Fântâna lui Emil Brumaru

Dacă unii preferă să îşi construiască locuinţe dintre cele mai năstruşnice, mai mult sau mai puţin imponderabile, în copaci sau pe pământ, cu acoperiş de iarbă şi suprafeţe neregulate, alţii îşi proiectează reveria intimităţii sub forma unei fântâni. Pare destul de banal să îţi doreşti cu ardoare o fântână, nu e nimic neobişnuit în asta. Poate o necesitate mai mult fiziologică decât estetică. Însă pentru Emil Brumaru, fântâna se construieşte în casă, în mijlocul propriei camere iar apa, în stare pură, ferită de capriciile luminii, protejată de catifeaua întunericului, are o voluptate feminin-sprinţară care face ca luarea în posesie prin papilele gustative să fie tot un ritual al atingerii sublimate. Nu vorbesc de fântână ca de acel artefact kitsch-ist, adus în casă şi integrat decorativ, de multe ori impropriu, ci de o fântână săpată din nevoia împlinirii unui principiu interior, a unei forări în propria intimitate. Pentru a reuşi pe deplin în această muncă salahorică a palpării şi adâncirii propriei fiinţe, trebuie neapărat să te cheme Julien Ospitalierul şi să ştii să deguşti apa printr-un ceremonial al cuceririi ca la carte, apoi să îi dai tu însuţi o altă formă, o formă poetică-prin eros, bineînţeles!- diferită de cea pe care lichidul o ia în mod natural în funcţie de vasul în care se toarnă. Aşadar, fragmente din Fântâna lui Julien Ospitalierul:

"Din ziua în care mi-am propus să construiesc o fântână, nu m-a mai interesat nimic altceva decât locul unde o voi face. Doream să fie cât mai aproape, să pot bea apă oricând, indiferent dacă afară plouă sau e-ntuneric şi mi-e frică de bolovanii cărării.(...) L a început m-am gândit s-o fac aici (în grădină!), dar am renunţat curând. Exista pericolul să fie înfundată de fructe. Iar un capac m-ar fi indispus! Astfel că am ajuns la concluzia frumoasă şi demnă de mine că cel mai bun lucru ar fi s-o săp chiar în casă. N-are rost să mai enumăr avantajele. Şi-n plus, aerul odăii ar fi fost mereu fraged, trandafiriu, parfumat lacom de răsuflarea fântânii."

"Ziua săpam ca un diavol, cu uşa încuiată, iar noaptea, când nu riscam să mă vadă nimeni, căram pământul c-o roabă. Şi-ntr-o sâmbătă seara- fântâna avea un ghizd trainic, iar apa pâlpâia în adânc, nobilă şi buclată -m-am îmbrăcat în costumul meu moale şi pufos (...) , am pus patefonul pe masă, i-am întors manivela şi, emoţionat, în ritmul unui vals cu clopoţei, am scos prima găleată. Îmi auzeam inima ticăind. Cană după cană, apa feciorelnică şi tandră lunecă pe gât ca o consolare divină, primită de la cineva nesfârşit de blând, pentru toate mizeriile vieţii mele de până atunci."

"Totuşi, bucuria aceea deplină şi licăritoare nu a durat mult. Căci deodată, tot într-o seară, tocmai când ridicam înmănuşat un pahar de cristal, mi-am dat seama că nu mai pot fi mulţumit. Avea loc, fără îndoială, un proces de alterare, o veştejire a luciului răcoros, insesizabilă pentru alţii, dar nu şi pentru mine, amant rafinat şi capricios al apei. Găleata şi apoi cana sau paharul, oricât de delicate, îi deflorau aroma de miez crud, o deformau fatal, mi-o dăruiau, chiar dacă graţios, ca şi cum ar fi fost al lor. În pribegia ei de la culcuşul lichid până la gura mea, în calvarul acela interminabil, prin atmosfera prea caldă pentru dânsa, simţeam c-o încearcă o tristeţe de nesuportat.(...) Drept care, cavaler nedezminţit, m-am decis să cobor eu însumi în fântână ori de câte ori îmi va fi sete."(volumul antologic Fluturii din pandişpan, ÎEP Ştiinţa, Chişinău, 2008).