Poemul de sâmbăta asta (53)
Mi s-a cam acrit de mania asta, care a cuprins în vremea din urmă cam jumătate din scriitorimea română, a anticărtărescianismului. Ţi se explică, că vrei sau nu, de ce Mircea Cărtărescu nu e aşa şi pe dincolo sau, dimpotrivă, de ce e aşa şi pe dincolo. Mă enervez invariabil - de puţine ori am trăit la fel de ekstatic literatura ca atunci când am citit Nostalgia şi Levantul sau, vara trecută, Orbitor-ul cap-coadă.
Cei mai rafinaţi fac chiar distinguo-uri - ar fi, adică, el prozator remarcabil, nu-i vorbă, însă poetul M.C. e chiar pasabil. Aşa, în ciuda lor (dar nu numai de aia, ci şi de plăcerea mea, şi sper că şi de a voastră), am ales pentru sâmbăta asta e un poem trist şi plin de umor, cum numai poeţii adevăraţi pot scrie.
Mircea Cărtărescu, Femeile
femeile sunt interesante
până în 20 şi peste 30 – ei, da
cam 5 înainte şi 5 după
ce puşti nu-şi doreşte, când nici nu ştie cu ce seamănă obectu-ăla
o muiere de 30 de ani?
ce chelios la 35-40 nu vrea o fâşneaţă?
când ai grasă, vrei slabă – căci femeile sunt interesante
puţin sub siluetă şi puţin peste -
când ai avut o lascivă, parc-ai vrea , nu ştiu cum,
o ruşinoasă, care sa-ţi spună să stingi lumina...
Mareş şi Dinu (Dumnezeu să-l ierte)
la Dinu, într-o noapte de chef generaţionist
în bucătărie, cu păhăruţele: „Dom’le,
cel mai mişto lucru din lume e să regulezi o femeie, să aşa şi pe dincolo
şi aşa, şi altfel” – şi două ore au vorbit doar de asta, cu detalii,
motanii...
femeile sunt de fapt la fel ca noi
sunt şi ele curioase ca şi noi
ştii, te uiţi la una pe stradă sau în tramvai
şi te gândeşti: dom’le, cum ar fi?
aşa gândesc şi ele.
Şi cum găseşti bărbaţi sfioşi ca nişte fetiţe
aşa găseşti şi fete care gata la fermoar
când rămân singure cu un tip.
Radu (la Rahova, într-o seară rece
la o bere la halbă şi mai rece):
„24? Tu vorbeşti serios? Păi eu la 24
mă săturasem de gagici, avusesem căcălău... ”
şi-apoi, jucându-se cu bricheta: „Uite care-i treaba:
poţi să fii cine-ai fi, o muiere nu stă cu tine
dacă nu simte c-o stăpâneşti
poţi să fii cel mai mare mahăr sau geniu,
facu-le şi dregu-le... ”
femeile nu sunt oameni
nu te poţi înţelege cu ele
asta afli mai des după-nsurătoare
să vezi porumbiţa ce vânt îşi ia
ce strigă la tine
ce program face cu tine...
e drept că atunci
nu mai e acelaşi lucru.
după cinci ani de convieţuire când îi pui mâna
pe fund, parc-ai pune pe-al tău.
Dom’ Nichi, la Berlin (eu şi Traian)
ascultându-l cu votcile-n faţă):
„Asta e ca şi cu femeile: când vezi pe stradă una
cu dunga ciorapului puţin într-o parte
îţi dai seama că e acolo ceva în neregulă,
că e abordabilă.
Corectitudinea perfectă inhibă, şi la femei
şi într-o operă”.
Şi noi: „Excelent,
excelent, dom’ profesor! ”
femeile splendide şi femeile urâte
sunt OK
fereşte-te-n schimb
de fata obişnuită, care, în blugi şi tricou
stă, nici urâtă şi nici frumoasă
în staţia de tramvai.
Ea-i ca şi tine şi te aşteaptă.
Postări
foarte foarte frumos :)
dar dacă femeile nu sunt oameni, şi (se ştie prea bine) bărbaţii nu sunt nici ei tocmai oameni, atunci unde sunt oamenii? poate în poezie? :P
Fără îndoială că Mircea Cărtărescu este un poet puternic şi original. E o bucurie să-i citeşti poemele.
Glumind, aş spune că e şi un tip norocos : deşi are foarte mulţi cititori, el nu e citit de nişte popi care mă silabisesc pe mine. Îmi urmăresc cărţile şi blogul cu lupa şi, dacă dau peste vreun cuvânt mai decoltat, dau fuga-n târg, bat toba şi publică ştirea. Incriminând totul, fireşte. Au ajuns, la un moment dat, să mă reclame primarului... De aceea, când îl citesc pe Cărtărescu, am o satisfacţie suplimentară : râd în hohote, gândindu-mă la ce ar păţi autorul "Levantului" dacă ar trăi în aceeaşi localitate cu mine... :)
@ Ana: Hehe, ai o logică atât de înviorătoare, încât ai putea fi oricând un Bertrand Russel al poeziei! :)
@ Şerban Tomşa: Dacă aveţi puterea să râdeţi, e bine - n-o să vă poată acri în vecii vecilor popii pârâcioşi. Cât despre primar, sper că-i suficient de inteligent ca să înţeleagă că n-are ce să vă facă - blogul nu vi-l poate închide, cărţile nu vi le poate rescrie, şi şi-ar face lui mai mult rău dacă v-ar plictisi administrativ cine mai ştie cum. Şi apoi, zău aşa, ce blazon ar avea un prozator român lipsit de Caionii lui? Ar trebui să le fiţi recunoscător! :)
îhî, şi eu mă enervez de fiecare dată. i love cărtărescu, adică pentru mine orbitor e cartea cărţilor. e mai simplu să îţi placă, că dacă nu-ţi place tre să ştii să vorbeşti foarte complicat despre asta, sic!
dar cel mai mult şi cel mai mult mă bucură felul în care îmi face bine dincolo de cărţi
(dar totuşi prin intermediul lor, nu ştiu cum să mă exprim), adică aşa că vine din scrisu lui o umanitate călduroasă, şi funny şi drăguţă. şi mă simt foarte cîştigată din pricina asta. nu prea îmi place substantivu "cărtărescianism", da na, oare cum să îi zicem altfel? :)
aşaa, şi tot în ciuda lor, şi de plăcerea noastră, recit şi io dintr-o poezie :)
"Pe cînd eram mult mai tînăr mă îndrăgostisem de Nathalie Wood
(chiar şi acum cred că dintre toate actriţele
ea merită cel mai mult dragostea mea)
Îmi dau o notă bună
că nu m-am amorezat de B.B sau, Doamne fereşte, de Marilyn
ruşinea asta n-am păţit-o.
Dar Nathalie Wood e foarte onororabil.
O iubeam pe Nathalie Wood,
ne plimbam serile împreună în zona Tunari-Dorobanţi-Dionisie Lupu,
o ţineam după umăr iar ea mă ţinea după mijloc
mai ales toamna era foarte frumos.
Nu-i păsa că eram în uniformă de liceu.
„Mircea, îmi spunea, Mircea,
eşti minunat,
eşti tot ce o intelectuală şi-ar putea dori.”
„Şi tu, pisicuţo, eşti minunată.”
............
mă opresc din copiat, c-am dat căutare pe net şi am găsit poezia la zum. da oricum mi-a făcut plăcere să copiez un pic din ea. deci mai jos, restul de poezie e cu copy-paste-ul lui zum
Umblam printre frunzele veştede, nimeni nu ne-nţelegea,
eram prea sensibili, prea diferiţi…
„Natalie, îi spuneam,
o, Natalie, Natalie, Natalie
ce frumos este numele tău… ştii Natalie,
acum nu sunt nimic,
pe când tu eşti celebră, ai o filmografie în spate,
dar am să muncesc, Natalie, ai să vezi,
am să câştig bani…”
Şi serile de toamnă erau aşa triste
şi ochii mari ai frumoasei mele aşa adânci…
Apoi a-nceput să fulguiască
şi tramvaiele făceau flacără verde la contactul cu firele ude
trecuseră ani,
aveam deja glorie, bani şi femei
publicasem la Paris şi la Chicago
mă mai duceam la „Cantemir” doar din obişnuinţă, din sentimentalism.
Serile mă aştepta Natalie
la poarta liceului, în minusculul ei Porsche
cu care ne-nvârteam extrem de încet pe strada Profetului, pe caporal Troncea
şi iar pe Viilor.
Ţin minte că într-o seară
a oprit maşina lângă trotuar
şi-a aprins o ţigare în întuneric şi cu vocea ei senzuală
(dar răguşită şi îndurerată atunci)
mi-a mărturisit că mă înşelase cu un bărbat. „Mircea, trebuia,
trebuia să îţi spun,
n-am fi putut continua altfel. Ştii,
n-am vrut nicio clipă să mă culc cu Robert
dar e atât de insistent… blonzii ăstia-s cumpliţi…
dar, crede-mă, Mircea, crede-mă că tot tu rămâi cel mai bun…”
Am iertat-o.
Ce nu se iartă unei depravate
se iartă unei femei superioare.
„Înşeală-mă cu fapta, dar nu cu gândul”, atât i-am spus.
Apoi am plecat în armată.
La Cristi Teodorescu venea aproape săptămânal Daniela.
La Mera venea actuala lui soţie.
Până şi lui Romulus i-a venit o dată cineva.
Natalie nu m-a vizitat niciodată.
Duminicile stăteam ca un păcălici la corpul de gardă
şi priveam cum alţii îşi sărută iubitele,
cum le apucă mânuţele peste masă…
La curăţitul armamentului citeam pe furiş „Cinema”,
decupam tot ce era despre ea, despre Ea.
Zece ani n-am mai ştiut nimic despre ea. Viaţa ne-a despărţit.
Când, acum vreo săptămână, căutând benzi de magnetofon,
pe cine văd la „Discul de cristal”, pe lângă Lipscani?
Natalie, Natalie era din nou în România!
Dar cât de îmbătrânită… N-am vrut să-I vorbesc
şi am plecat înainte să mă vadă (afară o aştepta
spălăcitul de Redford, cu Cadillacul)
Nu, supele reîncălzite sunt fade.
Nu, Natalie,
ai cules, de-acum mergi pe drumul tău.
Şi totuşi de ce, când m-am întors la vilă,
cele 17 camere mi s-au părut goale?
Prin geamul îngheţat mi-am privit multă vreme piscina
în care plutea o frunză moartă…
Da, şi mie-mi place poezia asta tare mult - şi de ce să nu zicem cărtărescianism, la urma urmei, mie mi se pare că sună tare bine.
Iar cu poezia lui te poţi într-adevăr împrieteni - ceea ce e o mare şi rară calitate a poeziei, în general.
Şi pe mine mă enervează mania asta, nu înţeleg cum funcţionează minţile care ţin să-i găsească tot felul de defecte. Cred că e ceva greşit cu ele, şi-au pierdut capacitatea de admiraţie.
Îmi plac şi ”Femeile”, şi ”Oh, Natalie...”, şi multe altele, m-aş duce iar în biblioteca de la Litere să copiez din ”Poeme de amor” şi din ”Totul”, cum am făcut acum foarte mulţi ani :)
Dac-or fi avut vreodată capacitate de admiraţie...
Cât despre copierea poemelor în biblioteca de la Litere, gestul îl defineşte în superlativ pe Mircea Cărtărescu, dar la fel şi (iartă-mă) pe tine... :)
Mă întreb cum or să fie primite ”Frumoasele străine”...
(păi ce să fac, n-aveam de unde să cumpăr sau să împrumut volumele-alea :)
Veti descoperi in Frumoasele straine un Mircea Cartarescu mai putin crispat, aproape senin si vesel, dupa deplinul triumf launtric al exprimarii prin capodopera ORBITOR. In noile noastre vremuri, parca proiectate pentru cetitul cartilor, luminozitatea acestor povestiri tipic postmoderne - Antrax, Frumoasele straine (Cum am fost un autor de duzina) si Bacoviana - este binevenita.
Trimiteți un comentariu