Poemul de sâmbăta asta, 9
În dicţionarul de idei gata primite trebuie că figurează, la intrarea „protocronism”, şi axioma după care poezia română e a mai prima din Europa şi, în general, din lume. La noi se scrie cea mai bună poezie, pentru că rrromânul e născut poet, pentru că în satul rrromânesc s-a născut veşnicia, pentru că Eminescu n-a existat, pentru că...
Cândva, la o emisiune TV – să fi fost „Profesiunea mea, cultura”? O, tempora... –, l-am auzit pe Mircea Cărtărescu, un idol al triburilor mele interioare (pe vremea aia – acum unul dintre şamanii lor first class :) ), spunând senin că, în anii optzeci, el şi prietenii lui lunedişti scriau cea mai bună poezie din lume. Declaraţia de mai sus e redată aproape cuvânt cu cuvânt, e uzitabilă qua citat textual (şi texistenţial, fireşte); în schimb, justificarea de mai jos e, cu siguranţă, parafrază – Cărtărescu îşi motiva tranşanţa prin alegaţia că angajare mai totală decât a lor în scris n-avea cum să existe. Mi s-a părut, atunci, o ipostaziere contrariantă (având în vedere sursa ei) a axiomei protocroniste de mai sus; apoi am înţeles că e, dimpotrivă, o declaraţie de amor poetic, o variantă a prieteniei literare pure, cea mai vie formă de prietenie îndrăgostită (cu toate că livrescă – sau poate tocmai de aia). Prin calitatea lor rarissimă de a face nu numai din viaţă poezie, dar şi din poezie – viaţă, lunediştii chiar scriau cea mai bună poezie din lume, la fel ca echinoxiştii, la fel ca ieşenii metafizici, la fel ca beatnicii, la fel ca tinerii furioşi, la fel ca...
Cea mai bună poezie din lume se scrie, aşadar, şi la noi, dar şi aiurea. După mine, dacă e să mă refer la literaturile ţărilor din fostul bloc comunist, poeţi cel puţin la fel de buni ca românii sunt polonezii. Dacă găsiţi o antologie numită „Young Poets of a New Poland”, apărută în 1993 la Forest Books sub egida UNESCO, nu ezitaţi s-o cumpăraţi/împrumutaţi/xerocopiaţi/furaţi :). Sunt acolo câţiva dintre cei mai buni poeţi din lume – după gustul meu, top 3-ul ar fi compus din Bronislaw Maj, Marcin Swietlicki şi Jacek Podsiadlo. Dar sunt aproape toţi buni şi foarte buni. Iată, deci, în traducere engleză (nu se cade să traduc după o traducere, aşa că o să pun primul pds în altă limbă decât româna – demand pardon), un poem al celui mai bun poet din lume, Marcin Swietlicki.
Aşadar, Marcin Swietlicki, The Truth About Trees:
trees do not have their own holy book
trees have more than enough light air and rain
thin branches stretching up to heaven
the heaven of trees is green powerful fragrant
the creator of trees is as green and powerful as them
their creator has not devised a hell for trees
there is no sin there is no obligation
it’s enough to exist rustle stretch
it’s enough to grow aspire branch out
the creator of trees did not invent a hell for them
particularly fascinating is the trees’ tender indifference
with which they accept humans hung from their lower branches
7 Comentarii:
Ce frumos este acest poem, cu frumuseţea ramurilor gradată discret spre propria ei ambivalenţă (heaven-death)!
Pentru ca dumnezeul lor este un arbore...
Pentru Camir & Tedi, un poem-bonus despre un alt fel de Dumnezeu, de la alt cel mai bun poet din lume: Ioan Es. Pop.
Aşadar, iată ce zice Poetul:
la treizeci şi şase, am învăţat să mă rog. am făcut rost cu chiu cu vai
de un dumnezeu al meu, o păpuşă din gumă, ferfeniţită,
cu buzele groase, cu o mână sărită din umăr,
cu cauciucul de pe pântece tăiat. până la urmă,
numai atâta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu
şi nu-i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu
ce i s-a dat unui om.
de asta, în camera unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă.
la dumnezeul meu, acesta, nu îmi e ruşine să mă rog
nici când mă întorc acasă pe patru cărări, abia reuşind să îi arunc
două-trei vorbe deşucheate înainte să mă prăbuşesc
cu capul pe masă şi cu mâna peste beregata lui.
e drept, cu dumnezeul ăsta de gumă o să fiu mai puţin iertat.
dar, aşa schilod cum este, pare mai puţin nepăsător.
şi când mă rog nu urlu, n-are rost, oricum n-aude,
totuşi i-am retezat urechea, ca să-mi pară
că dacă i-o lăsam m-ar fi putut auzi. deci când mă rog
nu urlu. nu mă jelui. nu cer îndurare. am învăţat să mă rog
ca la orice lucru fără rost. nu mă mai uit la cer,
e limpede: nu am venit de-acolo.
mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori
şuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat,
el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teamă,
mai puţină singurătate-n casa asta.
poate doar moartea îmi va fi la fel de nemiloasă
ca moartea pe care dumnezeul celorlalţi o pregăteşte
pentru fiecare dintre-ai lui în parte.
pe dumnezeul meu eu însă-l pot ierta şi pentru asta,
el n-are habar, doarme căzut într-o rână pe masă,
când mă rog nu urlu, el oricum n-aude,
abia lălăi un cântec deşucheat, mă clatin spre el, îi caut gâtlejul,
mă-mpleticesc şi-ngenunchi.
intr-adevar foarte bun
Poemul ăsta realmente m-a îngenuncheat, cred că ar trebui să îl valorizăm, de la poem-bonus, la poem-optimus.Mulţam mult, Radu!
am gasit-o azi. am mai luat si una cu poeti germani. multumesc pt recomandare :)
Uf, ce te invidiez pentru asta cu nemtii, sunt practic galben :)
Cat despre polonezi, bag mana-n foc c-o sa-ti placa.
Trimiteți un comentariu