Caitlin Thomas, "My Life with Dylan Thomas. Double Drink Story"

...Iar subtitlul editorului zice: "The extraordinary memoir of a life dedicated to drink and Dylan Thomas". Citind-o, am avut îndoieli că viaţa lui Caitlin chiar i-a fost dedicată/devotată total celebrului ei soţ; şi nu la infidelităţile ei mă refer (despre care susţine că au fost un soi de payback pentru ale lui), ci la resentimentul care străbate din aproape fiecare rând care-l priveşte pe Dylan. Cum ajunge un suflet-pereche să-l descrie pe celălalt aproape exclusiv în aquafortele unor meschinării & răutăţi? După Caitlin, Dylan era desigur genial, dar asta era secundar - spune deschis că poemele lui o plictiseau, iar atunci când o întrerupea din spălatul vaselor ca să i le citească, exemplara gospodină abia îşi înăbuşea căscatul şi, în final, întrebată, ce credea, spune: "I did not want to hurt his feelings" - aşa că, de obicei, îl minţea că erau bune... (Draga de ea uită, executând momentul acesta Kodak, că precizase în paginile anterioare insistent că nu performa niciodată nici un soi de dregradantă muncă domestică - iată, însă, că atunci când soţul ei tândălea la scris poezie plicty, ea făcea corvezile în casă. Ţţţ, ţţţ...) Esenţial era că Dylan al ei era pitic, urât, gras, inconsistent sub aspect nupţial, mincinos, prefăcut, escroc sentimental, cabotin etc. etc. Calificative repetate cu jubilaţie pe aproape fiecare dintre cele 175 de pagini ale cărţii.
Tot veninul vine din convingerea ei că Dylan a împiedicat-o să devină dansatoarea excepţională care era menită să fie. Ea a coborât, ca într-un scenariu orfic pe dos, după el în infernul alcoolismului, şi n-a mai ieşit de acolo decât după exitul lui final; dar pentru poet alcoolul nu s-a dovedit distructiv (decât sub aspect... biologic), pe când pentru dansatoare, da. Caitlin are umorul de a admite că, în decursul şedinţelor ei etilice zilnice, o acuza pe Isadora Duncan că e indisciplinată şi neglijează exerciţiul; însă, în ce o privea, singura formă de exerciţiu era dansul pentru spectatorii care rezistau până la ora închiderii.
Cele trei părţi ale memoriilor lui Caitlin Thomas (Drink, Childhood şi Dylan) sunt scrise în anii ei târzii şi sobri - incusiv în înţelesul non-alcoolic al cuvântului; după moartea lui Dylan în '53, se mută în Italia şi, la 49 de ani, are un al patrulea copil, Francesco (el scrie postfaţa cărţii), de dragul căruia abandonează, după o serie de încercări nereuşite, alcoolul. Cu toate că sunt scrise la trezie, aproape fiecare pagină a memoriilor e expresia unei teribile frustrări, deloc inconştiente, la adresa poetului. De altfel, pe ultima pagină, în ultima frază, admite deschis: "Our one and only true love was drink and the only significant difference between our drink story and any of the other drink stories is that in the middle of it was a genius poet". Mică, insignifiantă diferenţă, într-adevăr... :)
A: să nu înţelegeţi că n-ar merita citită. Cinismul ăsta negru-n cerul gurii e enervant uneori, dar e stenic şi viu. E oricând preferabil encomiasmelor câte unei văduve gen Agatha Grigorescu-Bacovia. În plus, cui nu-i place să afle vrute şi nevrute din casa unui "genius poet"? :)