Poezia. O apologie
(Nu-i o frază despre o carte, dar ar putea fi o frază dintr-o carte. Poştală. Dintr-o felicitare trimisă Poeziei, că tot a fost ziua ei de curând. Un toast, să zicem. Aşadar:)
Poezia digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţelele zaharate de lirism candel, fibrele aţoase de epică musculară, ciozvârtele greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picantele sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteinele deduse din variile legume ale show-bizului, grăsoasele şi mucedele ciuperci ale bîrfei culturale – totul e îngurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie. S-a spus acelaşi lucru, cândva, despre roman; nu zic că n-o fi adevărat, dar cert e că poezia reuşeşte să facă acelaşi lucru pe spaţii mai restrânse. Metabolismul ei, la fel de eficient, e mult mai rapid. Mai pe măsura vitezei timpurilor.
Nici un alt discurs nu poate transfera cu câştig atâtea elemente disparate în interiorul lui. De exemplu, nu-mi închipui cum ar putea fizica, înrudită totuşi îndeaproape cu discursul ficţional, să integreze procedee ale literaturii în aparatul ei conceptual (deşi a da unor quarci denumiri ca „fermecat” sau „ciudăţel” e aproape poetic, iar naraţiunile cosmologice sunt variaţiuni ale povestirilor fantastice). Ce să mai vorbim de economie, sociologie ş.a.m.d. Nici o ştiinţă nu poate suporta semenea grefe fără să-şi altereze natura; forţa poeziei, în schimb, e că poate suporta oricâte altoiuri, natura ei ieşind în schimb întărită din asta. Poezia e imperialistă. Nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabile.
Oricât de dispare sunt domeniile vasale poeziei, oricât de eterogene, ea le face, prin forţa ei, omogene. Cele neasemănătoare sunt aranjate într-un puzzle din care se încheagă o imagine coerentă. Putem să-i spunem imaginii ăsteia mandala (în sensul lui Jung), aleph (în cel al lui Borges), hieroglifă (după Eminescu) sau oricum altfel. Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieţii devin viaţa. Nu contează în ce manieră vrei să scrii; aici trebuie să ajungi.
5 Comentarii:
Am câteva mici reproşuri. Înţeleg că:
- tu/voi priveşti/priviţi poezia ca pe un balaur, organism cu nevoi şi digerări de tot felul, adică orice;
- poezia e literatură, aşa deduc din ce scrieţi.
Eu cred că:
- Poezia e altceva, nu are nevoi;
- Poezia nu e literatură, argumentează bine Paul Valery şi Jean Burgos;
- Poezia este.
Îmi cer iertare pentru intervenţie, sunt sigur că şi tu/voi ai/aveţi dreptate.
Complet de acord, trup şi suflet! :)
Cine a fost mai întâi: Poezia sau Proza? :)
...cuvantul
@ Diana Alzner: Vă răspund după ce-mi spuneţi dacă Homer era poet sau prozator! :)
@ Anonim: Unde vei găsi cuvântul...? :)
Trimiteți un comentariu