Nadejda Mandelştam, "Fără speranţă", "Speranţă abandonată"

Statistic vorbind, s-ar zice că nu eşti liber să scrii despre libertate cum vrei. Majoritatea discursurilor despre libertate se simt obligate să-ţi dicteze cum să fii liber într-un limbaj inflamat de diezi pompieristici, euforic-imperativi. Cărţile bune conducătoare de libertate sunt rare, şi o ironie quasi-demonică face ca cele mai bune dintre ele să fie scrise din bolgiile concentraţionare. Imaginaţi-vă "Jurnalul fericirii" al lui Nicolae Steinhardt, "Fenomenul Piteşti" al lui Virgil Ierunca, "Pe muntele Ebal" al lui Teohar Mihadaş şi, în genere, toată literatura Gulagului (autohton sau nu) rescrisă în jurul unui mare poet. Ca şi când în centrul infernului din "Fenomenul Piteşti" ar fi captiv Dante, să zicem. Mai mult, imaginaţi-vă că grefierul suferinţelor lui ar fi iubita lui. Ca şi cum Beatrice însăşi ar ţine cronica parcurgerii infernului. Despre asta e vorba în cele mai bine de o mie de pagini ale celor două volume de memorii ale Nadejdei Mandelştam privind felul în care comunista maică Rusie l-a devorat pe iubitul şi soţul ei, genialul Osip Mandelştam (care a scris, de altfel, o carte de "Convorbiri cu Dante" - cum se leagă lucrurile...). Cartea e răvăşitoare, tocmai pentru că tonul ei e alb - infernul e descris la rece, geniul soţului e asumat axiomatic, fără patetisme şi declarativism. În plus, e radiografiată întreaga Rusie literar-artistică a vremii: memoria justiţiară a Nadejdei recheamă din neant pe Ahmatova şi soţul ei, Gumiliov, Isaac Babel, Pasternak, Hlebnikov, geniul mort de malnutriţie, pe ei şi alte câteva zeci de scriitori şi artişti de primă mână. Sigur, mia de pagini e imposibil de rezumat aici (sau oriunde altundeva - pentru că nici un rând nu e în plus), aşa că o să parafrazez doar acea vorbă a lui Osip cu care anula discursurile Nadejdei prin care ea, obosită de viaţa lor pe fugă, îi spunea că nu e fericită. La care Osip răspundea (citez din memorie, deci inexact, dar îndeajuns de fidel - cine vrea să mă verifice, să citească memoriile Nadejdei :P): "Dar cine ţi-a băgat ţie în cap prostia asta, anume că pe pământul ăsta trebuie să fim fericiţi?" Şi, apoi, în legătura cu poezia, de la care li se trăgeau toate (din nou citat inexact): "Înţelege că numai aici poezia e respectată - pentru că numai aici te omoară pentru poezie". Cum să nu iubeşti un asemenea poet, fie şi numai pentru răspunsurile astea?
P.S. L-au terminat la 47 de ani, într-un lagăr de lângă Vladivostok. Cauza oficială a morţii - "paralizia inimii"...