom şi neasemănător, dotat cu tot ce-i este de trebuinţă în ordinea concretului şi deopotrivă în cea înaltă, a spiritului. Poezia sa este o lume născută din mersul natural al unei fraze, al unei singure fraze, monotone şi nesfârşite. În care şi-a ţesut (parcă) fără efort viaţa şi obsesiile, o teribilă confesiune şi la fel de teribile pudori, singurătatea şi spaima de singurătate, tot ce e neliniştitor vulnerabil şi tot ce e profund vital în făptura-i, cu adevărat nepereche”. O singură frază nesfârşită e şi critica lui Raicu, vorbind colocvial, fără păsăreasca terminologică a criticii refuzate de idee, dar de dinăuntrul literaturii, despre marile ei obsesii: Eminescu, Caragiale, Bacovia, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Thomas Mann, pentru ca în final toate să se topească în substanţa unică a Marii Obsesii: coincidenţa dintre concreteţea existenţială a literaturii şi concreteţea literară a lumii. Credinţă de scriitor mare, aşadar.
Ei bine, voiam de fapt să scriu despre „Scene din romanul literaturii”, cartea lui Raicu din 1985, dar au ieşit deja din tastatură propoziţiile de mai sus, aşa că nu mai întind prea mult fraza, şi aşa prea amplă. Mai spun doar că nu înţeleg cum a putut să apară cartea asta atunci, la cât e de înţesată de fraze făţiş anti-totalitare. E încă o performanţă: să scrii o carte visceral (anti)politică vorbind despre Tolstoi, Puşkin, Gogol, Mann. Cum să nu-l iubeşti pe Raicu?