Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu, "Basmul Prinţesei Repede-Repede"

Veronica D. Niculescu şi Emil Brumaru au scris una dintre cele mai frumoase cărţi pentru copii din întreaga noastră literatură. Merit cu atât mai mare, cu cât puţini scriitori români au reuşit să scrie pe bune pentru copii. Nu mă refer numai la faptul că nu avem un Mic Prinţ. Mă tem că, pus să aleg un animăluţ ficţional autohton al cărui totem să-mi fie cromolitografiat pe sufletul de acum precum mi-a fost pe sufletul copilăriei, n-aş trăi nici o dramă afectivă, nici un fel de Sophie’s Choice în care styronienii Stingo, Nathan şi Sophie să fie jucaţi de Frami ori de fefelegieni Batori. S-ar putea să fie de vină ignoranţa mea, dar cu părere de rău cred că literatura română nu prea are teriomorfişori simpatici – băiet fiind, pădurile băştinaşe de simboluri pe care le cutreieram nu mă ademeneau prin nici un freamăt, nici un zbucium; altele aveam eu în inima mea. Bunăoară, ce putea să însemne pentru sufleţelul meu de şoim al patriei amorezat de Bugs Bunny varianta iepuristică a fricosului lui Gârleanu? Cum putea umilitul şi oropsitul Bator, numai bun de ilustrat un BD marxizant (sunt nedrept cu nuvela afecţionată de sarcasticul Eugen Ionescu, ştiu) – cum putea să emuleze el cu Silver al Călăreţului Singuratic, ori cu Fury, ori cu Black Beauty? Ce să mai vorbesc despre abisul metafizic care-l despărţea pe jălalnicul pui al lui Brătescu-Voineşti de marghioleala peltică a lui Tweety! Animaliculii trebuincioşi sufleţelului nu i-am luat din cărţi româneşti de învăţătură sau loisir, ci din pifuri, rahanuri, desene animate piratate pe casete video, aşadar din surse bibliografice riguros ubicvist-cosmopolite – viaţa era, şi atunci, în altă parte. Abia în postadolescenţă l-am descoperit pe Apolodor, glamorosul pinguin surrealist, din a cărui biografie ştiu zeci, dacă nu sute de versuri pe de rost, oricând comparabil (ba chiar ca primus inter pares) cu oricare dintre fiinţele (n-am ipocrizia să le spun „imaginare”) enumerate mai sus, aproape unicul animal demn de acest nume (pentru că animal înseamnă, nu-i aşa, purtător de animus, de suflet) din literatura română. (Aproape unicul, pentru că şi de pisicâinele şi broscoporcul lui Mircea Ivănescu m-am ataşat iremediabil, însă ele sunt personaje pentru alt suflet decât cel de copil ori chiar de (post)adolescent).
Dar m-am luat cu vorba şi n-am apucat să vorbesc despre "Basmul Prinţesei Repede-Repede". Subtitlul ("o poveste pentru adulţi") e cam din alt film, pentru că, în ciuda rebranduirii erotice de dată relativ recentă a lui Emil Brumaru, basmul chiar e... basm, feeric şi suav şi candid şi inocent, cu toate ţâţucile cu râtişor infim (puţine, de altfel) care mai apar din când în când. Povestea e simplă: Pitic Bun, din Franţia în care timpul nu avea niciodată răbdare, e vestit de Ciupercuţ, poştaşul magic care-i aduce scrisorete pe frunze de catalpă, că e aşteptat şi dorit ca soţ de prinţesa Repede-Repede a Lentmaniei, ţara în care timpul curge infinit mai încet. Pitic Bun pleacă normal (thx, Adela Greceanu!), trece peste şapte munţi şi văi, se întovărăşeşte cu Căţeloiul, cu Smeagoliţa, cu Şapte Capete, cu... Şi se întâmplă normal (thx again) până la urmă ce se întâmplă în basme. Însă, deloc ca-n alte basme, poeme de Emil Brumaru, majoritatea sonete, apar cu zecile, legate strict de acţiune (şi asta chiar că-i o performanţă, atât a poetului, cât şi a prozatoarei: nimic din ce-i al poemelor nu-i străin de desfăşurarea poveştii, şi viceversa), brumarizând totul în jur. E genul de carte care, citită băiet fiind, ar fi intrat decisiv în panteonul copilăriei mele, emulând cu idoliculii enumeraţi ceva mai sus.