Florin Partene, ”Reverenţa”
Când pătrunzi într-un univers în care te împresoară un “aer copt”, în care carnea are prospeţimea pâinii, în care se poate locui în toate cele patru camere ale inimii deodată… în acest univers care pare a avea asemenea atribute ale intimităţii feminine descoperi, cu surprindere, un habitat masculin. Poetul nu este un nomad al experimentului ce l-ar putea duce în zona pastişei, a ironiei sau a antifrazei, cum se întîmplă de multe ori. Nu numai că el nu-şi neagă sau implodează subiectivitatea, ci o restaurează ca pe cel mai neglijat, dar şi cel mai locuibil, mai vechi, mai intim şi mai valoros spaţiu din lume, acolo unde emoţiile dospesc şi se rumenesc până devin una cu aerul, cu mirosul însuşi: “(…) într-o secundă/ un aer care a stat ani lungi în alţii/ mă inundă.” Se revine la miezul fiinţei poetice ca la un sit încărcat cu istoria fiinţei, uşor recompozabilă prin reveria casei ca refugiu. De aceea, metaforele şi imaginile corespunzătoare circumscrierii, respectiv ale învelirii, ale protejării, ale astupării, ale căptuşirii se regăsesc în majoritatea poemelor: “vocea mă face pereţi”, “intrăm cuminţi la loc/ în cutii”, “urmele berii” devin inofensive,”şterse de urmele serii”, noaptea se poate “îmbutelia”, organele interne căptuşesc fisurile ţesuturilor (“ficatul ca un tampon”) iar persoana I singular se resoarbe uşor în pluralul integrator: “nu am camera mea/ dar camera noastră miroase pustiitor/ de fiecare dată când intru la noi/ oasele îmi rămân împlântate în carne...”.
În interior se pătrunde cu o autentică reverenţă prin înlăturarea aproape ritualică a faldurilor de carne, “îmbrăcate de gală”, până se ajunge la nucleul paradoxal al fiinţei poetice, nufărul, ancorat în apă şi în pământul de sub ea deopotrivă. Iată una dintre poeziile cu subiectivitatea domol îmblânzită, perfect locuibilă prin forţa incantatorie a limbajului:
‘...ai locuit mereu în multe case
eu la toate porţile lor
uneori singur ca vinul vechi
alteori cu un buchet de oase încîlcite
ai fost mereu îmbelşugată
zi de zi în fiecare
peste tine dorinţa mea
aducea carne nouă
pe care bărbaţii o găteau
în serile cu bere geroasă
frigul e tot mai des
pe pieptul meu împuţinat
se prăjeşte o fetiţă albă
mai deschizi o poartă
pentru ca toate zilele fără tine
să fie casa mea de noapte
încă puţin şi voi intra în tine
apoi voi trece la fapte...’ (Reverenţa, Vinea, 2007)
Postări
o intimitate reverentioasa cu propriile reverii integratoare. fraza de o limpezime densa te absoarbe in spatiul aromat, intens senzorial pe care-l decupeaza. autoscopia pare un exil dincolo de conturul (fizic, mental) al celeilalte fiinte, tocmai de aceea imanenta cade prada (voit) unei izolari obstinate caci se valorifica pe deplin in masura in care mai retine ceva (esential) din acel Tu la care face mereu referire si fata de care se defineste.
imi place cum vezi tu "casele" in ultima vreme, fie ele din copaci sau din "nucleul...fiintei poetice".
Sincer vorbind, nu eu le văd, mă ajută alţii, aşa cum o face acest poet care mi s-a vârât, pur şi simplu, înăuntru. Şi mie îmi place minicronica ta. Avem deja două despre Partene chiar pe această pagină.Faină treabă.
eu n-am citit, dar cronicile voastre ma pun pe ganduri
cautarile fiintei par cautari ale unei identitati pierdute in ceilalti, in celalat, in poezie
mijloacele de abordare a subiectivitatii fiind tocmai un exil in lumea paralela
iar partea lirica redata mai sus e absolut incitanta
Poi...de poezia de la Bistriţa se va auzi mult şi bine de acum înainte prin figura quadrata formată din Dan Coman, Ana Dragu, Florin Partene şi Marin Mălaicu Hondrari.Nu ştiu dacă la Florin Partene se poate vorbi de o lume paralelă sau de un exil,ci mai degrabă de o repliere în interioritate prin recuperarea acelei dimensiuni de care fug majoritatea poeţilor: familiaritatea dizgraţiată prin livresc şi atitudine de frondă.Florin Partene reuşeşte să nu mai sufere -sau, dacă o face, ascunde perfect acest lucru!- din cauza acelui simptom aprioric al creaţiei numit de Harold Bloom "anxietatea influenţei" pentru că s-a regăsit.Mulţi doar se găsesc, li se pare că dacă se... regăsesc se identifică doar cu prozaicul existenţei lor, cu deja-spusul. Partene are curajul şi căldura să se regăsească acolo unde era dintotdeauna.
Trimiteți un comentariu